libris.ro

O cheamă Elodia

de Cristina Nemerovschi

Mi-a spus că o cheamă Elodia. Era frumoasă, chiar foarte frumoasă, sau cel puţin lumina orbitoare a după-amiezii de august o făcea să pară astfel. Avea părul de lungime medie, blonduţ şi puţin ondulat şi o mutrişoară dulce. În ochi i se citea o tristeţe mai degrabă resemnată, ce te făcea să crezi că îşi amintea din când în când de vârsta la care fusese inocentă, de vremurile în care nu primise încă niciun picior în cur, niciun scuipat între ochi şi nicio înjurătură. Ani în care trăise oarecum paralel cu lumea reală, dar care acum se sfârşiseră.
Ne-am împrietenit imediat, fără să schimbăm prea multe cuvinte. Părea că ştim destul de multe una despre cealaltă doar din priviri şi din anumite gesturi. Mergând alături pe stradă, îndreptându-ne către celebrul Mătăsari, pe unde, după toate semnalmentele, îşi făcea veacul în ultimul timp, mi-am dat seama că nu este o fiinţă care să se ataşeze foarte uşor de oameni.
Privea oamenii, femeile în special, circumspectă, ca şi cum în trecut ar fi primit lovituri neaşteptate şi imposibil de trecut cu vederea de la acest regn. Am tresărit la un moment dat, având impresia că urma chiar să sară, aparent din senin, la o piţipoancă ultrabronzată care aştepta în staţia de autobuz şi vorbea agitată la mobil. Am calmat-o printr-o simplă atingere şi m-a privit cumva recunoscătoare. Poate chiar nu-i plăceau scandalurile. Şi acum mai cred că, de fapt, în adâncul fiinţei ei, era pacifistă.
Am vrut să-i ofer ceva de mâncare, uitându-mă la starea în care se găsea şi care nu era deloc de invidiat, dar m-a refuzat cu demnitate. „Vreau doar companie”, mi-au şoptit ochii ei căprui, uşor umezi.
Mie îmi era foame şi vroiam neapărat să beau câteva beri, aşa că am intrat la Cuptorul cu lemne. A venit cu mine, bineînţeles. S-a aşezat lângă mine, privindu-mă cumva cu drag, cu o familiaritate deconcertantă, în ciuda faptului că de-abia mă cunoscuse. Începusem să mă simt uşor inconfortabil, ochii multora se lipiseră de masa noastră, dar sentimentul a trecut după prima bere. Chiar atunci însă, din bodegă a aparut, cu spume la gură, din cine ştie ce motiv fără legătură directă cu Elodia, patronul, care s-a pornit să urle:
„Curvo!!! Curvă ordinară, marş afară!!! Aici ţi-ai găsit să cerşesti? Nu vezi că îmi deranjezi clienţii? Curvă împuţită, ieşi afară şi să nu te mai văd pe aici ca îţi sparg botu’!”
S-a ridicat cu aceeaşi demnitate şi eleganţă cu care păşise alături de mine pe strada. M-a privit tristă, dându-mi însă de înţeles că mă va aştepta până îmi termin toate berile pe care aveam de gând să le beau. „Nu te grăbi, stai liniştită, eu oricum nu am altceva mai bun de făcut decât să aştept”, mi-a spus.
Şi, într-adevăr, m-a aşteptat, sprijinită de gardul bodegii. Oamenii intrau şi ieşeau, fără să o bage în seamă. Preocupaţi exclusiv de ceea ce vor comanda, la ce masă se vor aşeza, ce garnitură vor cere la friptură sau ce sos, dulce sau picant, la pizza. Ce vor cere de băut. Dacă vor plăti cash sau cu cardul. Oare este cazul să ia şi la pachet? Să stea înăuntru sau afară? Dimpotrivă, cei care părăseau bodega nu se mai gândeau la mâncare, ci doar la calorii. Oare era mai bine să fi cerut pizza light, cu mai puţină şuncă şi mozarella? Să fi renunţat la foccacia pe care au cerut-o la salată? Oare câte calorii fac două beri jumate? Îngheţata de căpşuni cu topping de ciocolată poate fi arsă de o oră jumate la aerobic sau mai bine de 40 de minute pe bicicletă? Atâtea dileme, încât nu mai era niciun mister de ce aveau nişte feţe tragice, obosite, chinuite. Părea un efort considerabil pentru ei să ia masa în oraş. Elodia îi privea pe toţi, cu un aproape imperceptibil zâmbet, dispreţuitor. Sau mai degrabă superior. Ea n-a avut niciodată probleme din astea. Nu a fost niciodată grasă. A alergat de nevoie, pentru că de multe ori de chestia asta a depins viaţa ei. Iar de mâncat pe săturate nu-şi aminteşte să o fi făcut decât o singură dată, când vecinii ei au ţinut nunta în curte şi au invitat-o şi pe ea la masă. Erau beţi şi au vrut să-şi bată joc de ea, dar de mâncat i-au dat pe săturate. În definitiv, asta era tot ce conta.
După jumătate de oră a început să dea uşoare semne de plictiseală, plimbându-se cu paşi mici în jurul intrării în bodegă.
Îmi era milă de ea. Ştiam că nu prea are sens să merg să mă plimb cu ea, în definitiv cu ce aş fi putut-o ajuta, chiar nu îmi dădeam seama cum aş putea să îi fac viaţa mai frumoasă sau mai uşoară. Dar să mă plimb alături de ea parea să fie tot ce îşi dorea cu disperare. Iar eu oricum nu aveam nimic mai bun de făcut până seara. Am terminat berea în grabă, am plătit şi am ieşit.
Afară, supriză. Elodia dispăruse! La naiba zic, a plecat cu vreunu’, asta e. Dau să mă îndrept spre casă, când văd o chestie repezindu-se spre mine, gata-gata să mă dărâme. Era ea. Începuse să mă pupe, să mă ia în braţe, să facă cercuri în jurul meu, de parca ar fi fost o mâţă.
Nici până astăzi nu am reuşit să aflu ce anume o făcea să creadă că eu o înţeleg, că eu sunt o fiinţă cu care poate comunica şi căreia îi poate împărtăşi sentimente contrarii, profunde şi spontane. Habar n-am de ce credea că doar eu aş fi putut-o salva. Poate simţea că am fost de multe ori în situaţii similare, noi două, că poate cândva, într-o viaţă de demult – credea în reincarnare – am fost gemene, am dormit în burta aceleiaşi mame, universală, careless bitch. Că pe urmă am apucat-o pe drumuri diferite, dar că iată, în final, ne-am regăsit.
Mergea liniştită, din când în când scoţând câte un cuvânt, câte un scâncet sau ceva ce putea fi comparat cu un mârâit. Până la Cişmigiu am aflat că nu îi plac panourile publicitare amplasate pe străzi, nu îi plac ţiganii – fireşte, cine nu a avut experienţe neplăcute cu ţiganii? Nici măcar nu e musai să vietuieşti prin Mătăsari – nu prea îi plac copiii, deşi mi-a dat de înţeles că a avut doi, dar că i-au fost furaţi pe când încă mai erau de ţâţă. Se mai gândeşte uneori la ei. E tristă, pentru că nu-şi mai poate aminti dacă erau băieţei sau fetiţe. Ştie doar că erau bruneţi, nu prea semănau cu ea. Nu ştie nici cine era tatăl. Încerc să o consolez spunându-i că este încă tânără şi mai poate avea copii când va fi cazul. Îmi spune că din păcate nu mai poate. După naştere, a făcut o infecţie şi i-a fost extirpat uterul.
Nu îi plăceau nici bicicletele, i se păreau agresive, aproape la fel de mult ca maşinile, pe care le ura de-a dreptul. Îmi spune că sora ei a murit călcată de o maşină. De două maşini, de fapt, prima i-a rupt doar picioarele, a doua a călcat-o propriu-zis, şi nimeni nu s-a sinchisit să o ajute. I se umezesc ochii. Continuă să meargă. În faţă la Mac, îi propun totuşi să îi iau un hamburger. Surprinzător, acceptă. Îi iau un hamburger, mie îmi iau cartofi prăjiţi şi ne apucăm în staţia de troleibuz să mâncăm. Ea înghite hamburgerul pe nemestecate. De data asta, trecătorii se opresc să o privească, unii se apucă să bârfească. „Ce nemâncată. Vezi să nu te îneci, vagaboanda dracu’!”, spune o babă. În zilele bune, aş fi lipit baba de uşa Mac-ului şi i-ar fi sărit proteza din gură fix sub roţile troleibuzului. Aşa, îi arunc doar o privire scârbită şi îi iau Elodiei ambalajul hamburgerului. Îl arunc la coş. Elodia mă priveşte cu aerul de „I could use another one”, dar, din păcate pentru ea, sunt lefteră.
Hotărâm să luăm 311-le de la Rosetti. Traversăm centrul una lânga alta, mergând în acelaşi ritm, ca două reprezentante ale unei frăţii secrete, coborâm în pasaj unde mă aşteaptă în timp ce mă uit la nişte brăţări, lanţuri şi piercing-uri. Strâmbă din nas în timp ce trecem pe lânga un Fornetti. Ajungem în sfârşit în staţie şi aşteptăm maşina, ocazie cu care îmi explică din nou de ce nu prea îi plac copiii. I se par falşi. Crede că sunt un pic cam proşti, că se agită prea mult, întotdeauna dau din mâini sau din picioare, îşi doresc cu orice preţ să atragă atenţia, a părinţilor şi nu numai, iar ea găseşte asta imoral. Şi inestetic, mai ales inestetic. Îi spun că are dreptate. La rândul lor, copiii se feresc de ea. O privesc cu scârbă, cu superioritate, iar mirosul de prostie răzbate prin porii mirosind plăcut, a gel de duş pentru copii cu aromă de fructe şi a Johnson’s baby. Îi promit Elodiei că, într-o zi, vom merge înarmate şi vom face prăpăd într-o grădiniţă cu program prelungit. Vom fi prinţese războinice şi vom porni cruciada împotriva prostiei. Ne vom preface că suntem kamikaze. Ne vom distra doar, nu vom avea succes în misiunea noastră, căci prostia e oricum un alt nume pentru univers. Îi surâde ideea.
În troleibuz, două babe cu mănuşi, umbreluţă de soare şi sandale peste dres se plâng că Elodia pute. Mie nu mi pare.
Ne uităm amandouă pe geam şi ignorăm privirile cocalarilor şi şuşotelile lor patetice. Suntem obişnuite să fim privite ca nişte ciudăţenii, deşi din motive diferite. Spune că de mult nu a mai călătorit atât de departe de strada pe care trăieşte.
Coborâm la Iancului. Traversează cu mine spre casă. Nu pune întrebări, dar privirea ei din ce în ce mai tristă, cu fiecare pas pe care îl face, îmi dă de înteles că ştie că ne vom despărţi în câteva minute. Ajungem în sfârşit în faţa blocului. Câinii încep să o latre, vor să o gonească. Îi iau apărarea. Scapă nemuşcată. O babă iese din bloc:
„Ce faci, Elodiuţa? Mergi acasă, mamă! E tare cuminte, să stiţi”.
Da, mi-am dat seama. O să-mi fie dor de tine, Elodia. Dar nu te pot lua acasă. Mai am un căţel. E foarte posesiv şi n-ar suporta să mă împartă cu tine.

Elodia nu a murit, nu a păţit nimic tragic şi nici nu ne-am despărţit definitiv. O văd de fiecare dată când trec pe Mătăsari. Ne-am mai plimbat împreună. Între timp, blăniţa i s-a mai închis la culoare, mersul îi este mai puţin sprinten, dar a rămas la fel de copilăroasă, imprevizibilă, teribilistă şi sper să nu se schimbe vreodată.

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *