Vapori de trecut

de Răzvan T. Coloja

Foalele din plastic se umflă şi se dezumflă cu zgomot ori de câte ori Oc respiră. Ca un plămân crescut înafară şi acoperit de o placentă subţire, punga se retrage şi se înfoaie adunând mililitru cu mililitru tot mai mulţi vapori de salivă pe pereţii sintetici şi transparenţi. De departe, Oc respiră într-un stomac de vită de pe suprafaţa căruia lipsesc nervurile fine de sânge şi impurităţile cărnoase. De departe, lichidul care se bălăngăne continuu adunat într-un colţ poate fi supă gastrică produsă de o vacă mecanică. Poate fi acidul de culoarea mercurului care rezultă din ingerarea repetată a rulmenţilor de către o bovină din oţel şi vintre zimţate.
Prin pumnul făcut căuş la gură, Oc zâmbeşte tâmp cu un şir de dinţi ascunşi, cu ochii larg deschişi în ceva ce ar putea fi cel mai bine catalogat drept spaimă. Acolo unde capătul pungii face contact cu partea inferioară a buzelor, un fir gros de bulbuci capturaţi în salivă se prelinge pe gât în jos, calm şi rece.
Sprijinit cu spatele de un perete alb şi pătat pe alocuri de urme de picior, Oc stă cu picioarele întinse pe podeaua glaciară, atent la ziarele mototolite din faţa lui. Atent ca nu cumva o pală de vânt să le mişte iar din mijlocul lor să sară un şobolan de dimensiunile unui câine, gata să-i sfâşie beregata.
După ce inspiri destul benzen, câteva pagini tipărite pot ascunde asemenea pericole.
În celălalt colţ al încăperii, chiar sub geamul spart care dă pe acoperiş, Paul se leagănă încetişor pe ritmul unei melodii neauzite. Se leagănă molcom, de parcă o doică invizibilă l-ar consola în braţele ei primitoare. Apăsându-i capul între sânii ei lăsaţi şi generoşi.
Suntem la etajul nenumerotat al unui bloc de locuinţe, în ceea ce peste ani de zile va deveni uscătoria în care femei grase vor veni să-şi întindă chiloţii largi. Chiar acolo, lângă piciorul drept al lui Paul, o casnică îşi va aşeza ligheanul din care va începe să scoată la iveală rufe răsucite, ca pe nişte mici cadavre de pisică, flasce şi aromate.
Oc geme şi ia punga de la gură ca să apuce o gură de aer curat. Apleacă capul într-o parte şi scuipă gros, lărgind puţin balta de salivă care e gata-gata să-i atingă blugii. Ca un soldat în mijlocul unui atac chimic, duce plasticul înapoi la buze formând o mască de gaze primitivă. O mască de gaze a promisiunilor, o mască de gaze a senzorilor ascuţiţi.
După ce inspiri destul diluant, auzul şi simţul tactil sunt primele care protestează. Primele care amplifică senzaţiile ad infinitum.
O uşă trântită devine o tobă antică izbită ritmic.
O mână fierbinte pe frunte devine febră.
Un râgâit e un urlet de groază.
Ca o plantă extraterestră, Paul produce dioxid de carbon şi asimilează benzen. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care atât de mulţi oameni doresc să lucreze în fabrici de pantofi. Motivul pentru care constructorii de sobe nu mai acceptă ucenici decât cu banii jos.
În uscătorie e frig.
În uscătorie e întuneric.
În uscătorie sunt singurul cu mintea întreagă, sunt medicul desemnat să aibă grijă de bolnavii lui retardaţi. Atât doar că dacă aş apăsa un buton de panică, niciun brancardier nu s-ar grăbi să-mi sară în ajutor.
Când eşti persoana de control, partea bună e că te simţi cumva mai evoluat decât ceilalţi.
Când mintea necesită cam zece secunde ca să trimită impulsurilor nervoase mesajul că cel din faţa ta îţi este prieten, ceea ce se întâmplă e că te trezeşti privit simultan şi insistent de mai multe persoane. Toate dorind să te desluşească. Toate chinuindu-se să pună cap la cap gânduri de calm.
Pe jos, o sticlă închisă atent aşteaptă pe jumătate plină să fie urnită din nou. În jurul ei, mici pete de scuipat formează un semicerc de praf dat la o parte, o buburuză de var şi salivă pe care lichidul organic iese în relief cu vreo doi milimetri.
Oc se ridică în picioare şi-l sprijin ca să nu cadă. Cu voce înfundată spune că nu-şi mai simte obrajii apoi umflă punga până la refuz.
După ce inspiri destulă terebentină, totul are gust de măr.
Lăsând lichidul argintiu să fie dus de gravitaţie, Oc scapă punga ca pe un ficat proaspăt şi se împleticeşte spre peretele opus, oprindu-se cu degetele răsfirate pe perete. Cu mâinile începe să deseneze chestii abstracte, măturând suprafaţa zgronţuroasă, julindu-şi palmele între timp.
Paul râde înfundat şi ne priveşte pe sub sprâncene, cu botul înfipt adânc între palme, cu palmele ţintuind foalele unse cu salivă undeva la baza nasului.
Ideea când tragi lac este să încerci să menţii punga în jurul gurii şi a nasului, astfel încât fiecare gură de aer pe care o inspiri să fie binecuvântată de vapori toxici. Restul e treaba creierului şi a imaginaţiei ascunsă în subconştient.
Oc se dă un pas în spate şi intră cu putere în perete. Se împleticeşte din nou, apoi repetă gestul creându-şi un cucui în mijlocul frunţii. Dacă păstrezi liniştea, ceea ce-l auzi repetând obsesiv este ”Enterprise… Enterprise…”
Paul râde din nou şi dă să se ridice ca şi cum ar vrea să I se alăture celuilalt dar cade greu înapoi pe betonul rece.
– E bine, şopteşte el. Da, e bine… E bine… Bun. E bine.
O dâră lungă de salivă atârnă ca un melc gelatinos de undeva de sub bărbie şi I se aşterne pe cămaşa groasă în carouri.
Îmbrăcaţi toţi trei în acelaşi tip de cămaşă şi cu tricouri negre pe dedesubt, arătăm ca nişte clone nereuşite. Ca nişte gemeni diformi care la naştere au avut dimensiuni diferite, cu doi dintre ei tembeli din prima zi.
Cu palmele întinse de siguranţă în faţă, Oc intră pentru a treia oară în perete iar şocul loviturii îl aruncă doi paşi mai în spate unde cade lat şi se chinuie preţ de jumătate de minut să se ridice în capul oaselor. Îi spun că mâine o să arate ca naiba dacă nu se mişcă de acolo şi-i dau un ghiont cu bocancul în tibie.
Pe cer, o semilună ne zâmbeşte ca şi pisica Cheshire, cu dinţii atât de albi încât se confundă cu restul gurii, cu colţurile buzelor ascuţite în sus precum coarnele unui taur bătrân. O jumătate a geamului are canaturile înconjurate de capete de cuie, piedici care demult susţineau sticlă murdară şi pătată de vopsea. Un astfel de cui atinge vârful unei clădiri din depărtare, mângâie cu rugina antenele în formă de cruce care redau la această oră doar filme porno şi ştiri în reluare. În blocul vecin, doar câteva geamuri pictează pătrate de lumină pe suprafaţa gri a clădirii, restul prezentându-se sub forma unor oglinzi întunecate care reflectă pe ici şi colo lumina Lunii.
Ori de câte ori Paul tuşeşte, sunetul reverberează deranjant în pereţii încăperii mici şi se pierde la etajele inferioare. În gând mă rog ca toţi vecinii lui să doarmă la ora asta, mă rog ca nu cumva o uşă să se deschidă la etajul patru şi un set de paşi să înceapă să urce curios spre noi.
Îmi aprind o ţigară iar lumina brichetei mă orbeşte temporar. Pentru câteva secunde văd negru iar Paul începe să cânte o melodie pe care nu o pot încă desluşi. O cântă mai tare decât ar trebui aşa că mă aplec în direcţia lui şi duc un deget la buze: ”şşşş”.
Când eşti persoana de control, partea bună e că te poţi comporta în modul în care un adult s-ar comporta cu copiii lui de trei ani. Îi poţi lovi peste degete atunci când fac ceva nepermis doar ca să-i vezi strâmbându-se la tine, îi poţi admonesta cu severitate în glas ca să-i vezi reduşi la o tăcere bosumflată.
Regula nescrisă atunci când tragi lac este să ai pe cineva lucid lângă tine.
În caz că eşti gata să-ţi pătezi hainele cu vopsea.
În caz că punga se sparge şi nu mai ţii minte de unde faci rost de una nouă.
În caz că îţi vine ideea să plonjezi cu fruntea înainte spre caldarâm.
Paul îşi bagă o mână în pantaloni şi-mi spune pe un ton grav că I s-a răcit vârful penisului. Că peste ani de zile, când va dori să facă prunci, soţia lui din viitor va răci la ovare din cauza lui iar chestia asta nu şi-o va ierta niciodată.
Dau ochii peste cap, îi trag şi lui un ghiont după care îi fac semn că saliva din pungă e gata să se reverse. Speriat, duce punga la gură şi o umflă.
Inspiră şi o umflă din nou.
Și din nou.
Ca pe o băşică purulentă cu conţinutul la vedere, o umflă gâdilând stratul de lighid de pe fund cu degetele. Amestecând doza de vopsea ”Lunar” cu propriul scuipat pentru o nouă lovitură de vapori invizibili.
Clătinându-se, Oc dă târcoale peretelui, vizibil iritat de câmpul de forţă care stă între el şi puntea navei stelare. Are gura întredeschisă şi bărbia umedă, iar acolo unde ai ajunge cu limba dacă ţi-ai întinde-o în jos până la refuz peste buză, o mică pată argintie formează conturul continentului african.
– Enterprise, spune el, apoi se întoarce rapid spre mine.
Privindu-mă neîncrezător, se luptă să-şi menţină echilibrul mişcându-se lin ca un plop în bătaia unui vânt mai blând.
– Nu-mi mai simt obrajii, spune. Se uită în jur de parcă cineva l-ar fi strigat pe nume apoi repetă ca pentru sine: ”…brajii… ajii… jii…”. Ridică un deget în sus ca şi cum ar cere atenţie în faţa unui auditoriu select, apoi spune ”ajii”.
În aer e miros de diluant. Miroase ca şi atunci când, curios, îţi bagi în nas capătul subţire al unei sticluţe cu acetonă ca să vezi cât rezişti înţepăturii din mijlocul frunţii.
În multe privinţe, lacul de sobă e inamicul numărul unu al bucătarilor. Îţi amortizează timp de o zi sau două papilele gustative, îţi distruge celulele la nivelul gurii, le îmbată cu extras de motorină până ce nu mai poţi face diferenţa dintre mâncarea de cartofi şi stridii cu garnitură de salată verde. Poţi să înghiţi castroane întregi de supă de pui ori zacuscă mucegăită, rezultatul va fi acelaşi.
Benzenul e pentru gură ceea ce garoul e pentru vasele sanguine.
În şoaptă îi spun lui Paul, ”domnule, legaţi-vă centura de siguranţă, imediat decolăm”.
Când eşti persoana de control, partea bună e că poţi face astfel de glume.
Spre amuzamentul meu, Paul chiar începe să caute cu degetele o curea care ar trebui să-l strângă de-a curmezişul pieptului. De departe arată de parcă ar încerca să apuce cu degetele gângănii mari care I se urcă pe tricou.
”Brajii” spune Oc cu un deget ridicat.
Ca orice alt halucinogen părtaş în desacralizarea simţurilor, benzenul îşi întunecă mintea. Totul se mişcă cu încetinitorul, timpul o ia razna şi bate când înainte, când înapoi. Cum nu mai eşti sigur când anume ai auzit claxonul maşinii care tocmai a trecut pe şosea, încerci să repeţi sunetul tot la două secunde ca şi cum ţi-ar fi teamă că o clipă de răgaz şi linişte deplină te-ar smulge şi mai departe de realitatea prezentului. Faptul că sunetul a venit şi a trecut reprezintă moartea ta fizică iar ceea ce tocmai experimentezi e plecarea spre astral.
O moarte lină.
”Ajii” spune Oc cu degetul ridicat iar Paul râde.
Ceea ce trebuie să faci când vrei să tragi aurolac, este să cauţi un loc ferit. Un loc în care nimeni nu te-ar putea descoperi bălind din abundenţă cu gura sudată de o pungă de cumpărături. Un loc în care odată ce ai deschis sticla şi mirosul a început să-ţi intre în haine ca un spirit sintetic, să poţi să te întinzi pe jos fără să te temi că cineva te-ar putea adulmeca de la o sută de metri distanţă. Să te întinzi şi să cauţi o poziţie cât mai confortabilă.
Ceea ce trebuie să faci este să nu permiţi aerului să intre printre nişele dintre gură şi plastic, să inspiri adânc şi regulat cale de măcar douăzeci de minute. După circa jumătate de oră din clipa în care ai turnat vreo trei înghiţituri de lichid în fundul pungii, îţi poţi permite să inhalezi o gură de oxigen pur şi lipsit de înţepături.
”Domnule, vă rog să vă legaţi centura de siguranţă” îi spun serios lui Paul care începe din nou să se caute de catarame ce se închid ermetic.
Liftul din casa scării porneşte brusc şi cu un zgomot asurzitor, dar nu reuşim niciunul să ne dăm seama dacă urcă sau coboară. Aşteptăm în linişte sunetul acela familiar de uşă neunsă, trosnetul acela de metal lovind metalul şi de uşi interioare unindu-se mecanic.
Pe Oc îl văd ţinându-şi respiraţia într-o poziţie caraghioasă, nici şezut nici ridicat, cumva cocârjit la mijlocul acţiunii. Ţine strâns punga între degete şi încearcă să-i reţină cel mai mic fâşâit.
”Domnule. Centura…” îi şoptesc lui Paul iar Paul se uită la mine de parcă nu ar înţelege limba în care vorbesc.
Liftul se opreşte undeva la parter şi cineva urcă în el făcând arcurile de suspensie să scârţâie scurt. Acelaşi motor greoi şi asurzitor mobilizează pârghii, face roţi zimţate să se pună în mişcare, întoarce pivoţi dispuşi orizontal aducând tot mai aproape acel oaspete de care ne temem cu toţii.
Oc îşi duce degetele la gură şi trage peste ele un fermoar invizibil, în semnul universal al tăcerii.
Stau între el şi Paul în timp ce liftul urcă ameninţător, trecând de etajul doi, apoi de trei, oprindu-se la patru cu un zgâlţâit de arcuri neunse. Paul priveşte în gol. În jurul gurii are frânturi de metal topit care I s-au uscat pe piele, saliva îi luceşte în lumina astrului ce se revarsă pe pereţi.
Când călătorul face uşa groasă să scârţâie din nou, Paul se ridică brusc şi se întoarce cu faţa la geam unde apucă cu mâinile câte o latură a canatului. Ajung la timp la el ca să-l prind de umeri, îl trag înapoi chiar în clipa în care ridica piciorul să iasă prin fereastră pe acoperişul plat şi negru al clădirii. Acolo unde îl despărţea un metru de margine, acolo unde ar fi alunecat pe bitum şi ar fi fluturat din mâini ca un Icar nocturn şi imbecil. Uşa se trânteşte şi încremenim cu toţii, eu cu Paul în braţe iar Oc în aceeaşi ipostază incomfortabilă. Prin aerul rarefiat al spălătoriei suntem trei statui din ghips stropite cu diluant, trei manechine surprinse de aparatul de fotografiat în plină mişcare.
Un set de chei zornăie, se împlântă într-o încuietoare iar câteva secunde mai târziu se aşterne peste noi pătura confortabilă a liniştii. Acel sunet mut de ţiuit în timpane, ca o gură de aer proaspăt după ce ţi-ai ţinut respiraţia sub apă.
Îl bat pe umeri pe Paul cu ambele palme: ”centura”. Oc se lasă să cadă la podea cu zgomot şi începe să aranjeze în pumn marginile de plastic ale pungii. Le răsfiră ca pe un trandafir, le admiră, îşi afundă nasul în petale din argint şi trage adânc în piept.
Paul se aşează înapoi pe ciment, frecându-şi bocancii într-un sunet caracteristic de cauciuc trecut peste o suprafaţă zgronţuroasă. Pleoapele îi atârnă grele, gura întredeschisă lasă să scape benzină neprelucrată, ca o ţeavă de eşapament defectă:
– Eu sunt omul-libelulă: un sfert cap, trei sferturi sculă.
Oc ridică palmele în aer cu toate degetele răsfirate, o antenă umană capabilă să capteze toate undele sonore din încăpere. ”Ulă…” spune el cu ochii larg deschişi.