Noi vs ei

(egoZaur)

de Sorin-Mihai Grad

Din când în când dau peste câte un articol cu autorii români care chiar câştigă bani din scris. Unii colaborează cu ziariştii curioşi să afle informaţiile dorite direct de la sursă, dar majoritatea refuză, fie excluzând orice discuţie despre veniturile aduse de ce scriu, fie declarând senini că nu-i preocupă subiectul. Omologii lor contemporani de prin alte locuri n-au asemenea false modestii. De exemplu cei de limbă engleză nu spun că le-a fost acceptat sau publicat un text sau un volum ci că l-au vândut revistei sau editurii prin intermediul căreia acesta ajunge la cititori.

Poate că are legătură şi cu acest lucru faptul că pe afară oamenii cumpără cărţile conaţionalilor lor, iar scriitorii pe lângă că primesc bani de pe urma a ce publică au la dispoziţie diverse burse, programe şi rezidenţe care le dau posibilitatea să-şi dedice majoritatea timpului scrisului. Pe la noi cărţile autorilor autohtoni apar în tiraje de obicei ridicole din care se vând puţine exemplare, revistele care plătesc contribuţiile nu prea au de unde oferi sume măcar rezonabile pentru ele, iar marea majoritate a celor care scriu se pot dedica acestei activităţi doar în timpul liber. Dar cum să-i ia în serios lumea pe scriitorii noştri care se mai plâng ici-colo că nu pot trăi din scris cât timp ei refuză să discute despre veniturile obţinute de pe urma lui?

Nici afară nu e uşor de ajuns la venituri constante şi suficiente de pe urma scrisului, dar cei care chiar îşi doresc aşa ceva se folosesc de orice mijloace pentru a atrage atenţia asupra scrierilor proprii. Iar internetul ocupă un loc central în aceste întreprinderi. Scriitorii normali au site-uri de prezentare, întreţin bloguri, ţin legătura cu cititorii, îşi anunţă lecturile publice, postează online fragmente din cărţile în lucru sau deja apărute şi aşa mai departe. Încet, dar cam foarte încet, încep să realizeze şi scriitorii noştri că internetul îi poate ajuta. Din păcate răsplata pentru eforturile pe care le depun în această direcţie nu se prea vede în conturilor lor bancare, ci eventual pe rafturi. Şi cred că vina nu e doar a sistemului.