Legitimarea identităţii şi istoria literară

– problema genului în teoriile feministe –

de Yussuf Khalid

“Istoria literară feministă a modificat imaginea noastră despre trecut mai mult decât orice alt tip de istorie literară, din toată viaţa mea”
[David Perkins]

“Susţinute de poeţi, dramaturgi sau prozatori, aceste idei ar putea fi considerate sănătoase şi de înţeles, chiar dacă sunt doar o autoiluzionare. Dar ca afirmaţii ale unor presupuşi critici literari, aceste aserţiuni optimiste nu sunt nici interesante, nici adevărate, fiind împotriva naturii umane şi a naturii literaturii”
[Harold Bloom]

“Atât timp cât un om nu se acceptă pe sine însuşi, se va teme necontenit că va putea fi înţeles greşit şi răstălmăcit; contează mult prea mult pentru el cum îl vedem noi, iar în mărginita lui spaimă că am putea să-l silim la un rol care nu-i aparţine ne constrâge şi pe noi să devenim mărginiţi.”
[Max Frisch]

“Pentru această potenţială transformare şi pentru posibilitatea, nu numai de a înţelege, ci şi de a schimba cultura, am vorbit în mod constant despre criticile feministe ale înţelegerii culturale”
[Robert Con Davis, Ronald Schleifer]

Ce este feminismul? De ce, de mai bine de 30 de ani, definirea lui constituie una dintre cele mai controversate preocupari ale studiilor culturale din Occident? Ce anume vor sa schimbe teoriile feministe si care sunt ideile sustinute de acestea ? In definitiv, este feminismul bun la ceva ?
Cam acestea sunt intrebarile care stau, cel mai adesea, la baza studierii feminismului. Or, in cazul celor mai multe problematizari de acest fel, raspunsurile nu pot fi altfel decat negative sau enuntate intr-o maniera negativa, in sensul unei comparatii, mai mult sau mai putin explicita, cu alte modalitati de a concepe si defini cultura. Dar feminismul, ca mai toate teoriile culturale ori critice ale postmodernismului incearca tocmai eliberarea de dihotomiile aristoteliene, platoniciene si/sau crestine care stau la baza modernitatii. Pentru a avea o sansa oarecare, feminismul trebuie tratat corect, iar simplul fapt ca numele acestui curent critic provine de la “femeie/feminitate”nu trebuie sa ne spuna nimic. Altfel, riscam sa repetam greseala acelor critici limitati ai deconstructivismului. Nicio teama, nimic nu este distrus, istoria nu moare iar femeile nu vor “subjuga” barbatii.
Reformulate, intrebarile de mai sus pot deveni legitime: are feminismul vreo influenta asupra modului in care privim si interpretam “cultura”, “istoria”, “identitatea”, “adevarul” si alte concepte asemanatoare despre care R. Rorty ar spune ca fac parte din “vocabularul final” al fiecaruia dintre noi si implicit din cel al spatiului societatii in care ne interpretam rolurile? Este constituit feminismul ca un discurs coerent, sau intreaga lui preocupare este tocmai aceea de a-si legitima propriul discursul folosindu-se de argumente extraliterare sau extraculturale, dupa caz. Care sunt limitele in care poate functiona feminismul ca teorie critica ? Sunt argumentate intruziunile acestuia in problema istoriei literare si a canonului ?

***

Istoria traditionala a cautat sa inteleaga societatile trecute si prezente folosindu-se in analiza de anumite categorizari, instituind asadar anumite categorii precum politica, gandirea, economia si, odata cu aparitia marxismului, clasa sociala. In ultimele decenii, sub influenta unor filozofi si teoreticieni – dintre care Foucault se remarca prin activitatea lui intensa – (scrie, printre altele, o istorie a nebuniei si o istorie a clinicii) apar noi categorii de analiza, considerate neimportante in trecut. Dintre toate acestea poate ca cea mai importanta dintre acestea este “genul” (gender). Pentru acesti istorici, genul este mijlocul cultural dat unor limitari biologice. Unul dintre aspectele analizei genului consta in cautarea modalitatii prin care “barbatii” si “femeile”, ,,masculinitatea” si “feminitatea” sunt intelese intr-o societate si stabilirea rolului pe care aceasta intelegere il joaca in viata oamenilor.
In intrega istorie a umanitatii, toate “oranduirile sociale” cunoscute de om au facut, sustine feminismul, in mai mare sau mai mica masura, discriminari legate de gen. Asadar, genul poate fi considerat un mijloc cultural care atribuie, circumscrie si marcheaza anumite diferente biologice. Prin urmare, acesta s-ar constitui ca o identitate primita din exterior, impusa arbitrar de o societate eminamente nedreapta, prost construita. De remarcat faptul ca teoriile feministe, la fel ca marxismul considera ca “exploatarea omului de catre om”, respectiv “exploatarea femeilor de catre barbati” nu este rezultatul unui proces natural, nici a unei interventii divine, nici a unei ontologii, ci urmarea fireasca a influentei exercitate de o anume clasa dominanta asupra celorlalti membri ai societatii. In incercarea de a defini limitele acest subiect este totusi util sa privim mai intai, si cu atentie, la limitarile sociale, la acel loc unde sunt trasate liniile. Caci daca identitatea este un proces produs in spatiul social, un proces care priveste orice fiinta umana si care este determinat de diversele legi le grupurilor sociale inseamna ca feminismul nu este decat o teorie particulara a femeilor care se simt marginite si oprimate din simplul motiv ca sunt… oameni. “Cum poti dovedi cine esti in realitate?”, se intreaba un personaj al lui Max Frisch. “Eu nu sunt in stare” – continua el – “Stiu eu cine sunt? Iata concluzia cea mai inspaimantatoare a acestei detentii: nu gasesc cuvintele pentru realitatea mea.”1
Incercand sa scape de aceasta obiectie, teoriile feministe se constituie in jurul notiunilor de ”gen” si de “limbaj” pe care le considera complementare datorita influentei exercitate de neomarxism si neoistorism. Cum barbatii sunt cei care au detinut (detin) puterea, acestia au nascocit “vocabularul final”, canonul literar, conceptele culturale etc.
Unul dintre “cuvintele cheie” este cel de gen, definit in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, astfel: 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezinta un obiect, o fiinta, un fenomen etc.). Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obtinuta prin clasificarea creatiilor artistice dupa forma, stil, tema. 3. Categorie gramaticala bazata pe distinctia dintre fiinte si obiecte, precum si dintre fiintele de sex masculin si cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematica, subordonata familiei, care cuprinde una sau mai multe specii inrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasa de obiecte care au note esentiale comune si cuprind cel putin doua specii.
Dupa cum se poate observa, intr-o buna masura, termenul de gen este considerat sinonim cu cel de sex. Astfel, sustine feminismul, un concept cultural precum cel de gen a fost inlocuit, in societatea fallogocentrica, cu o determinare biologica, insuficienta insa pentru stabilirea adecvata a unei opozitii de tipul “masculin”/ “feminin”. Reprezentante importante ale feminismului au nascocit adevarate adagii pe aceasta tema. Voi aminti aici doar cateva : “Nu ne nastem, ci devenim femei” (Simone de Beauvoir), “ Nu putem spune, in sens strict, ca « femeile » exista”(Julia Kristeva)”, ”Categoria sexului este categoria politica ce da fundamentul heterosexual al societatii” (Monique Wittig).
Dincolo de farmecul estetic pe care il are fiecare dintre citatele de mai sus, observam ca feminismul incearca sa se legitimeze ca ideologie, in sensul pe care il acorda Althusser termenului, nu ca simpla reprezentare iluzorie a realitatii, ci si ca mijloc prin care omul isi traieste relatia cu realitatea, orice ideologie avand functia de a „constitui” indivizi concreti ca subiecti.2 Astfel, feminismul incearca nu numai sa-si legitimeze propria identitate culturala in interiorul contemporaneitatii, ci, rand pe rand, sa recupereze forme ale identitatii femeilor ca grup social marginal si, mai important decat atat, sa schimbe si sa redefineasca o serie de concepte culturale intre care genul este cel mai important. O asemenea actiune este necesara in teoriile feministe deoarece, dupa cum sustine Althusser, preluat si reformulat de feminism, subiectul nu este preexistent constituirii sale determinate de “intalnirea” cu puterea sau cu o anumita ideologie. Astfel, puterea masculina care a “interpelat” femeile este raspunzatoare de lipsa de identitate a acestora, sau, cel putin, de atribuirea unei identitati incomplete, defectoase, inegala cu sinele si care ar sustine ca genul este o problema de biologie.
Sexul biologic insa nu ar trebui sa fie in mod direct, sau chiar deloc, generator al caracteristicilor conventionale asociate cu el. Dupa cum sustine Mira Jehlen in articolul dedicat termenului “gender” din antologia Critical Terms for the Literary Study, “cultura, societatea si istoria sunt cele care definesc genul, nu natura”3. Iar daca genul este determinat cultural, inseamna ca in opozitia masculin/feminin primul termen il definiste pe al doilea, din moment ce atat in societate cat si in cultura masculinul este elementul dominant. Mai tarziu voi reveni asupra acestui aspect foarte apropiat de deconstructivism si de Jaques Derrida. Ca sa parafrazez o formulare devenita celebra in secolul al XX-lea odata cu Simone de Beauvoir, genul feminin este delimitat teoretic, si in termenii negatiei, prin compararea acestuia cu “primul sex”. De altfel, sustin feminismele intr-un punct in care aproape toti reprezentantii acestei ideologii sunt de acord, de-a lungul istoriei, ”genul” a fost luat intotdeauna in consideratie in cadrul larg al contextelor istoric, national, rasial etc. Discriminarea pornind de la gen a avut loc in toate paturile sociale, de la oamenii satelor, unde nevasta muncea alturi de barbat, venea acasa si ingrijea gospodaria, copiii si sotul, si pana la nivelul intelectualilor, unde abia in secolul al XIX- lea femeile au inceput sa urce social, incercand sa-si castige o pozitie.
In traditia occidentala, incepand cu primele comentarii din Evul Mediu ale Bibliei, femeia a fost considerata ispita care il conduce pe barbat la infaptuirea pacatului. Eva este cea care il ispiteste pe Adam sa muste din fructul oprit si prin aceasta, intreaga umanitate este izgonita din Paradis. Femeia este responsabila pentru stigmatul pe care umanitatea il poarta. Perpetuarea acestui pacat face ca femeii sa nu-i fie accesibila o parte a vietii pe care el, barbatul, este ales de cele sfinte sa o conduca. Spre exemplu, observam ca in anumite perioade, femeilor le este interzisa intrarea in biserica; de principiu, le este, de asemenea, interzisa intrarea in altar si oficierea slujbelor religioase (cu excepţia unor secte neoprotestante). Desi de-a lungul secolelor societatea s-a dezvoltat din toate punctele de vedere, observam totusi ca sub raport religios, cu nuanţele de rigoare, femeia este tratata la fel cum era tratata la inceputurile evului mediu. Intrand in lume (si in lumea literara) ca o intrusa, femeia a pacatuit inca o data:
“Blasfemy was not until the woman artist was, and the world of woman writers is created and extends to a horizon of eternal domination, for all women must destroy in order to create.”4
Blasfemie? Pacat, damnare eterna, distrugere? Prejudecati care au durat secole. Ar fi necesara o revizuire a istoriei, regandirea, rescrierea si reinterpretarea evenimentelor si a documentelor istorice, spune feminismul, pentru ca femeia sa-si ocupe locul meritat. Un inceput conventional pentru aceasta revizuire, pe care Bloom o numeste resentimentara, in sensul in care asistam practic la un efort coordonat si mai sistematic in raport cu timpurile anterioare, poate fi conseiderat sfîrsitul secolului al XVIII- lea. Acum, femeile Revolutiei Franceze si-au cerut apasat drepturile. Mai apoi, in secolul al XIX- lea, spirite luminate au rasturnat “ordinea fireasca” si au pus bazele emanciparii feminine.
Scriitoare ca Elizabeth Barett Browning, surorile Brönte, Jane Austen, George Eliott au dat nastere unei varietati de eroine care, desi incadrate in acelasi spectru al “vietii cotidiene, domestice”, au dat dovada de aceeasi forta morala ca si eroii masculini care le precedasera. De la Jane Eyre la Elizabeth Benett, eroinele secolului al XIX- lea sunt femei voluntare, capabile de o viata dinamica si independenta, traind in afara cadrului limitat al unei vieti casnice. Se ajunge la o explorare a sinelui, o evadare a spiritului si o noua orientare. Este creat un spatiu aparte, in care dincolo de prejudecati, dincolo de stigme sau inhibitii, femeile incep sa scrie. Este atat produsul unor indelungi framantari cat si al unor secole de interiorizare si tacere. In contextul schimbarii sociale si politice din intreaga Europa, femeile incep sa scrie. Este modul prin care “cealalta jumatate a umanitatii” incepe sa-si faca simtita prezenta, dupa ce timp de secole fusese redusa la tacere.
Acest val de scriitoare ale secolului al XIX-lea nu a adus doar un nou prototip feminin, ci, mai mult decat atat, au incercat sa impuna Femeia. Dupa cum sustin criticii feministi, vietile a jumatate din umanitate nu mai sunt omise din vina si prin vointa celeilalte jumatati.
Incepand cu secolul al XX- lea, dupa cele doua Razboaie Mondiale, rolul femeii s-a schimbat simtitor, la nivel social si economic femeia umpland vidul creeat de lipsa barbatilor plecati pe front. Libertatea si emanciparea astfel obtinute au fost conturate teoretic mai ales la sfarsitul anilor ‘70 si inceputul anilor ’80 care a constituit un punct marcant in “gandirea sexelor” sau in “studiile de gen”, o noua ideologie care a luat nastere spre a continua revolutia ideologica pornita de feminism in anii ’70. Nou aparuta ideologie a adus in discutie diferentele mai mult decat biologice — altfel spus culturale — dintre cele doua sexe. Prin urmare genul, caracteristicile masculice si cele feminine, sau rolurile sociale masculine si feminine, sunt analizate intr-un context mai larg, avand multiple implicatii in literatura, in cultura populara cat si pe plan teoretic. Intr-o mentalitate prin definitie masculina, in care ideile feministe incercau sa-si demonstreze validitatea, studiile de gen au demonstrat ca permutarea rolurilor intre sexe nu limitează in niciun fel femeia.

***

In fapt, ceea ce urmaresc aceste studii este o “deconstructie a genului”, o alienare a conceptului clasic, familiar, prin care barbatii de la natura sunt masculini si femeile de la natura sunt feminine, printr-o raportare a deconstructiei derridiene a limbajului la o scara mai larga. Astfel, “genul” a inceput sa fie conceput ca o constructie ce poate fi deconstruita, si nu ca o simpla categorie biologica, mai mult sau mai putin identică cu sexul.
Aceasta maniera de lectura descopera un intreg set de semnificatii culturale, aproape fiecare dintre acestea fiind in realitate o prelucrare extrema a deconstructivismului ca operatie critica de subminare a opozitiilor ce fundamenteaza logocentrismul. Nici Derrida insa, nici Foucault sau altii nu par a dori inlocuirea unor concepte sau reconstruirea acestora pe baza unor documente descoperite de “arheologia cunoasterii”. Mai exact, niciunul dintre ei nu solicita renuntarea la anumiti termeni considerati nepotriviti sau nefunctionali, asa cum va face mai tarziu Rorty.
Revenind la problema noastra, Terry Eagleton rezuma foarte bine aceasta apropiere dintre cele doua fenomene culturale din a doua jumatate a secolului al XX- lea: “Femeia este opusul, altul barbatului; ea este non-barbat, barbat deficitar, caruia i s-a atasat o valoare fundamental negativa in relatie cu principiul prim, masculin. […] Femeia nu este doar un altul, ci un altul intim legat de barbat, ca imagine a ceea ce el nu este si, de aceea, ca modalitate principala de amintire a ceea ce el este.”5 Modul in care functioneaza teoriile feministe ale anilor ’80 este unul aproape exclusiv deconstructivist. Expunand si criticand opozitiile care fundamenteaza sistemele traditionale, ele se refera in fapt la componenta ideologica a acestora pe care doresc s-o deconstruiasca si sa-i opuna un vocabular propriu scapat de “iluziile falocentrismului”. Din acest punct de vedere, feminismul devine nici mai mult nici mai putin decat o particularizare a metodei deconstructive, sau, in termenii Mihaelei Ursa, insusi “Derrida, care porneste de la un detaliu aparent nesemnificativ al textului, pentru a-i detona potentialul imploziv, ar deveni speciist daca si-ar focaliza categorial privirea asupra detaliilor opozitiei de gen”.6 Insa n-o face. Iar alegerile sunt, prin valoarea lor teleologica, un fundament al metodologiei. Iata unde se ascunde o diferenta esentiala intre Derrida si feminism.

***

Pe planul strict literar, sensibilitatea, vulnerabilitatea, gingasia, clasificate altadată ca “slabiciuni feminine”, ajung de fapt armele pe care femeile le aduc in “duelul sexelor”. Produsul finit al tuturor acestor schimbari si o consecinta fireasca este literatura si scriitura constient feminina. Cine mai bine decat o femeie ar putea explica viata unei femei si imaginatia ei?, se intreaba retoric teoreticienii feministi, cu toate ca aceasta intrebare poate fi considerata superflua sau nepotrivita din moment ce exista o intreaga galerie de personaje feminine, nascocite de autori de ambele sexe, care sunt capodopere atat din punct de vedere estetic cat si psihologic. O sumedenie de femei, de personaje care ne sunt “prieteni bun”, cum ar spune Borges, exista in literatura lumii, de la Antigona lui Sofocle pana la Madame Bovary a lui Flaubert, Emma lui Jane Austin sau intreaga pleiada de femei din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu.
Scrierea de literatura nu a fost suficienta insa pentru reprezentantele teoriilor feministe. Scopul fundamental este nu depasirea unei intregi istorii literare ci reconsiderarea acesteia, revalorizarea si relecturarea operelor scrise de femei cu ajutorul cheii feministe. Din acest punct de vedere, feminismul devine un proiect cultural general, si nu doar literar, cu radacini adanci in neo-istorismul neo-marxist de astazi care merge pana acolo incat il prezinta pe Iisus Hristos ca fiind un fel de palestinian nemultumit de ocupatia romana din Israel. Astfel, oricat am incerca sa plasam feminismul in interiorul strict al fenomenului literar si al istoriei literare, acesta se incapataneaza sa ramana in afara, considerand istoria literara ca simplu domeniu al unei culturii care trebuie rescrisa tot asa cum mecanismele sociale si ideosincraziile culturale trebuie regandite pentru a acorda femininului si femeii locul meritat nu numai in lume ci si in istoria lumii. Acesta este motivul pentru care Bloom, unul dintre principalii adversari ai feminismului (si a oricaror alte ideologii inrudite: multiculturalism, postcolonialism etc.) sustine ca aceasta ideologie realizeaza o critica resentimentara amestecand sentimente proprii cu opere din trecut sau proiectand credintele proprii asupra textului. Aceasta modalitate de lectura nu pare una potrivita fiindca lectorul se impune pe sine textului pe care il trece printr-o grila ideologica numita feminism, dar care s-ar putea numi la fel de bine si marxism sau comunism si care, in orice caz, anuleaza orice dimensiune estetica. Desigur, feministii ar putea oricand contraargumenta ca niciun cititor nu este inocent si ca, orice critic, in momentul contactului acestuia cu textul aduce cu sine mostenirile si credintele sale culturale, ideologice sau religioase indiferent ca acestea sunt neo-marxiste, socialiste, liberale, conservatoare, sau crestin-democrate. Dar a actiona, constient si programatic, conform unei ideologii si a “târî” dupa sine o serie de prejdecati si credinte culturale inerente in studul textului literar este unul si acelasi lucru? Probabil ca nu, cel putin atat timp cat legitimarea propriei identitati si legitimarea identitatii literare a unei opere nu sunt unul si acelasi lucru.

***

Sa revenim la relatia dintre teoriile feministe si istoria literara. Anul 1975 reprezinta anul in care critica feminista si-a definit orientarea. Putem distinge doua ramuri, filiera anglo-americana, care a dat nastere conceptului de “gynocritics” si filiera franceza, care a dat nastere conceptului de “gynesis”. Acestea sunt cordonatele, care, asa cum vom vedea, marcheaza critica feminista. Primul concept, acela de “gynocritics”, apartine filierei anglo-americane si este un feminism pragmatic provenit dintr-o traditie umanista a criticii literare. El reprezinta o expunere istorica ce incearca sa defineasca caracteristicile specifice limbii si genului pe care femeile le-au avut in literatura, intr-un context cultural care tine seama de rasa, clasa si nationalitate. Este studiul scriitoarelor intr-o interpretare proprie lor si nu in contextul canonului literar. Este o interpretare personala si inchisa tocmai pentru ca, in mare parte, canonul literar include barbati si cateva femei, putine la numar, omitand atatea altele.
Au existat voci care s-au ridicat impotriva “criticii gynetice” considerand ca face o discriminare biologica si ca se limiteaza la texte scrise exclusiv de femei :
“Gynocriticism, the study of female writers in a context of their own, not in relation to the “Great Tradition” has included a few of them, but had rejected many more… Because it limits its purview to the texts written by women, it has become vulnerable to charges of a biologically based essentialism”7
Generand un bogat material critic, bazat in special pe literatura produsa de scriitoare, pe studiile apartinand criticii literare masculine inca din Evul Mediu si pana in prezent si pe cartile care trateaza relatia dintre “sex si gen” (gender and genre), “gynocriticismul” s-a vrut a fi o forma de reliefare a “genului” in formele literare conventionale incepand cu cele mai vechi imnuri si pana la marile romane. Unul dintre cele mai importante texte ale acestei direcţii critice este The Madwoman in the Attic: the Woman Writer and the Nineteenth-Century Literary Imaginatio, studiu scris de Susan Gubar si Sandra Gilbert in 1979. Ideea de baza a studiului este negarea generala, ca esenta a artei feminine. In peste 700 de pagini autoarele localizeaza teritoriul femeii in contextul sau larg si examineaza granitele de-a lungul carora scriitoarea se autodefineste. Punctul central il constituie canonicitatea scriitoarelor. Concentrarea pe secolul al XIX- lea le permite includerea in aceasta traditie a canonului literar a unui numar de “poetese” si de “romanciere” atat din literatura britanica, cat si din cea americana. O reinterpretare feminista (oarecum abuzuva) a teoriei lui Harold Bloom privind “influenta anxietatii” in perpetuarea traditiei literare le permite celor doua autoare descrierea acestor scriitoare ale secolului al XIX- lea in contextul unei culturi literare de tip patriarhal. Pe coperta cartii gasim chiar si un citat apartind lui Robert Scholes si care releva importanta pe care cartea o pretinde in plan literar: “In the future it will be embarrasing to teach Jane Austen, Mary Shelly, the Brontes, George Eliot, Emily Dickinson and their sister, without consultating this book.”
Cu toate acestea, David Perkins observa, si pe buna dreptate, ca acest volum reprezinta un exemplu tipic de transformare a contextului in grila interpretativa, respectiv in comentariu ideologic. Dar atunci cand sustine acest fapt Perkins trebuie sa fi gandit ca pentru feministe, asa cum se intampla in cazul sau, critica este pur literara si are ca obiect literatura sau cel putin literaritatea si factorul estetic. Feminismul insa, si mai ales cel american, nu realizeaza, dupa cum si ii Bloom reproseaza adesea, o istorie literara pura, ci isi propun, in primul rand, sa realizeze o restituire identitara prin promovarea sentimentului de identitate si solidaritate in interiorul grupului. Desi sunt tradatoare fata de proiectul istorist pentru ca pun la punct o
“critical machine that is created prior to reading the texts and is then driven over the texts and the contexts, too”8,
istoriile feministe incearca, mai degraba, sa restituie, chiar si cu pretul ignorarii si subminarii canonului. Ceea ce nu reuseste “gynocriticismul” este sa propuna si sa impuna un alt canon, general valabil, nu feminist si atat, si nici nu va reusi atat timp cat componenta ideologica preformeaza concluziile analizei.
Alte doua volume importante ale “gynocriticismului” american din anii ’80, cele semnate de Elaine Showalter (A Literature of Their Own, 1977) si de Barbara Johnson (The Critical Difference, 1980), ajung la concluzii foarte asemanatoare cu Gilbert si Gubar, lasand, in aceeasi masura, impresia unei suprastructuri ideologice care apasa asupra unor creatii literare care sunt adunate intr-o istorie “literara”, dupa acest criteriu si nu dupa un altul. Bunaoara Showalter sugereaza ca descrierea lumii limitate a scriitoarelor este nici mai mult nici mai putin decat o incercare de a umple terenul gol dintre varfurile Austen, Bronte, Eliot si Wolf. Se realizeaza astfel o explorare completa a realizarilor “romancierelor” din literatura britanica si americana. Showalter este foarte atenta sa specifice ca traditia pe care o studiaza este produsul unui proces al influentelor care a fost stabilit de-a lungul timpului si ca acesta provine din relatia pe care scriitoarele o au cu societatea in care traiesc si cu ceea ce le defineste individualitatea. Concluzia la care ajunge autoarea este ca in romanele publicate dupa 1840, intalnim anumite tipare, teme, probleme si imagini care pot fi atribuite unei anumite “subculturi feministe”, care, in special in epoca victoriana, a facut ca experientele de viata si experientele literare ale femeilor sa fie total diferite de cele ale barbatilor. Spre deosebire de studiul Gilbert/Gubar aici nu este ridicata problema valorii scriitoarelor, Showalter recunoscand ca scriitoarele feministe nu au fost artiste prea importante, fara a defini insa ce intelege prin “important “ sau prin “artist”. Dar aceasta nu este una dintre mizele teoreticienei deoarece aceasta categorizare s-ar baza pe vechile standarde, pe acea canonicitate creata si impusa de barbati despre care am am mai vorbit. Ori scopul lucrarii este tocmai acela de a scrie o noua istorie literara, care sa includa operele scriitoarelor, o istorie literara aflata departe de canon si care nu stie cum sa creeze un canon alternativ altfel decat pe baza particularitatilor de gen.

***

Cea de-a doua filiera mentionata, cea franceza, este una care isi bazeaza filozofia pe teoriile lui Lacan si Derrida si este reprezinta un soi de feminism post-structuralist. Prin reprezentante ca Helene Cixous, Luce Irigaray si Julia Kristeva, critica feminista franceza propune un nou concept, acela de “gynesis”:
“Following the work of Jacques Derrida, Jaques Lacan, Helene Cixous, Luce Irigaray and Julia Kristeva, Franco-American feminism critics focused on what Alice Jardine calls “gynesis”; the exploration of the textual consequences and representations of the “feminine” in the Western thought”9.
Spre deosebire de “gynocritics”, “gynesis” respinge dimensiunea temporala a experientei feminine, ceea ce Julia Kristeva numeste “le temps des femmes”. De asemenea cauta sa inteleaga spatiul feminin in plan simbolic. Cea mai de seama reprezetanta a criticii feministe franceze, Helene Cixous, in lucrarea Rasul Meduzei sustine ca
“language conceals an invincible adversary because it is the language of men and their grammar”10.
Tocmai prin aceasta “limba a adversarului” este cautata femeia. Se acorda destul de putina atentie scriitoarelor iar conceptul de “ecriture feminine”, descris de Helene Cixous, releva mai mult atributele simbolistice sau metafizice feminine ale unei literaturi de avangardă decat literatura femeilor. Ea vede acest concept ca fiind posibil doar in poezie si nu in proza realista (este insa important de mentionat ca majoritatea poetilor si scriitorilor “feminini” mentionati de Cixous sunt de fapt barbati), ceea ce exclude de fapt o reala posibilitate de evaluare a femeii, atat ca individualitate, cat si ca scriitoare.
“The inclusion of only the most extraordinary women [but not of the most extraordinary men], […] distorts the relevance of those few women who remain. Since women are so often thus isolated in anthologies […] they seem odd, unconventional, and therefore, a little trivial […] As each generation of women is excluded from the literary record, the connection between women writers become more and more obscure, which in turn simply justifies the exclusion of more and more women on the grounds that they are anomalous — they just don’t fit in!”11
Provenind din surse intelectuale diferite, “l’ecriture feminine” analizeaza stilul femeilor ca fiind un efect al rupturii si al subversiunii specific literaturii de avangarda (in cel mai larg sens) propriu atat femeilor cat si barbatilor, dar analog cu morfologia psihica feminina. Astfel, proiectul feminist francez devine cel al “scrierii corpului” (wrighting the body), un efort sistematic si asiduu de a intelege scrierile feminine intr-un sistem care are autoritatea conferita de diferentele biologice, sexuale dintre femei si barbati. Putem astfel observa ca cele doua feminisme, anglo-american si francez, au fata de istoria literara cel putin un punct de vedere comun. Amandoua doresc rescrierea intregii istorii literare in care femeile nu si-au gasit locul binemeritat. Spre deosebire de “gynocriticism”, care este preocupat in primul rand de o revizuire identitara, ideologica si care face din literatura mai mult un mijloc decat un scop in sine, feminismul de origine franceza pare, cel putin la prima vedere, ca incearca sa se reorganizeze ca discurs din interiorul criticii si istoriei literare. Ceea ce este mult mai interesant insa, consta in sursele metodologice pe care le au cele doua feminisme si pe care le deturneaza de la proiectul lor initial. Si ma refer aici, in principal, la Harold Bloom. Daca feminismul american preia si regandeste, revalorizeaza “teoria influentei anxietatilor”, cu intregul sau corolar psihanalitic, feminismul francez se refera la cealalta latura a procesului canonizator, asa cum il vede Bloom; la conceptul de ruptura si originalitate, prin plasarea “scrierii corpului” in sfera experimentului si a avangardei, in interiorul sistemului inovatiei.
Iar acest fapt imi aminteste de una dintre obiectiile pe care Derrida insusi le aducea “ironismului” rortyan care propunea inlocuirea “vocabularului final” cu un lexic pragmatic, asa cum procedeaza, spre exemplu in “La ce bun adevarul?” cand cere inlocuirea conceptului de adevar cu cel de justificare. Ceea ce spunea Derrida era ca folosirea insasi a vocabularului actual, in lipsa unui alt vocabular face imposibila interpretarea si intelegerea corecta a conceptelor nou impuse. Fiindca a incerca sa schimbi o realitate semantica dobandita folosind cuvintele acestei realitati nu inseamna altceva decat a-i largi aria de semnificare si nicidecum a o inlocui. Astfel, “moartea definitiva a metafizicii” pe care o doreste Rorty, este imposibila in viziunea lui Derrida (care, sa ne amintim, si el vine in traditia unor filozofi care au propovaduit moartea metafizicii, imediat dupa ce Nietzsche a propovaduit moartea lui Dumnezeu), cel putin atat timp cat oamenii vor explica noii termeni prin termeni vechi, incarcati de istorie culturala.
Dar sa revenim la problema noastra. Feminismul, de orice natura ar fi el, procedeaza asemenea lui Rorty, in sensul ca incearca sa se autodefineasca si sa se autoimpuna ca mod de a face istoria literara, prin preluarea, fie ea si modificata, a celor doua concepte ale lui Harold Bloom, care, deloc neobisnuit, este unul dintre cei mai acerbi aparatori ai canonului occidental si ai canonicitatii.

***

Sunt convins ca cei mai importanti autori feministi cunosc aceast aspect. De altfel, nu de putine ori, miza feminismului francez, aflat sub influenta post-structuralista este reprezentata si de aceasta modificare a limbajului si a terminologiei, in special prin anularea opozitiilor de gen sau de oricare alta natura. In Rasul Meduzei, Cixous urmeaza pana la un punct teoriile lui Lacan si Derrida, afirmand ca structura limbii este centrata in jurul cuvantului “falus”, care a produs, de altfel, si conceptul de “falocentric” (sau, mai nou, prin imbinarea acestui concept cu cel derridean, fallogocentric), cat si o inscriere a culturii in termeni falocentrici: este vorba de o cultura bazata pe opozitii binare de tip barbat/femeie, alb/negru, vorbit/scris, bun/rau, prezenta/absenta, in care primul termen este rasfrant asupra celui de-al doilea pe care il defineste prin opozitie. De aici, prin analogie, ajungem la concluzia ca femeia este evaluata ca al doilea termen in raport cu barbatul, teorie sustinuta de altfel si de Simone de Beauvoir:
“A elibera femeia inseamna a refuza sa o inchizi in raporturile care o leaga strans de barbat, nu sa negi aceste raporturi; daca se afirma pentru sine nu inseamna ca nu va continua sa existe si pentru el: recunoscandu-se reciproc, ca subiect, fiecare va ramane, totusi pentru celalalt un altul [….], iar cuplul uman isi va gasi adevarata lui infatisare.”12
In fapt, pentru a avea autoritatea dorita pe terenul criticii literare, teoriile feministe trebuie sa gaseasca solutia dizolvarii acestor opozitii, incepand cu cea de gen si continuand cu toate celelalte. Si inlocuirea lor cu un alt “vocabular final”, lipsit de opozitii si de intreaga istorie a conceptelor. Este insa posibil, daca feminismele realizeaza acest proiect ambitios, ca el insusi sa devina sistemul dominant pe care, o alta cultura particulara, sa incerce sa il schimbe. Ma gandesc aici, mai ales datorita caracterului neo-marxist al feminismului american (ca si a intregului postmodernism american de altfel), la dominatia, fie si pasagera in istorie, a discursului marxist care, utopic din fire, va incerca intotdeauna sa se reinstaureze in practica, sub forma cunoscuta de noi cei din Est, a comunismului.
Pana atunci insa, mi se pare cert ca feminismul, in ansamblul sau, plecand de la o nevoie fireasca de legitimare, a devenit o buna teorie a identitatii, o foarte interesanta teorie culturala si o generoasa contra-istorie care, opunandu-se “discursurilor dominante”, genereaza teme de reflectie necesare oricand studiului culturii. In domeniul istoriei literare insa, atat timp cat principalul criteriu de organizare si stabilire a canonului va ramane valoarea estetica, feminismul, obsedat de problemele care il fac atat de interesant (legitimarea propriei identitati, prezentarea si afirmarea unei culturi marginale etc.) nu este decat o incercare de restituire, sau, pentru a-l cita pe Bloom, “o critica a resentimentului” care nu poate trece de granita dintre teoria culturala si critica literara.

Note:

* nu amintesc aici cealalta directie de cercetare care sub influenta sociologiei si a scolii franceze de istorie vorbeste despre o istorie “globala” care sa integreze toate aceste domenii evidentiind totodata decalajele dintre ele.
* e intentionata folosirea acestui concept atat de drag marxismului de la noi si de aiurea, deoarece, relatia dintre teoriile feministe si marxism nu este nici pe departe una de respingere.
1 Max Frisch, Eu nu sunt Stiller, Polirom, Iasi, 2002
* acest termen explica extrem de bine felul in care teoriile feministe privesc relatia dintre clasa dominanta masculina si limbaj
2 Althusser, Ideology and Ideological State Apparatuses in Lenin and Philosophy and Other Essays, Monthly Review Press 1971
* in acceptia lui Althusser, preluat de Judith Butler a fi interpelat inseamna a te identifica cu o idee sau cu o identitate anume, proces in urma careia individul se constituie ca subiect inexistent pana in acel moment.
3 Mira Jehlen, “Gender”, “Critical Terms for the Literary Study”, ed. Frank Lentricchia and Thomas McLaughlin, The University of Chicago Press, Chicago, 1990, pp. 263-273.
* la plural pentru ca exista mai multe tipuri de feminism, unele dihotomice din punct de vedere politic si ma refer aici doar la opozitia esentiala dintre feminismul liberal al lui de Beauvoir si feminismul american de astazi care este in general stangist, chiar neomarxist.
* un numar insemnat de Evanghelii apocrife si o parte importanta a crestinismului gnostic din primele secole de dupa Hristos indica faptul ca locul rezervat femeii in noua lume crestina nu trebuia sa fie deloc unul secundar. Tot in legatura cu acest aspect au existat erori de interpretare ale Noului Testament, asa cum a fost considerarea Mariei Magdalena ca fiind o femeie de moravuri usoare. Biserica Catolica a revizuit aceasta opinie abia acum 50 de ani cand s-a stabilit ca nu exista nicio legatura intre Maria si femeia de moravuri usoare. Biserica Ortodoxa Romana nu a realizat aceasta corectie, in mod oficial, nici pana astazi.
4 Mira Jehlen, “Archimedes and the Paradox of the Feminist Criticism”, in “Feminism — An Anthology of the Literary Theory and Criticism”, ed. Diana Price Hernd and Robyn Warhol, University Press, New Jersey, 1999.
5 Terry Eagleton, Literary Theory. An introduction, apud Mihaela Ursa, Scriitopia sau Fictionalizarea subiectului auctorial in discursul teoretic, Dacia, Cluj-Napoca, 2005
6 Mihaela Ursa, Scriitopia sau Fictionalizarea subiectului auctorial in discursul teoretic, Dacia, Cluj-Napoca, 2005
* ma refer aici la lucrarea lui Terry Eagleton, Jesus Christ: The Gospels (Revolutions)
* toate acestea sunt democratice in sensul cel mai larg al cuvantului, fara a fi neaparat si capitaliste in sensul strict al termenului.
7 Amy Ling, Tradition , in Feminisms, ed. cit., p. 265
8 David Perkins, Is Literary History Possible, The John Hopkins University Press, Baltimore, 1992
9 Verena Andermatt Conley, Helene Cixous: Writing the Feminine, http://books.google.com/books?id=_DyAbU7tWnMC&printsec=frontcover&dq=Helene+Cixous&as_brr=3&ei=ylNJSI6kOYjWjgHK9Mn8Aw&hl=ro&sig=3z_m87lPH1Ootj6G03cjyy0KJ7U#PPP1,M1
10 Helene Cixous, The Laugh of the Meduza, in Feminist Literary Theory: A Reader, antologie de Mary Eagleton, http://books.google.com/books?id=ertfvtuBcZoC&pg=PA320&dq=The+Laugh+of+the+Medusa&lr=&as_brr=3&ei=2VdJSMPaG6XOjgHv8YzmDQ&hl=ro&sig=wZrzwtdHn99hjtJ7rMqmEC3zCEQ#PPA326,M1
11 Claudia van Gerven, The Lest Literary Traditions: A Matter of Influence, in Feminisms, ed. cit.
12 Simone de Bouvoir, Al doilea sex, Univers, Bucuresti, 1998

Bibliografie:
***, Feminism — An Anthology of the Literary Theory and Criticism, ed. Diana Price Hernd and Robyn Warhol, University Press, New Jersey, 1999.

***, Feminist Literary Theory: A Reader, antologie de Mary Eagleton,
http://books.google.com/books?id=ertfvtuBcZoC&pg=PA320&dq=The+Laugh+of+the+Medusa&lr=&as_brr=3&ei=2VdJSMPaG6XOjgHv8YzmDQ&hl=ro&sig=wZrzwtdHn99hjtJ7rMqmEC3zCEQ#PPA326,M1

Alexandrescu, Sorin, Alunecosul, necesarul feminism, în Secolul XX , nr. 7–9/1996
Althusser, Ideology and Ideological State Apparatuses in Lenin and Philosophy and Other Essays, Monthly Review Press 1971, http://www.marxists.org/reference/archive/althusser/1970/ideology.htm
Bloom, Harold, Canonul Occidental, Grupul Editorial Art, Bucuresti, 2007

Bouvoir, Simone de, Al doilea sex, Univers, Bucuresti, 1998

Butler, Judith, Genul – un mar al discordiei. Feminismul si subversiunea identitatii,
Univers, Bucuresti, 2000

Conley, Verena Andermatt, Helene Cixous: Writing the Feminine, http://books.google.com/books?id=_DyAbU7tWnMC&printsec=frontcover&dq=Helene+Cixous&as_brr=3&ei=ylNJSI6kOYjWjgHK9Mn8Aw&hl=ro&sig=3z_m87lPH1Ootj6G03cjyy0KJ7U#PPP1,M1

Perkins, David, Is Literary History Possible, The John Hopkins University Press, Baltimore, 1992

Ursa, Mihaela, Scriitopia sau Fictionalizarea subiectului auctorial in discursul teoretic, Dacia, Cluj-Napoca, 2005

# text apărut fără bibliografie şi în revista “Cuvântul” 3/381