Poeme de Gabriel Nedelea

Oaia rătăcită

Pe acoperiş au ieşit oile morţii să toarcă
În timp ce la etajul patru se mai auzea copilul vecinilor dormind
Şi pisica se plimba printre noi ca o biblie.

Să nu-ţi fie frică,
Am schimbat cearşafurile şi ora la care ne bem cafeaua
Peşti lungi au trecut de atunci
Prin epidermele noastre din ce în ce mai subţiri.

Nu ştiam niciunul dintre noi versete
Am adus pungi cu orez şi fasole verde,
Seminţe de chimen care ne ajungeau până la jumătate.

Bătrânii de la doi ne mâncau din palmă.
Pe cap ne creştea deja o iarbă mai clară.

La magazinul din faţa blocului
Am găsit ciocolata din vis
Pisica noastră şi copilul de la patru se auzeau dormind
Pasărea de apartament s-a repezit să ne mănânce din batistă
Dinţii de aur şi de lapte ca boabele de porumb.

Dispari, paguba dracu, jigodie,
Îi ziceam oii de plumb rătăcite deasupra noastră
Îţi fac un bine, îţi dau drumul printre noi,
Nici n-o să te recunoască ăştia.

A Dianei

Diana se recunoaşte învinsă de sinceritatea mea, de bunele mele intenţii,
De faptul că zăpada e punctuală,
Şi ea nu-şi aduce aminte că asta i-am spus şi eu o dată
Şi mă crede,

sunt ierni habotnice ca nişte plozi fără măsură
în care zăpada e punctuală
şi botezurile sunt posibile ca nişte poezii pe care nu le-am scris eu
jur pe ce am mai sfânt că nu am făcut-o

sunt nopţi în care nu dorm şi jur pe toţi morţii.

Diana este înverşunată,
mă crede înverşunată aşa cum e,
atunci, toată revolta mea lamentabilă
este sticla de lapte din care bem amândoi.

Am fost fericit sadea în anul ăla
când îmi lăsam capul învăţat cu frigul
şi cu învelişurile nemţeşti de fericire
în poala încă mirosind a sânge a Dianei
şi vedeam avioanele
aşa cum nu le mai văzusem niciodată,
de o seamă cu vulturii şi cu ochiul Dianei
negru şi hotărât

şi a fost ziua noastră slabă ca peştii de apă sărată
ca avioanele rudă cu navigatorii
pe care i-am văzut din poala încă mirosind a sânge,
cu ochiul negru şi hotărât.

Scurtă ură a amintirilor

Îmi vei spune ce frumoasă a fost ziua de sub coloane, când a trecut printre noi un câine ud care acum este o amintire. Şi nu o să am regretul faţă de starea aceea pierdută, prin simularea regretului unui câine ud, pentru că un câine ud este un câine ud atunci când nu este o amintire, iar când este o amintire este o durere de picioare ca o durere de dinţi, poate puţin de memorie.

Îmi spui că n-am niciun Dumnezeu fără nicio imaginaţie. Că a plouat de două ori şi nu o dată. Că există cel puţin un loc în care ne-am lăsat ceva unul celuilalt. Atunci îţi spun că este mai rău să te trezeşti într-o dimineaţă aparat de radio chiar şi decât să te trezeşti gândac, fie tot într-o dimineaţă.

Iar această posibilă întâmplare a fiinţei noastre
Se face text sau altceva.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #31

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *