Condiţia povestaşului şi febra atomului

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu
Proaspătului premiat Nobel, Mario Vargas Llosa

Scriitorul peruvian Mario Vargas Llosa, proaspăt premiat Nobel pentru litratură, a introdus în lumea de profil forma povestaş. Cum nu ştiu spaniola şi nu l-am citit în original, habar n-am echivalentul cărui cuvânt Hispanic e fericitul echivalent românesc, o adevărată invenţie lingvistică. Dovadă că în lume există un soi de echilibru termodinamic între fenomenele unilaterale şi cele cu revers. Echilibru în sensul principiului chimic Le Chatelier, adică nu în proporţii egale. Traduttore – traditore, a hotărât dumnezeul lingvisticii de consum limba în care să se fixeze o zicală. Care, tradusă în româneşte, de pildă, n-ar mai suna aşa de armonic. Cum never change the wining team n-ar suna fericit decât în engleză. Dar iată că traducerea e uneori sursă de îmbogăţire a limbii. Nu voi divaga mai mult, dând alt exemplu de inventive lingvistică fericită ce rezolvă traducerea unui cuvânt inventat în limba originală, pentru a nu mă depărta mai mult decât e suportabil de firul… poveştii.

Inevitabil, sfânta diversitate, sintagmă asupreia posed oarece pretenţii de originalitate, fie şi simultană (e improbabil să nu fi fost folosită spontan de un mare număr de oameni în aceste vremuri de tranziţie, când rolul essential al diversităţii devine din ce în ce mai conştientizat, pe toate planurile pe care se manifestă), sfânta diversitate deci, face ca reacţiile celor din anturajul meu current la aflarea veştii să formeze o corolla. Adică să fie destul de multe şi destul de uniform orientate în spatial a cel puţin 360 de grade sexagesimale, dacă acceptăm că vestea, deşi propagate simultan în spaţii cu difrite dimensiuni, cel pe care discutăm e bidimensional, fară a fi necesarmente plan. Nu mă voi referi la reacţiile celorlalţi, ci doar la a mea. Am realizat efctul pe care-l voi descrie tocmai deoarece m-am obişnuit în ultimul an mai ales, să mă refer la personajul mau narrator în texte cu intenţie literară şi chiar la mine însumi în sopaţiul colocvial current, ca la un povestaş. Nu vă grăbiţi să murmubolborosiţi, domnilor preşedinţi, nu e nevoie să plasez afirmaţia sub umbrella păstrării proporţiilor, plec de la axioma că sunt incomensurabil cu Llosa. Nici creaţia lui nu sunt. Atâta doar, n-am început a folosi termenul decât după ce l-am citit în referinţe critice publicate la adresa scrierilor mele. Condiţia povestaşului e, mutatis mutandis, similară cu starea atomului numită cu prea patina fantezie excitată. Pentru cei nu întru totul familiarizaţi cu noţiunea, dacă un electron absoarne o cantitate de energie egală cu diferenţa între nivelul propriu nuit fundamental şi nivelul următor, acesta face un salt pe respctivul nivel. Dar starea cea nouă e metastabilă. După un timp imprevizibil la modul individual, dar definit statistic de o lege precisă, electronul revine pe nivelu fundamental, care e stabil. Stabil nu în sensul de imuabil, ci doar atâta timp cât nu este iarăşi iradiat cu o nouă quanta de energie, précis dimensionată. Energia absorbită care-l dusese în starea numită excitată e emisă ca undă electromagnetică, cu frecvenţa determinată şi ea. Astfel atomul funcţionează, de fapt, oarecum împotriva principiului degradării energiei de la orice foră la căldură. Căci electronii atomului pot primi energie fie absorbind exact o undă de frecvenţa cele ce va fi emisă la dezexcitare, fie pe cale termică. E, aici, un primcipiu subtil al lumi, prin simbolistica lui. Atomul converteşte lumina şi căldura în lumină. Care lumină, dacă frecvenţa ei e în zona infraroşului e, de fapt, radiaţie termică. Dar să reţinem principiul. De ce spun că povestaşul funcţionează asemeni atomului? Simplu, dragi doctori watsoni. Căci ce-l mână pe el în luptă? Ce-l determină să producă o poveste? În sensul cel mai larg. Tocmai o stare pe care o putem asemăna cu starea excitată a atomului. Povestaşul se încarcă cu o energie care-l adduce într-o stare e esenţialmente instabilă. El simte nevoia să se elibereze de aceasta tocmai datorită caracterului metastabil al stării de încărcare. De fapt, comparaţia merge mai departe. Starea povestaşului seaman simultan atât cu starea excitată a învelişului electronic al atomului cât şi cu starea excitată a unui nucleu care a absorbit, în anumite condiţii, un neutron. Implicit energia acestuia. Nucleul excitat începe să vibreze, conform aşa numitului model în picătură. Cele mai multe nuclee expulzează, scuipă adică, alt component şau mic grup de component, devenind radioactiv şi schimbându-şi identitatea. Doar câteva nuclee grele, numite fisionabile, explodează cu totul în urma zbaterii interioare. Schombânduşi şi mai drastic identitatea. Poate semăna povestaşul cu ambele sisteme? Să vedem. Întrebarea e echivalentă cu îşi schimbă povestaşul identitatea în urma descărcării energiei excitante prin emiterea unei poveşti? Răspunsul de bun simţ e şi da şi nu. Simultan. Nu, deoarece el continua să fie el însuşi, da, deoarece cu fiecare text fabricat, povestaşul devine, subtil, insesizabil, dar decelabil pe termen lung, altul.

Nu numai mecansismul general e asemănător, la atom sau la nucleu, ci însatura stării excitate. Pe care, înainte de a o analiza, trebuie să stabilim altă natură, anume natura energiei excitante. Căci degeaba îl introduce într-o baie fierbinte, degeaba îl smulgi din mediul current pentru a-l duce în Sahara, rareori va produce un text. Trec peste nesemnificativul comtraexemplu din volumul Fals tratat de alchimie onirică. Nici energia psihică a unei constrângeri nu funcţionează, decât rareori. Degeaba îl închizi într-o camera până nu iese cu textul. Deşi există, în istoria apocrifă a literaturii române, contraexemplu aal unui poet de partid, din aşa numitul obsedant deceniu (cea mai rafinată sintagmă a limbii de lemn), care evlua numărul zilelor de recluziune acceptată, corelat cu numărul butelcilor de coniac Milcov, proportional cu lungimea poemului comandat. Energia excitantă este evident de natură emoţională. O impresie, o trăire, pentru un text scurt, un ansamblu de trăiri pentru un text mai lung, un tezaur de experienţă umană, cu amprenta ei emoţională inerentă, pentru un roman. Uneori funcţionează şi provocarea, de pildă în forma(tul) primei fraze din textul Poveste. Dar numai când provocarea are ecou emotional şi numai când nivelul emotional al povestaşului e îndeajuns de încărcat cu rezonanţe alternative (Guerlain a botezat parfumul / voila pourquoi j’aimais rosine – spune poetul).

Tocmai compararea stării de metastabilitate emoţională, forţa quasiquantică ce determină declanşarea procesului de elaborare a poveştii ne determină să reversăm comparaţia. Antropomorfizând, ad hoc, atomul, ne putem lesne închipui freamătul tensiunii stării excitate. Trăirea quasiemoţională a atomului excitat. Mutatis mutandis, dacă ni-l reprezentăm pe Dumnezeu ca exprimându-se din transcendenţă în univers, prin legile naturii, atunci nu ne putem referi la acestea decât ca la un şir infinit. De ce n-am fantaza că într-o bună zi, premiul Nobel pentru fizică va fi acordat pentru cercetări care vor identifica echivalentul stării emoţionale, demult matematizată la biosferă, omul y compris, la nivelul quantic al universului. Ar fi a opta minune a lumi. Sau a 13-a.

Humorul imanent se manifestă aici prin quasiparadoxul că astfel de gânduri fură declanşate prin neînsemnata vibraţie rezonantă a cuvântului povestaş, inventat de proaspătul premiat nobel, gigantul sudamerican, de meserie politician, jurnalist, eseist, iar nu de vreo rezonanţă cu oarecum egalul său Ernesto Sabato, de meserie fizician. Cum regula, de natură statistică, a artileriei, este că un obuz nu care nicioadă imediat în groapa provocată de alt obuz, pare puţin probabil ca Sabati să fie premiat curând. Marquez are Nobelul, Borges nu. Diversitate. Hm, mai mult sau mai puţin. Ipoteze asupra criteriilor de departajare a giganţilor sudamericani de către Comisia nobel nu vom face. Oricum, eu unul aştept, cu răbdare, în linişte şi fără panică, atribuirea premiului Nobel pentru literatură, primului scriitor, indiferent de naţie, care să fie fizician. Iar Sabato e favoritul mau în cursa acestei aşteptări. Dacă voi apuca momentul fiind în viaţă, mă socotesc obligat să emit o undă cel puţin de aceeaşi frecvenţă cu cea a comparaţiei între povestaş si atom, care face din fiecare terman metafora ideală a celuilalt. Chiar în plan simbolic.