libris.ro

Panbiblion

de Patrick Călinescu

Nimeni nu îşi poate închipui cât de tentat sunt să recunosc, în spaţiul public al ideii următoare, că am descoperit piatra filosofală a literaturii.

Îşi dă, oare, cineva seama câtă tensiune s-a adunat, în bucuria mea firească, pe seama descoperirii, epocale, pe care, iată, vin să o revendic?

Nu pot, nici chiar eu, coborî în mine, unde e cam întuneric, pentru a vedea, în amănunte clare, profilul, bine conturat, al aşteptărilor ce, în prezent, mă împresoară, tot mai strâns, într-o satisfacţie fără margini.

Şi, totuşi, pentru că îi sunt dator propriei mele idei, trebuie să fac tot posibilul să găsesc o modalitate prin care să descriu, fie şi în mare, senzaţia, aproape inumană, pe care am simţit-o atunci când am înţeles, în sfârşit, ce descoperire mare făcusem.

În fond, întreaga mea idee de faţă, dar încă ascunsă sub încercarea de a reda ce simţisem în momentul descoperirii epocale, se bazează chiar pe reuşita unei definiţii clare a trăirilor mele anterioare.

Însă, mă întreb cu oarecare frică să nu fie precis aşa, ce importanţă ar mai avea emoţiile şi tracul din clipa în care am priceput ce tocmai realizasem, dacă nemaiauzita descoperire într-ale literaturii, cu care încă mă laud şi pe care încă mi-o asum, nu e atât de epocală pe cât pretind eu c-ar fi, cuprins, cum sunt, de exaltarea pricinuită de ea?

Până la urmă, făcând abstracţie de ce sunt eu şi de cât de excitat mă simt în aceste momente confesive, nu e deloc obligatoriu ca tocmai eu să fi descoperit piatra filosofală a literaturii, când atâţia alţii ar fi avut ocazia s-o facă de mii de ori până acum, dacă o asemenea descoperire s-ar fi lăsat descoperită sau dacă, totuşi, chiar există o piatră filosofală a literaturii.

Însă, dacă eu sunt – şi nimeni altul – marele descoperitor al pietrei filosofale a literaturii, atunci nimic nu mai poate să rămână ca înainte.

În primul rând, făcând această descoperire, tocmai am dovedit, înainte de orice, că există cu adevărat, dacă tot s-a lăsat descoperită de mine, o piatră filosofală a literaturii.

În al doilea rând, descoperind-o şi, astfel, probându-i existenţa înainte doar presupusă, interiorul privat al ideii următoare e, într-adevăr, epocal, fiindcă, purtând în el epifania, între timp concretizată de însăşi descoperirea mea, a existenţei reale a pietrei filosofale a literaturii, stabileşte, înlesnindu-i în cea mai mare măsură, o limită – o epokhē – între posibilităţile sale între care fiinţează toate celelalte posibilităţi de până la ea. Iar, luând de bună presupunerea că această idee a mea, şi nu alta scrisă în trecut, şi nu alta pe care voi fi scriind-o în viitor, e chiar epocală, pe măsura pietrei filosofale pe care încă pretind, necontestat de nimeni, că eu am descoperit-o, atunci ea nu poate să fie decât ideală în raport cu toate ideile scrise înaintea ei şi perfectă în raport cu toate ce se vor mai scrie după ea.

Se pare, deci, că am intrat în posesia ideii ideale şi perfecte care, pe deasupra, are ca premisă şi se bazează complet pe dependenţa totală de posibilitatea – dublă – ca piatra filosofală a literaturii chiar să existe şi să existe descoperită chiar de mine, nicăieri altundeva decât în ideea mea de faţă.

În ciuda imensei presiuni la care mă supune bucuria marii mele descoperiri, trebuie să fac un efort şi să găsesc, în mine, puterea de a-mi controla starea de jubilaţie ce încă mă încorsetează fiindcă, altfel, nu voi reuşi deloc să mă adun ca să pot da în vileag adevărata natură a pietrei filosofale a literaturii.

Dacă, la capătul tuturor deducţiilor cărora, până acum, le-am urmat cursul logic numai şi numai pentru a mă asigura că n-am greşit cu nimic reclamând dreptul de proprietate intelectuală asupra descoperirii pietrei filosofale a literaturii, pretenţia mea iniţială e încă neatinsă de contestările privind veridicitatea faptei mele epocale, atunci, dacă nimic între timp nu a intervenit în raţionamentele mele de verificare ca să le conteste valoarea sau autenticitatea, cu inima uşoară că n-am comis nicio nelegiuire imaginativă închipuindu-mi ce am descoperit, pot să mă simt, în sfârşit, mai relaxat decât înainte, în toiul temerilor mele dictate de nesiguranţa că se poate să mă fi înşelat că am descoperit ceva – darămite epocal –, şi, astfel, să trec la dezvăluirea naturii pietrei filosofale a literaturii, pe care am s-o amănunţesc şi într-un detaliu parţial auto-biografic.

Am să încerc, fireşte, să fiu cât mai scurt cu putinţă. Nu de alta, dar nu mai vreau să amân cu mult suspansul celor care au fost suficient de curioşi să rămână cu mine până acum, în speranţa că o să le spun, în cele din urmă, ce este, de fapt, piatra filosofală a literaturii.

Foarte pe scurt, până să intru în amănuntele necesare, piatra filosofală a literaturii se arată a fi un paradox. Probabil, unul dintre cele mai importante paradoxuri fondatoare ale literaturii înseşi. Un paradox, aşadar, inevitabil pentru buna funcţionare a literaturii ca literatură.

Când i-am conştientizat, pentru prima dată, prezenţa în jurul gândurilor mele despre natura literaturii în rândul cărora dorea să intre, stăteam în golul unei priviri ce încerca să vadă dacă nu cumva paradoxul în cauză, căruia nu ştiam că aveam să-i fiu descoperitor, îmi survola gândurile despre natura literaturii într-o formă pe care să fiu în stare s-o pun în cele mai limpezi cuvinte pe care le cunosc.

Marele meu noroc a fost că paradoxul pe care nu peste foarte mult timp aveam să-l numesc, ca să-l pot astfel descoperi, piatra filosofală a literaturii era cât se poate de uşor de pus în cuvinte. După câteva ciorne mentale, pe care le mai am în amintire, am ajuns să-l aştern în următoarea aşezare lexicală, pe care o consider definitivă: ce se naşte în minte, moare pe hârtie.

Dar, totuşi, piatra filosofală a literaturii, la o scrutare şi mai îndeaproape făcută, observ că nici măcar în forma paradoxală pe care, după ce-am descoperit-o, i-am dat-o, nu are cum să reziste la testul suprem al confirmării logice ca piatră filosofală a literaturii. În treacăt fie spus, ca într-o paranteză inutilă, într-un fel parcă sunt mulţumit că piatra filosofală a literaturii n-a picat examenul de autentificare, care, practic, întăreşte faptul că îmi aparţine de vreme ce eu am descoperit-o. Însă reconfirmarea paternităţii ei acum nu mă încălzeşte cu mult fiindcă ştiu că trebuie să găsesc o formulare şi mai apropiată de adevărata natură a pietrei filosofale a literaturii. Trebuie, nici mai mult nici mai puţin, să-i întăresc forma paradoxală în care am instalat-o reafirmându-i, astfel, paradoxul prin intermediul căruia i-am enunţat existenţa.

Un paradox şi mai dur ca primul, mă gândesc, ar fi unul care ar reuşi să consolideze însăşi natura paradoxală a pietrei filosofale a literaturii, căreia îi este, devenindu-i, între timp, aşa, atât punct de plecare (ce se naşte în minte), cât şi punct de sosire (moare pe hârtie). Mi-ar trebui, deci, un paradox care să poată apropia ce se naşte în minte (literatura) de ce moare pe hârtie (literatura) şi care, în acelaşi timp, să poată îndepărta literatura (ce se naşte în minte) de literatură (ce moare pe hârtie). Un paradox cu adevărat paradoxal în stare perfect să anihileze literatura (ce se naşte în minte) prin literatură (ce moare pe hârtie).

În continuare mi-e teamă că n-aş fi în stare să găsesc nici unde sălăşluieşte un asemenea paradox inutil, nici cum să mi-l însuşesc pentru dezvăluirea finală a naturii pietrei filosofale a literaturii. Înainte, însă, de a mă îndrepta înspre deznodământul previzibil al prospecţiunilor mele în însăşi natura paradoxală a pietrei filosofale a literaturii, care, în consecinţă, mă va conduce în direcţia pietrei filosofale a literaturii, simt, nechemată de nimeni, dorinţa unei mici digresiuni neapărat explicative. Puţin mai devreme spuneam că iluzivul paradox pe care îl caut, în speranţa că, aflându-l, totul se va lămuri de la sine, este inutil. Ce-am vrut să zic e că, fiind dublu, aşa cum se şi înţelege că este, devine redundant şi, pe cale de consecinţă, inutil. Căci un paradox care este paradoxul unui alt paradox trebuie, dacă vrea să rămână paradoxal, să-şi anuleze puterea paradoxală pe care o proiectează asupra celui căruia îi este paradox. Dacă n-o face şi nu este conştient de ce e îngrădit să facă, cu siguranţă devine inutil şi, deci, neparadoxal. Paradoxul căruia trebuia să-i servească de paradox, doar ca să supravieţuiască şi să stea ca paradox, îl privează de însăşi esenţa lui paradoxală. Iar un paradox care nu mai este paradoxal nu mai poate fi nicidecum paradox: nici sieşi, nici altuia care l-a făcut din paradox neparadox.

Acum pot să mă întorc încrezător că, în cele din urmă, voi reuşi să arăt, cât se poate de limpede, natura paradoxală a pietrei filosofale a literaturii, din care să extrag, esenţializată, chiar piatra filosofală a literaturii ce, numai printr-o astfel de operaţie de logică minieră, mă va recunoaşte ca descoperitor autentic al ei.

Însă, fiind liber să revin la vechea mea descoperire, pe care numai investigarea inutilităţii paradoxului, în aflarea căruia plecasem, o poate înnoi în starea ei actuală, am înţeles că, de vreme ce un paradox inutil e, de fapt, un neparadox, căutarea anterior inevitabilă, în a cărei aflare mă lansasem, nu mai era necesară.

Iar, dacă nu are niciun rost să cercetez împrejurimile locale şi împrejurările modale ale unui paradox care nici măcar nu e paradox, atunci mi se pare a fi extrem de limpede că alcătuirea tensionată a unui paradox nu mai poate fi explicată nici de apropierea literaturii (ce se naşte în minte) de literatură (ce moare pe hârtie), nici de îndepărtarea literaturii (ce se naşte în minte) de literatură (ce moare pe hârtie).

Ceea ce, fatalmente, înseamnă că piatra filosofală a literaturii, pe care încă pretind că eu am descoperit-o, e o idee, şi nu un paradox, deşi, la prima vedere, aşa mi-a apărut, înşelător, a fi. Şi nu mă refer la orice idee, cum ar fi cea despre însăşi piatra filosofală a literaturii, pentru că ar fi, din nou, un paradox inutil care şi-ar anula natura paradoxală prin inutilitatea sa intrinsecă. Atunci, dacă ar fi aşa, epocala descoperire pe care o proclam ca fiind a mea, care e piatra filosofală a literaturii, n-ar mai fi, fiind deja astfel, însăşi piatra filosofală a literaturii. Iar piatra filosofală a literaturii este piatra filosofală a literaturii numai în măsura în care poate să fie şi altceva în afară de piatra filosofală a literaturii. Descoperirea mea extraordinară, dacă nu mai vrea să fie doar un paradox inutil, trebuie să se desprindă de sine pentru a ajunge, în sfârşit, să fie ea însăşi.

Trebuie, practic, să intre din nou în spaţiul public al ideii următoare, aşa cum se afla înainte de-a se desprinde de sine pentru a fi liberă, iarăşi, să se alipească propriului ei corp descoperitor.

libris.ro