libris.ro

Il Separatio, matricea primordială

de Veronica Văleanu

motto:

„Ternarul pretutindeni străluce-n Univers. Monada e al său principiu.”
[Fabre d’Olivet – Vers Dorés]

„Eu sunt Nemurirea şi Moartea, şi tot eu sunt, o Arjuna, Fiinţa şi Nefiinţa.”
[Bhagavad Gita, IX.19]

Legenda lui Il Separatio

Codex Lugubrum (manuscris tipărit în 1535) a rămas una din cărţile anonime medievale interzise de către Vatican chiar şi în zilele noastre, anonimatul oferindu-i pe atunci autorului protecţie contra mâinii lungi a inchiziţiei. În paginile acestei lucrări apare un personaj de un simbolism atât de puternic, încât, odată problematizat ca şi concept, ar putea dărâma întreg eşafodajul esenţei noastre spirituale. Este vorba de Il Separatio, Separatorul.

Conform legendei, atunci când Dumnezeu a vrut să se facă lumină din întuneric, între întunericul absolut şi lumina care a explodat s-a creat o graniţă. Această graniţă este entitatea Il Separatio, uneori supranumit şi Anonnimus (există chiar şi o statuie a lui Annonimus la Praga).

Codex Lugubrum redă povestea unui cavaler de origine nobilă pe nume Amantes, de fapt un asasin de profesie (acţiunea se petrece în secolul XII), plătit de regi şi aristocraţi pentru a-şi lichida duşmanii. Era renumit ca fiind unul din cei mai mari profesionişti ai vremii sale. Nu dăduse niciodată greş şi ucidea pe oricine, oricând, oricât de înaltă i-ar fi fost funcţia. El însă nu-şi alegea victimele, ci doar suma de bani cu care era plătit. Printre victimele sale se numărau regi, principi, ducese, inclusiv feţe bisericeşti marcante. Era plătit de veneţieni, genovezi, oricine îşi permitea să-l plătească.

Acest mercenar are o revelaţie în jurul vârstei de 50 de ani. Îşi dă seama că unul din regii pe care îi omorâse era un om cumsecade, care doar îşi apărase poporul, şi nu şi-ar fi meritat moartea. Din acel moment, cavalerul asasin îşi schimbă mentalitatea. Rând pe rând, începe să se răzbune pe toţi cei care îi comandaseră crimele. Ajungând de la unul la altul, înţelege că un personaj foarte important pentru comanditarii ucigaşi era un călugăr bătrân care zăcea undeva într-o temniţă subterană, ale cărui teorii nu conveneau anumitor oameni sus-puşi. Amantes are puţin timp să-şi pună în aplicare planul de a-l salva pe călugăr, acesta urmând a fi tras pe roată în dimineaţa următoare. Pătrunde aşadar noaptea în temniţă cu ajutorul armelor, îl scoate la suprafaţă pe bătrânul rănit şi bolnav. Trebuie însă să se şi apere de soldaţi pe lângă faptul că îl duce în spate pe călugăr. Este însă rănit grav. Rănile nu sunt mortale, dar pierderea de sânge pe parcursul drumului îi poate cauza moartea. Nefiind nici un sat în apropiere, opreşte într-o pădure. Bătrânul îi spune „Dumnezeu să te binecuvânteze”, însă Amantes îi răspunde că nu are nevoie, fiindcă nu crede nici în rai nici în iad, şi că a făcut totul fiindcă aşa a decis el să acţioneze. Îşi ia rămas bun de la călugăr şi-i spune să-l lase să moară singur. Îşi înfige aşadar sabia aproape şi aşteaptă ca tot sângele să i se scurgă şi să moară. Între timp, călugărul dispare.

Atunci se deschide o gaură în pământ şi îşi face apariţia un demon foarte puternic, venit ca să şi-l adjudece pe Amantes. Demonul îi spune că a fost trimis să-l ia în iad cu toate onorurile, drept răsplată pentru numărul considerabil de crime comise. Amantes, cu mâna pe sabie şi cu un curaj fără margini, îi răspunde: „Să nu crezi ca o să aveţi o soartă uşoară cu mine, jos acolo. O să fac din oasele demonilor regelui tău palat.”

În acel moment apare şi îngerul luminii şi grăieşte către îngerul întunericului: „Nu este al vostru! Acest suflet a făcut în ultimii ani atâta bine încât a depăşit răul făcut în restul vieţii lui, iar Dumnezeu l-a iertat de toate păcatele. Va veni la noi în rai.” Dar îngerul întunericului se împotriveşte; şi amândoi îngerii scot săbiile.

Spre înfricoşarea acestora, exact în acea clipă se înfăţişează un personaj despre care îngerii ştiau, dar nu-l văzuseră niciodată. Conform scrierilor din Codex Lugubrum, doar două entităţi îl mai văzuseră înainte – Dumnezeu şi Lucifer – numai o singură dată. Acesta este Il Separatio, îmbrăcat într-o mantie cu glugă, de sub care nu i se zăreşte nici faţa, nici mâinile ori picioarele; legat la brâu cu o sfoară. Il Separatio face un singur semn şi pe loc cei doi îngeri se cutremură de spaimă. El le spune: „Greşiţi amândoi. Acest om a făcut atâta bine cât şi rău. Aşa că acum balanţa e echilibrată – nu-l veţi avea niciunul.”

Puterea absolută a lui Il Separatio face ca îngerii să dispară instantaneu. Acestea fiind spuse, i se adresează cavalerului cu următorul mesaj: „Ridică-te, căci nu mai ai nicio rană. Tu vei trăi cât vrei. Dacă ai să faci rău, nu contează. Balanţa se va compensa, căci se vor naşte alţii care vor face bine. Dacă vei decide să faci bine, tot nu contează, pentru că se vor naşte alţii care vor face rău. Tu nu mai exişti pentru acest univers. Trăieşte pe pământ cât vrei, până când această specie va dispărea. Te poţi muta oriunde vrei cu puterea minţii, chiar şi in locuri care nu există pe acest pământ. Când te vei sătura de tot, chiar şi după milioane de ani, cheamă-mă şi am să-ţi explic care este rostul nostru.”

Il Separatio s-a făcut atunci nevăzut şi, conform legendei, cavalerul trăieşte şi acum printre noi, încercând să înţeleagă mai departe ce e bine, ce e rău şi de ce.

Aceasta e marea întrebare a cărţii: de ce.

Matrici

Legenda e o hartă personificată a matricii primordiale.

Unul din cei mai revoluţionari astro-fizicieni contemporani, Nassim Haramein, ne poate da cheia de interpretare: de la începutul formării sale, universul este în continuă expansiune; însă, pentru ca acest lucru să se întâmple, e nevoie de o contraforţă. Să ne imaginăm un balon care se umflă – trebuie să existe cineva care să sufle aerul. Plămânii acestei persoane se contractă. Are loc aşadar un proces de contracţie/expansiune. „Pentru fiecare acţiune există o reacţiune opusă egală” – prima lege a fizicii. În afară de dinamica aceasta, tot mai avem nevoie de o matrice universală care să creeze mecanismul. Ea este însăşi concidentia oppositorum, generând un sistem polarizat, dar nu per se.

Matricea fundamentală e construită pe o triadă: principiul binarităţii şi al echilibrului la mijloc. Vom pendula pentru reconstruirea acestui principiu între terminologia ştiinţifică şi concepte preluate din legendă.

La o extremă, Dumnezeu formează lumea prin crearea luminii (expansiunea). Tot universul observabil e alcătuit la bază din fotoni, cea mai mică subdiviziune a luminii. În acelaşi timp, ceva trebuie să se contracte. Vidul este partea în contracţie. Conform teoriei lui Nassim Haramein, asta duce la concluzia că vidul e gol, ci plin de o energie care nu e nici pierdută dar nici câştigată. Această secvenţă primordială creează echilibru şi în acelaşi timp e prima diviziune matricială. Aici apare şi sensul lui Il Separatio. Se înţelege astfel de ce Dumnezeu şi Lucifer trebuie să îl fi văzut doar o singură dată pe Il Separatio. El e echilibrul în această prima triadă, graniţa dintre, iar capacitatea forţei sale uriaşe constă în posibilitatea infinită de diviziune, o rezoluţie maximă a creaţiei, dat fiind că până şi din perspectiva mistică atât Dumnezeu cât şi Lucifer generează la rândul lor marea paradigmă pozitivă şi marea paradigmă negativă. Il Separatio rămâne singularitatea din centru.

Dacă până acum am privit matricea primordială a echilibrului ca fiind infinită şi cu potenţial infinit, observăm că şi această primă jumătate a diviziunii, creaţia divină, îl cuprinde în singularitate pe Il Separatio: infinitul mare şi infinitul mic – în legendă, cavalerul Amantes.

Infinitul, la rândul său, se află în sistem binar cu finitul.

Să luăm atomul ca etalon al finitului – suntem formaţi dintr-un număr finit de atomi. Însă la rândul lui, atomul poate fi divizat la infinit (fractal). Atomul este la rândul lui marca lui Il Separatio –  singularitatea, graniţa dintre macro şi micro, conţine astfel un potenţial infinit de informaţie, fiind format din 99.99999% spaţiu/vid. Căci atomul nu e nimic altceva decât o diviziune a spaţiului. În ceea ce-l priveşte, electronul e încărcat cu sarcină electrică negativă, nucleul este încărcat pozitiv şi în loc să se atragă, electronul se roteşte în jurul atomului cu viteza luminii. De aceea centrul atomului trebuie să conţină, în mod obligatoriu, acea singularitate care îl conectează continuu cu restul universului, prin liantul infinit al vidului. Ceea ce se transmite în vid poate fi radiat simultan înspre orice singularitate a oricărui atom din univers, deoarece există aceeaşi singularitate în fiecare. Dacă este aceeaşi, atunci orice transmisie de energie şi informaţie este simultană şi perfect coerentă în toţi atomii. Din acest motiv energia atomului nu se epuizează niciodată – ea este doar recirculată, reciclată la nivelul vidului.

Drept urmare, sistemele infinite şi cele finite sunt opuse, însă principiul superior al lui Il Separatio, al diviziunii, stă la baza existenţei. Binaritatea constituie polarizare cu rolul de a susţine feedback-ul. Il Separatio are nevoie la nivel macro de un Dumnezeu şi de o contrapondere, un principiu al răului, aşa cum are nevoie şi la nivel micro, în lumea materială, de cavalerul care înţelege să-şi activeze de acum o forţă uriaşă, venită de dincolo de dimensiunea lui, care îi asigură la prima vedere un fel de nemurire, însă de fapt această forţă nu e decât vidul iniţial, privit la rezoluţie mai mică. De aceea el devine cantitate neglijabilă: nu mai contează dacă există, sau dacă poate să existe la infinit; dacă face bine sau rău.

Cavalerul sau producţia la nivel micro de Il Separatio are rolul de a conştientiza polarizarea care generează prin diviziune. Dacă la un moment dat primează principiul binelui, balanţa va înclina spre a se activa şi principiul răului, binele şi răul fiind deci guvernate de echilibrul neutralităţii lui Il Separatio.

La urma urmei, putem urmări cu uşurinţă, la nivel holistic, marele gros-plan, feedbackul dintre paralelismul lui Il Separatio: acţiunea lui la nivel superior şi la nivel inferior. Şi întrepătrunderea lor este tot Il Separatio: „Fiindcă cerul este în pământ, dar în chip pământesc, şi pământul este în cer, dar în chip ceresc.” (Eugenius Philalethes).

Problema specifică pe care o ridică astro-fizicianul Haramein este că în fizica cuantică actuală se face o greşeală impardonabilă: neglijarea – aproximarea, prin tăiere, desigur – a infiniturilor mari (nasty infinities), care, de câte ori apar, trebuiesc renormalizate cu ajutorul calculelor. „Teoria actuală a câmpului cuantic unificat va elimina printr-un proces de renormalizare a densităţii energetice a vidului, care în mod normal ar fi infinită, dacă nu ar fi înlăturată printr-un proces de renormalizare.” (Gravitation – by Misner, Thorne, Wheeler). Deşi abia dacă puteam concepe cu mintea umană spaţiul, se mai pune şi problema vidului co-existent. S-a calculat ca densitatea vidului e infinită (1094 g/ cm3) la constanta Planck (1.616×10−35 m).  Pentru renormalizare, într-un cm3 de spaţiu ar trebui să încapă practic tot ce există în univers şi tot nu ar ajunge să aibă acea densitate!

În Kabala există o dimensiune absolut copleşitoare însă prea puţin cunoscută a dinamicii polarizării, şi anume în natura atributelor lui Dumnezeu – sefirele. Dintre acestea, unele sunt atribute masculine, iar altele feminine. Însă sefirele în acţiune sunt în acelaşi timp masculine (active) şi feminine (pasive)! Fiecare sefira primeşte de la cea care o precedă, şi transmite către cea care îi urmează imediat. Fiecare sefira este feminină sau pasivă faţă de predecesoarea sa şi masculină sau activă în raport cu cea care o precedă. Il Separatio este trecerea dintr-un stadiu într-altul. Răspunsul ştiinţific: transmutaţia este posibilă deoarece nu reprezintă altceva decât o variaţie a scalei de frecvenţă de rezonanţă. Totul e o rezoluţie într-o scalare infinită a spaţiului.

Ştiinţa, domeniu de vârf, poate confirma totul. Cercetătorul american Nynke van Berkum a decodat structura 3D a genomului uman. A descoperit că densitatea informaţiilor din nucleul celulei este de câteva miliarde de ori mai mare decât cea a unui microcip de calculator. Partea cea mai uluitoare a descoperirii este însă că genomul uman este organizat din două compartimente distincte – genele active, accesibile proteinelor, separate de ADN-ul neutilizat, care este stocat. Cromozomii trec dintr-un compartiment în altul în mod repetat iar ADN-ul lor devine la fiecare tur activ ori inactiv. Exact ca şi sefirele!

Ar fi interesant totuşi să mai luăm în considerare şi funcţionalitatea altei matrici, de astă dată, a trinităţii divine hinduse: Brahma (creatorul) / Shiva (distrugătorul sau cel ce transformă) / Vishnu (cel ce păstrează, cel ce pătrunde peste tot). Se spune că atât timp cât Vishnu dansează, există şi echilibru cosmic.

Tot accepţiunea de „cel ce pătrunde peste tot” o are şi Sfântul Duh, în trinitatea Tatăl/ Fiul/ Sfântul Duh. Acesta este o forţă de sine stătătoare, o emanaţie şi una din formele lui Il Separatio. Dacă ar fi să-l putem vizualiza mental, probabil i-am spune simplu: spaţiu.

În Kabala, unul din cele mai reprezentative nume mistice ale lui Dumnezeu, din cele 72, este IEVE: Iod-He-Vau-He.

Iod Principiul activ prin excelenţă. Eul.
He Principiul pasiv prin excelenţă. Non-eul.
Vau Termenul intermediar care reuneşte activul cu pasivul. Relaţia eului cu non-eul.
He Marchează trecerea de la o lume la alta. Tranziţia.

E foarte interesant cum această triadă conţine un element care odată repetat capătă altă funcţie: el face trecerea de la o gamă la alta, pur şi simplu pliază structurile. De aceea este considerat un Iod în germene.

Alte triade:

Activul Pasivul produc

prin

acţiunea

lor

reciprocă:

Neutrul
Bărbatul Femeia Copilul
Starea gazoasă Starea solidă Starea lichidă
Tatăl Fiul Sfântul Duh
Pozitivul Negativul Neutrul
Atracţia Respingerea Echilibrul
1 2 3
+
Osiris Isis Horus
Prezentul Trecutul Viitorul
Mişcarea Repaosul Echilibrul

Alte extrase din principiile kabaliste:

Între 2 opuse există un intermediar care rezultă din ele.

Opusele nu sunt decât concepţia la grade diferite a unui singur lucru.

Şi dacă totul ar fi o triadă? Dacă totul, absolut totul ar funcţiona conform acestei matrici? Să ne luăm pe noi înşine etalon şi să numărăm: 1. Mai este realitatea înconjurătoare, sub orice formă de manifestare: 2. Ce este la mijloc? Spaţiul. El există pentru a fi umplut sau golit – şi material, dar şi de sensuri. Spre sfârşitul anilor 90 a apărut conceptul ştiinţific de Matrice Divină a Materiei susţinut de părintele fizicii cuantice, Marx Planck. Ideea e că am greşi crezând că spaţiul dintre două lucruri e gol. La mijloc, chiar dacă nu există încă, virtual ar putea exista o infinitate de lucruri. Nu e deloc întâmplător că gândul, păstrătorul şi generatorul de atitudini, poate schimba orice cu ajutorul breşei-rugăciune.

Învăţătorii spirituali şi esoterici cunoşteau de mii de ani faptul că corpul uman este programabil prin limbaj, sentimente şi prin gînd. Acum s-a demonstrat acest lucru şi ştiinţific. ADN-ul poate fi influenţat şi re-programat prin cuvinte şi anumite frecvenţe (susţin G. Fosar şi F. Bludorf). Lingviştii ruşi au descoperit că moleculele alcaline din ADN respectă regulile gramaticale obişnuite folosite în toate limbajele umane. Cu alte cuvinte, limbajele umane nu au apărut la întîmplare, ci sînt rezultatul ADN-ului. Biofizicianul şi biologul P. Gariaev a explorat comportamentul vibraţional al ADN-ului, adică efectul anumitor frecvenţe asupra acestuia. Concluzia: ADN-ul viu (din ţesuturi, nu “in vitro”) reacţionează prompt la raze laser modulate prin cuvinte, propoziţii, chiar şi la unde radio. În acest fel se explică de ce afirmaţiile, hipnoza şi gindirea pozitivă pot avea efecte atît de puternice asupra omului: să repare anumite defecte genetice. Mai mult: Gariaev a captat modele informaţionale dintr-un ADN şi le-a transmis altuia, în acest fel reprogramînd celulele pentru un alt genom. Astfel, a transformat embrioni de broască în embrioni de salamandră, doar prin transmiterea modelului informaţional corespunzător, fără să modifice genele.

Cercetătorii ruşi au mai descoperit că ADN-ul uman creează tipare morfologice în vid şi produce aşa-numitele “găuri de vierme” magnetice. Acestea sînt echivalenţele microscopice ale celebrelor “poduri” Einstein-Rosen, care se găsesc în apropierea găurilor negre cosmice şi care fac legătura între două puncte foarte îndepărtate, un fel de scurtătură prin care informaţia poate fi transmisă în afara legilor spaţiului şi timpului. ADN-ul atrage informaţii din macrocosmos şi le transmite conştiinţei noastre: este ca un aparat de radio capabil să recepţioneze mai multe posturi diferite, în funcţie de frecvenţa pe care acestea emit. Prin particularizare, transmutaţia biologică (bioalchimia) se realizează în acelaşi mod, utilizând puterea conştiinţei asupra materiei biologice.

Elemente de geometrie sacră

Un concept nu există niciodată numai pentru sine însuşi. El este un pattern deja existent în univers, o matrice care se va declanşa oricum.

Matricea este şi trebuie să rămână un spaţiu sacru/sacralizat, existent cât şi ante-existent, în vederea proiecţiei unui eveniment sau a unei atitudini considerată necesară a exista pentru a produce un sens nou.

Sacrul proiectat de mintea umană poate avea o natură duală. Sacrul este tot ceea ce există, dar căruia încă nu i-am găsit rostul, sau raportat la care încă nu i-am dat un sens nou; dar sacrul poate fi şi tot ceea ce încă nu există, dar dacă ar exista ne-am putea raporta şi crea ceva nou mai departe.

Dinamica sacrului este mişcarea, propagarea. Înţelegem prin mişcare crearea de dimensiuni, de la o ipostază la alta. Orice dimensiune inferioară în mişcare dă naştere unei dimensiuni superioare. Orice dimensiune inferioară e astfel o secţiune dintr-o dimensiune superioară.

Punctul e o rezoluţie inferioară a unei alte dimensiuni. Şi ceva neaşteptat: orice linie, privită din faţă, e un punct.

Haramein deconspiră un handicap încă neînvins al bazei ştiinţifice predate în şcoli. În geometria clasică, punctul e definit ca spaţiul cu 0 dimensiuni, altfel spus nu are nicio dimensiune –  nu există. Prin urmare logică, linia este spaţiul cu 1 dimensiune, adică o înşiruire de puncte dar nici aceasta nu există. Planul ar fi spaţiul cu 2 dimensiuni, mai precis o mulţime de linii dar nici aceasta nu există cu adevărat. Volumul este spaţiul cu 3 dimensiuni, abia în această ipostază o dimensiune reală. Această expunere aparent logică este total eronată conform reconfigurării radicale: un punct (care nu există) generează o linie (care nu există), apoi o suprafaţă (care nu există) şi în final, aceasta generează un volum (precum un cub) care, în mod suprinzător, se regăseşte brusc în existenţa reală. Problema e – cum să poată rezulta existenţă din non-existenţă? Această eroare se regăseşte tocmai la baza înţelegerii fizicii şi a legilor universului.

În dinamica sa, linia poate fi privită ca şi limită, respectiv ca şi traiectorie.

Limita este demarcaţia dintre două principii opuse – aici, din punct de vedere teologic, ca demarcaţia  dintre bine şi rău.

Traiectoria liniei înseamnă ipostazele unui punct, în acccepţiunea de evoluţie sau demers. Această evoluţie nu poate exista doar ca traseu, ci se va constitui ca pre-ipostază pentru altă etapă a demersului. Acest lucru se întâmplă deoarece în stadiul prezent mişcarea e lineară.

Cercul nu va fi nimic altceva decât o acumulare finită a ipostazelor-punct.

Orice fiinţă are nevoie să-şi înţeleagă traiectoria demersului său ca şi menire. Dar aceasta nu se poate activa decât sub o formă sacralizată. Omul nu poate genera sacrul (care e o stare), el poate doar întreprinde o acţiune de sacralizare. Singura cu putinţă în cazul traiectoriei deja parcurse (intenţional, atitudinal, ca înlănţuire de consecinţe) este transformarea liniei în cerc. Se ştie că punctul de plecare al traiectoriei va fi devenit deja o polaritate (-) determinată de o lipsă şi o nevoie, iar punctul de destinaţie o polaritate dorită (+).

Cercul este simbolul stării ca locus. El reprezintă exact momentul în care omul îşi dă seama că traiectoria lui este devenirea unui posibil întreg. Extremităţile liniei se unesc, (-) cu (+) se neutralizează. Cercul format devine astfel o matrice ermetică. Nu se mai poate influenţa cu nimic ceva odată înfăptuit. În schimb, conştiinţa este împinsă spre evoluţie deoarece ea trebuie să treacă în alt stadiu. Mişcarea circulară a acestui stadiu tinde deja să devină mişcare de rotaţie.

Este timpul să delimităm acum trei posibile secvenţe drept continuitate a accepţiunii de mai sus.

1) În cadrul cercului, oricând se poate opera o secţiune, după tiparul diviziunii celulare.

2) Modelul marilor matrici poate începe să funcţioneze chiar şi în această ipostază. Una din cele mai cunoscute matrici este [intrare]-[spaţiu]-[ieşire], ceea ce demostrează că sacralizarea umană e mult diferită de cea divină, căci are tiparul unei monede cu o faţă (+) şi una (-) iar de jur împrejur o zonă neutră (bordura, marginea). Omul trebuie să transmită mai departe ceea ce a acumulat, să înveţe să folosească un tipar nou, propriu lui. Limita va fi de data aceasta chiar linia cercului. Il Separatio este văzut astfel ca demarcaţie între 2 orânduiri: din interiorul şi din exteriorul cercului. Între acestea două există o polaritate de genul în/out şi un feedback aferent.

3) Rămasă în punctul de pe cerc unde (-) şi (+) se neutralizează, conştiinţa nu poate rămâne mult în mişcare circulară, mai ales că în acest moment îi lipseşte polaritatea. Ea îşi poate crea acum prin proiecţie un alt cerc al cărui centru să fie, de pe marginea primului cerc. Al doilea cerc reprezintă o altă menire/demers, care trebuie pus în practică de către conştiinţă mult mai uşor, odată înţeleasă importanţa sacralizării. Se pot distinge astfel trei momente în timp: momentul 0 de pe cerc (al prezentului), momentul cu impact retroactiv şi cercul nou proiectat, care trebuie umplut.

Un punct A care îşi stabileşte un orizont împrejurul său (incluzând un punct B) formează un cerc. Dar trebuie ca şi punctul A să poată fi la rândul lui orizontul lui B (vezi modelul oglinzilor borgesiene) şi atunci B să formeze prin rotaţie un orizont circular unde A să se afle pe cerc. Spaţiul din mijloc, vesica piscis (forma dată de intersecţia celor două cercuri), e simbolul pântecului, şi de ce nu, interferenţa oarecum geometrică a dragostei.

În iconografie, vesica piscis îl reprezintă pe Sfântul Duh în scenele cu înălţarea la ceruri. Rolul Duhului în creaţie a fost acela de a da formă materiei deja existente, de a declanşa viaţa care există în stare latentă în materie, şi de a imprima o direcţie de dezvoltare vieţii în vederea dirijării spre destinul pregătit de Dumnezeu. Creaţia sa este întrepătrunderea duhului omenesc cu cel dumnezeiesc – se face deci o transmutaţie de la o dimensiune inferioară la una superioară.

Neutrul. Zona.

Se cuvine un prim plan asupra triadei neutru/ neutralitate/ neutralizare. Categoria de neutru cuprinde şi starea (neutralitatea) cât şi acţiunea (neutralizarea). Aceasta din urmă poate fi la rândul ei de tip negativ, respectiv pozitiv. (În genere, în viaţa de zi cu zi, activăm mereu neutralizarea. Un eveniment negativ care amprentează pe cineva poate fi anihilat în ce priveşte consecinţele nefaste prin acceptarea, înţelegerea, şi astfel, îmblânzirea lui.) Iată cum matricea existenţă/ stare/ acţiune include şi principiul activ şi pe cel pasiv.

Un exemplu elocvent al faptului că Il Separatio poate fi la dimensiuni scalare mai mici şi zonă provine din domeniul lingvistic. Cuvintele: interzis, a interveni, a întrepătrunde, a întrezări, a se interpune, a interacţiona, intermediu – arată toate o zonă care se formează printr-o breşă. Explicaţia cuvântului „interzis” denotă cele ce urmează: între intenţia cuiva de a face ceva; să-l privim iniţial ca un lucru neutru, survine un terţ care nu acţionează, dar scindează identitatea faptului în pozitiv ori negativ; şi accentuând eticheta de negativitate, stopează demersul persoanei în cauză.

Din gramatica limbii engleze se mai poate repera un exemplu. Modalitatea e un concept gramatical care reprezintă atitudinea vorbitorului faţă de enunţul său. Printre zonele modale precum im/posibilitatea, in/abilitatea, reproşul, există o triadă mai deosebită: obligation/ lack of obligation/ prohibition (obligaţia/ lipsa de obligaţie/ interdicţia). Lipsa de obligaţie înseamnă că nu eşti obligat să faci o acţiune. Există un sens care arată că, în plus faţă de asta, totuşi o îndeplineşti. (you needn’t have written vs. you didn’t have to write); unde „write” are o identitate neutră, doar intenţia putând schimba polaritatea.

Privit strict teologic, Il Separatio nu este în esenţă simbolul neutrului, ci al desfiinţării supremaţiei principiului binarităţii la cel mai înalt nivel: cel al componentei de natură divină. Dumnezeul suprem nu este cel la baza căruia stă principiul binelui, în veşnică opoziţie cu principiul răului. Cele două planuri despărţite de Il Separatio nu ar putea să se formeze la infinit doar ca opoziţie. Nu ar mai exista evoluţie. Acel echilibru trebuie să fie susţinut de undeva de la mijloc, un fel de no man’s land.

Acest lucru îl întăreşte mesajul fundamental din Evanghelia lui Iuda, recent descoperită în situl de la Nag Hammadi.

Din ce în ce mai demonizat de la o evanghelie la alta (existaseră diferenţe mari în hiperbolizarea tot mai pregnantă a faptelor biblice de la Evanghelia lui Marcu, cea mai veche, până la Evanghelia lui Ioan). Iuda capătă o abordare diferită, de factură gnostică, în Evanghelia lui Iuda. El nu mai e văzut ca un trădător, ci ca un erou, mult avansat faţă de ceilalţi. Pasajele următoare vor exemplifica.

[La cina cea de taină, apropiindu-se de discipolii care făceau rugăciuni de mulţumire pentru mâncare, Iisus râde, oarecum ironic, de pietatea lor eronat îndreptată. Îi întreabă cui i se roagă. Ei răspund că lui Dumnezeu, cel care a creat lumea. Iisus îi contrazice, cum că nu acesta este Dumnezeu cel adevărat. Apostolii sunt foarte contrariaţi, singur Iuda înţelege. Iisus le spune: „Cel care e cel mai puternic dintre voi să se ridice şi să-mi arate adevărata fiinţă spirituală care e înăuntrul său.” Iuda se ridică atunci şi spune: „Eu ştiu cine eşti şi de unde vii, dar nu sunt vrednic să rostesc numele aceluia care te-a trimis.” Răspunsul: „Stai deoparte şi o să-ţi dezvălui tainele împărăţiei. E un tărâm pe care nimeni nu l-a văzut, nici ochii îngerilor, nici inima nu-l cunoaşte şi nu i s-a rostit niciodată numele.”

În alt episod, Iuda are următorul dialog cu Iisus: „Doamne, m-am văzut într-o viziune. Discipolii mă loveau cu pietre.” „Strălucirea stelei tale, Iuda, o va eclipsa cu mult pe a celorlalţi. Tu vei sacrifica omul care sunt eu.”]

Pentru gnostici, Iisus a trebuit să moară ca să se elibereze din prizonieratul trupului – nici trupul, nici învierea nu contau pentru aceştia. Ce conta era că trupul poate muri astfel ca spiritul să dăinuie. Această evanghelie nu era destinată citirii în public, mai degrabă se pare că constituia o învăţătură avansată. Nu e de mirare că biserica a considerat acest lucru o erezie până în ziua de azi.

Fenomenul de aură, până nu demult considerat exclusiv mistic, are acum o explicaţie ştiinţifică. Forţa centripetă, întâlnită pretutindeni în univers, generează o radiaţie iluzorie. Deci noi şi corpurile din univers suntem în permanenţă orientate spre un centru, atâta doar că trăim în radiaţia 3D a iluziei că totul se îndepărtează de centru. Asta e ceea ce credem noi că se numeşte realitate; teoriile ezoterice afirmă despre fenomenul centrifug al interiorizării („vizualizarea” infinitului prin retragerea simţurilor către interior, infinitul mic) faptul că pe măsură ce realizezi asta, ajungi sa radiezi o aură. Radianţa energetică creşte odată cu feedback-ul între expansiune şi contracţie, la nivelul intim al fiinţei umane care este inconştient atrasă spre Singularitate. Într-un astfel de fractal cum se defineşte centrul? Fiecare punct este un centru, deoarece totul radiază de la singularitate: 0, numărul cu o natură neutră, fiindcă formează legătura dintre – şi +. Ground 0, exact locul unde stai. Neutralitatea e fără doar şi poate, insesizabilă.

În astrofizică există noţiunea de Zero-point energy (energia în vid, o stare de stagnare a universului dinaintea momentului iniţial de tensionare). În Kabala regăsim termenul Ain ca Absolut Nemanifestat sau Energia Necreată.

Cercetătorul de origine română Nicolae Tesla descoperise încă din anii 40 în SUA cum s-ar putea produce electricitate folosind tehnologia punctului 0, o sursă inepuizabilă de energie, însă guvernul american a sistat totul, sub presiunile uriaşe ale francmasonului J.P. Morgan (unul din cei 13 illuminati care conduc lumea din generaţie în generaţie), pe atunci proprietar al unor mine de cupru. El nu putea concepe ca energia electrică să fie gratuită. Astăzi electricitatea trece prin fire de cupru, aşa încât să fie măsurabilă şi facturabilă.

Vidul absoarbe cineticul şi îl aduce la condiţie de potenţial, după care, prin feedback de reacţie, acest potenţial redevine cinetic şi este radiat în spaţiu. Şi asta survine fiindcă vidul e pretutindeni. Atunci când ceva este în echilibru perfect, el nu poate fi simţit sau măsurat. Iar această perfecţiune îl face inobservabil. Atâta timp cât un peşte se află în apă, în mediul său cu care e obişnuit, nu va şti că el e în acel mediu decât în momentul în care îl scoţi de acolo şi îl duci într-un alt mediu unde va simţi o densitate diferită. Noi nu avem nicio metodă pentru a percepe vidul, aşa că l-am considerat ca fiind gol.

În orice dezvoltare fractală, fiecare punct poate fi considerat un centru. Dacă vidul creează şi menţine totul într-o structură, atunci el este cheia forţei creatoare a tuturor fenomenelor din univers.

Condiţia de linişte este esenţială în manifestarea unei referinţe pentru a genera rotaţie. Pentru orice mişcare de rotaţie se manifestă o mişcare opusă. Cel mai simplu mod de a înţelege această proprietate este de a observa o tornadă. Ochiul furtunii este lipsit de mişcare şi el reprezintă evenimentul orizontului al singularităţii centrale.

Trăim într-un univers care se comportă mai degrabă ca o gaură neagră. Se dilată, dar spre el însuşi. Lumina se contractă în vid spre singularitate. Tot ceea ce se află în acest univers (de tip gaură neagră) sunt găuri negre mai mici, iar noi trăim în exteriorul acestora. Atomii conţin fiecare o singularitate care simulează un comportament de gaură neagră. Galaxiile au o gaură neagră în centrul lor (partea care se contractă) respectiv stele şi planete (partea care radiază).

Cele mai noi teorii la care participă şi savantul Stephen Hawking se îndreaptă spre lărgirea termenilor de gaură neagră – gaură albă. Ceea ce vedem este partea radiantă a orizontului evenimentului şi etichetăm această observaţie cu diverse denumiri: planete, atomi etc. Dar e posibil ca acestea să fie exact opusul găurilor negre (corpuri care se contractă în vid) şi anume găuri albe (corpuri care radiază în vid). Contrar opiniei că o gaură neagră ar trebui să fie „neagră”, în realitate ea pare a fi extrem de strălucitoare deoarece nu putem observa decât partea ei exterioară, care se situează dincolo de evenimentul orizontului. Partea ei interioară poate fi întunecată şi deosebit de rece, dar e inobservabilă. Rezultă că totul în univers este centrat către singularitate şi că tot ceea ce se află în exteriorul ei reprezintă partea radiantă pe care o observăm, tocmai fiindcă este în mişcare.

Totul în univers e interconectat.

Totul poate fi un Il Separatio! Singularitatea, 0, diviziunea, feedback-ul polarităţii, principiul balanţei (ceea ce este compus din două elemente opuse), echilibrul (punctul central dintre două elemente opuse), realitatea însăşi (rezoluţii diferite, diviziuni variate ale spaţiului într-un vid structural fractal).

Il Separatio este „universul trăind prin sine însuşi, învăţând despre sine însuşi.” (Carl Sagan)

Şi atunci, să ne mai punem problema de ce oare Vaticanul tot mai păstrează din vremurile apuse ale inchiziţiei, în ciuda tuturor reformelor sale, interdicţia oficială de a se pomeni numele lui Il Separatio? Poate pentru simplul fapt că nu a ajuns niciodată kilometrul 0, inima adevăratei spiritualităţi. După care să ne fi putut ghida şi noi fără să ne mai întrebăm care e rostul tuturor văzutelor şi nevăzutelor.

Cu siguranţă putem concluziona: cavalerul din legendă nu a mai avut nevoie până la urmă să se reîntâlnească cu Il Separatio ca să-l întrebe de ce.

[mulţumiri d-lui Codrin Ştefănescu, în a cărui colecţie se află manuscrisul]

libris.ro%20

3 Comments

  1. Vasalica Nost

    Un singur lucru ramane invariabil: teoria relativitatii enuntate de Einstein, totu-I relativ, inclusiv teoria aceasta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *