de Dumitru Florin
treaba nu sta altfel pentru ca lipseste superglue-ul cu care miresele isi lipesc mustatile postnuptiale si se infatiseaza astfel, in toata felinitatea lor ambigua, amatorilor de neant. linistea burgheza pe care o cauta este comparabila celei in care se sting zdrentele de hartie arsa de la cartile de management si dezvoltare personala.
folositori mult in vremuri sarace poetii sunt. dupa ce i-au ucis pe samani, poetii au incercat zadarnic sa regaseasca modalitatea de a comunica macar cu o solnita sau cu un sul de hartie igienica. ba mai mult, sufletele ratacite se plictisesc groaznic in lumile dintre interstitiile sinelor de cale ferata si dintre unghiile hamalilor din porturile asiatice, iar poetii nici macar nu le mai baga in seama, uneori le bruscheaza, le dau cu tifla metaforelor, se impauneaza in fata lor ca niste hermafroditi intoxicati cu tamaie anorganica invitati la tonight show. urmasi de-ai samanilor s-au angajat part time in ferme de fluturi uriasi, carora le scot tartitele si ghearele, le ambaleaza si le livreaza parfumeriilor pariziene.
(initial samanii erau cei care ocroteau comunitatile de boli, planau si aplanau conflicte, dadeau bilete gratis la concertele zeilor, numarau clorofila, hraneau miceliile cu saliva lor bogata in uraniu, aduceau inapoi mortii nehotarati sau pe cei rataciti, momeau duhurile rele cu incantatii si muzica jazz in apendicele lor pe care il scoteau fara anestezie si il ardeau.)
orfeu a fost primul saman care a tradat traditia. plecat sa recupereze sufletul unei femei a incalcat tabu-urile – lucru des intalnit la poeti – compromitandu-si astfel meseria. devastat de remuscari, a lasat deoparte invatatura samanilor inventand versificatia dementa a aleanului cu care, in mod total neplacut, ne confruntam si astazi.
din pacate poetii nu au fost alungati din cetate si astfel a aparut show-bizul. pe langa lirele lor cu coarde false din intestinele haruspicinice, pe langa tristetea lor nefireasca precum cea a bacteriilor, poetii s-au coalizat in bresle inventand comertul cu fantasme numit iubire. co-mert cu co de la comunitate, comuniune, comunicare, comisura, comandant, colateral, cocota. instinctul comunitatii le-a minimalizat pe toate celelalte, totul devenind atat de social inclusiv zeul.
samani, poeti, mantuitorul supermarketului, femela televizorului si in final echt. ca o manusa pe mainile unui manechin, ramas singur intr-o toaleta publica dupa o explozie nucleara.
eu nu ma trezesc dimineaţa, nici seara, nu dorm niciodată pentru că nu am pleoape. le-am pierdut în copilarie cand mi-am vazut parintii goi sculptati in cearcane. viata mea este atat de secreta incat trebuie sa ma furisez adesea prin debara, dulapuri, lustre, panze de paianjen ca sa pot vedea si intelege ceva din ceea ce fac. astfel ma surprind in zori dand mancare la pesti, bautura la testoase, fân la serpi, ţigari la inorogi , muie politicienilor şi picaturi de ochi meduzei. asta dupa ce imi beau cafeaua din palmele facute caus ale catorva morti obositi pe care ii gazduiesc. nu sunt atat de credincios incat sa imi fac cruce dupa fiecare masturbare, cu toate acestea nu pot ignora fiorul religios pe care il am in preajma bucatilor de tencuiala pe care le numar zilnic pana cand nu mai exista numere. desi nu cred in dumneazeu, gelos fiind pentru ca imi vizita destul de des iubita, ii scriu scrisori cu litere decupate din scanteia si din afisele publicitare lipite prin cimitire. e o forma corupta de intimitate, o mimare a vidului pe care il dezlocuiesc. ma indrept catre serviciu – o fabrica online de cocteiluri molotov – indignat de existenta oamenilor, pe care ii crezusem disparuti in urnele de vot de la alegerile din ziua de ieri. neavand pleoape, clipesc doar cu palmele pentru a nu speria doamnele care merg la biserica cu cainii lor neprihaniti sau adolescentii compostandu-si biletele sub diafragmele uimite, pline de namol alcool si sudoare ale muncitorilor ce se intorc la serviciu pentru ca si-au uitat bibliile. autobuzul ma lasa mereu in camp acolo unde din pamant ies copiii sa se duca la gradinita, cu gentutele lor mov, in care ascund un sandvis cu feliile de paine batute in cuie. fabrica de cocteiluri molotov este atat de departe incat mereu ajung cu putin inainte de terminarea programului. ii apostrofez pe colegii care uita bidoanele de benzina deschise la slit apoi inspectez banuitor laboratorul de incercare a produselor. mi se face mila de peretii plini de icoane arse, cu sfinti improscati printre ridurile caramizilor, cu mame plangandu-si mamele, cu ciori care ciugulesc lacrimile, cu râme care si-au recapatat vederea de la aceste lacrimi. cioburile galbene sunt stranse de cativa veterani de război cu ele hrănindu-şi familiile. mirosul acrişor de combustibil atrage sute de turişti anarhişti, cărora le sunt ghid şi le explic câte ceva despre echtosofie, despre doamna sallinari, cea care conduce fabrica de câteva sute de ani. obosit ma intorc mereu într-o alta casa, într-un alt oraş, mă arunc în iarba plina de oase de peşte şi citesc cronici sportive.