Lecţii ruseşti

de Catherine Texier [France]

Traducere: Alina-Olimpia Miron

for the English version please click here

Naratorul (al cărui nume a fost trecut sub tăcere) Lecţiilor Ruseşti este o romancieră franceză de cincizeci de ani, recent divorţată. Alături de fiica ei, Lulu, în vârstă de 8 ani, o gimnastă în devenire de altfel, locuieşte într-o mansardă din centrul Manhattanului. De asemenea, trăieşte o iubire cu Yuri, un imigrant ilegal rus, cu douăzeci de ani mai tânăr, care vinde suveniruri ruseşti la târguri de artizanat în partea de nord-est a Americii. Naratorul a tot încercat să-l ţină pe Yuri departe de Lulu, deoarece este un personaj labil şi chiar brutal, însă el continuă să-i forţeze limitele.

 

Decembrie. Yuri tocmai ce s-a mutat la New Jersey, între Philadelphia și Atlantic City. Îmi place acestă distanță între noi, îmi place să-l știu într-un loc sigur, la două ore și jumătate de Manhattan, un ocean de pământ între noi pe care-l pot trece, cu stereoul la maxim și mintea-mi înnegurată. Bat la ușă și întorc cheia în broască. Apăs pe acceleraţie, las ambreiajul uşor, intru în prima viteză şi-mi iau zborul lin. Strada Houston. Pasajul Holland. Autostrada cu taxă. The Garden State¹. Bătrânul și credinciosul Saab negociază curbele bulevardului într-un ritm flexibil, constant de parcă dunga albă care marchează fiecare alee era o linie de cale ferată de care atârna. Părăsesc bulevardul, îi urmez instrucţiunile şi îi întrezăresc silueta înaltă stând pe bordură, făcându-mi cu mâna ca să nu-i ratez străduţa, ascuns după un bolovan.

 

Ca un mândru proprietar al unei case la ţară, îmi face un tur al proprietăţii. Lângă garaj, dubiţa sa (o Dodge) şade lângă o Lincoln Sedan albă – tot a lui. Dincolo de alee, de-a lungul ierbii sălbatice din curtea imensă din spatele casei, stau presărate tot felul de carcase aparţinând maşinilor vechi. Aparţin proprietarului casei. Vrabiile planează deasupra unei mese de lemn de picnic şi o pereche de scaune pliante de metal. Una aterizează pe masă, ciuguleşte lemnul de câteva ori, pare dezorientată preţ de o clipă şi, într-un final, îşi ia zborul. Casa mare, victoriană, din şindrilă. Zugrăvită într-un ciclam ţipător. Apartamentul lui este la parter.

 

El deschide uşa larg. Un hol îngust ticsit cu cutii. O sufragerie dominată de un birou şi un scaun pivotant masiv marca Naugahyde, tamn bun pentru un Director General Executiv,  ambele într-o totală discrepanţă cu o canapea în stil baroc (o Ludovic al XV-lea falsă), capitonată în brocart auriu şi ivoriu şi cu o pereche de fotolii aurite drăguţe, care presupun că aparţinuseră setului cumpărat pe vremea când plănuia să stea cu prima sa logodnică rusă. Pe o bibliotecă plină cu matrioşce şi menajerie de animăluţe din sticlă suflată şi chihlimbar, asemeni broaştei pe care mi-o oferise în Brooklyn, Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent a lui Dale Carnegie şi o mână de cărţi ruseşti clasice – Fraţii Karamazov, Război şi Pace, Anna Karenina, Suflete Moarte. Dinspre ferestrele din sufragerie, arată în direcţia pomilor şi ierbii. “Mica mea casă de ţară.” De fapt, tot locul are un anume farmec demodat – dacă eşti genul de persoană care percepe farmec în perimare – cu bobinele electrice de la cuptor ruginite, linoleumul crăpat, casetofonul portabil de pe tejghea, becurile goale atârnând de tavan, sacul său de dormit în locul cuverturii de pat – la fele ca la motelurile unde ne-am mai întâlnit.

 

Desfac brânza, pâinea franţuzească şi sticla de Pomerol pe care le-am adus. Yuri pune totul deoparte, “pentru cină, pe mai târziu”, ia un litru de votcă şi o cutie de caviar negru din congelator şi purcede la tăierea caviarului cu un cuţit zimţat de parcă e o bucată de carne de vită congelată.

 

“Ţine mai mult aşa,” şopteşte el, dându-mi să gust de pe vârful cuţitului înainte de a mă trânti pe canapeaua Ludovic al XV-lea cu o dominaţie nonşalantă.

 

Mai târziu, ne întindem pe patul de sub sacul de dormit. Soarele pal al după-amiezii a apus de mult. Prin fereastra pe jumătate deschisă, mirosuri de lemn arzând şi pământ umed adie în cameră, nu regiunile rurale cu ferme elegant renovate, ci acea ţară a nimănui, a unor pierde-vară, o lume misterioasă despre care nu ştiu nimic. Din nou, emoţia de a fugi de propria-mi viaţă mă cuprinde. Liniştea nopţii, un întuneric de cerneală mai întunecat decât nopţile în Manhattan, ne învăluie.

Mă trezesc dimineaţa următoare şi reuşesc să-mi fac loc printre “mărfurile” lui Yuri, aşezate în cutii de carton în hol ca să privesc afară, pe uşa din faţă. A plouat în timpul nopţii, dovadă băltoacele ce se întind molcom în jur. La capătul curţii, maşinile stricate se iţesc din iarba umedă asemeni scheletelor unor animale preistorice care se dezbară de roua dimineţii. În faţa garajului, sunt parcate un Doge gri şi un Lincoln alb (ambele ale lui Yuri), bot în bot cu Saab-ul meu, picăturile de ploaie scânteind, parbrizul şi geamurile aburite. Dacă mi-aş lăsa maşina acolo, oare în timp s-ar transoforma şi ea într-un animal preistoric?

 

Tiptil, mă întorc şi mă strecor sub sacul de dormit, lângă trupul cald al lui Yuri, care scoate un geamăt şi-şi aruncă braţul în jurul meu. Umerii săi masivi sunt acoperiţi de pistrui deschişi la culoare. Părul deasupra gătului său gros este tăiat în stilul militar. Degetele mele îi mângâie uşor barba ţepoasă de pe marginile feţei.

 

Mai târziu, după ce ne-am trezit, observ o poză înrămată pe măsuţă, aceeaşi poză pe care mi-o arătase în Brighton Beach: Yuri când era copil, în braţele mamei sale. O ridic. Yuri arată ca un băieţel căruia o mamă i-ar spune: “dragul meu îngeraş,” “drăguţule,” sau orice echivalent rusesc pentru asemenea cuvinte de afecţiune.

 

“Ce faci?” întreabă Yuri pe un ton ameninţător.

 

Pun poza la loc. “Nimic.”

 

“Poza asta a fost făcută înainte ca părinţii mei să se despartă. Aveam patru sau cinci ani. Locuiam încă în Tbilisi. Când tata a plecat, am rămas în Georgia cu mama şi bunica înaitne de a pleca la Moscova.”

 

“Şi eu am fost crescută de mamă şi de bunici,” spun eu, mirată de coincidenţă.

 

Îşi flutură mâna în aer ca şi când ar spune şi ce? Dormea în camera bunicii, pe un pătuţ pliant, spune el. Uneori auzea sunete din camera mamei sale. O dată a auzit izbituri, mobila târâtă de colo colo, ţipete. Mai târziu, când a intrat în cameră, i s-a părut că vede pete de un maroniu închis, ca sânegele, pe perete. Însă mereu inventa lucruri. Avea o imaginaţie mult prea debordantă. Poate petele fuseseră dintotdeauna acolo. Citea întruna. Un băiat timid şi singuratic. Până când mama lui l-a trimis la înot de frică să nu devină efeminat.

 

“Aha! N-ai de ce te îngrijora.”

 

“Nu. E adevărat. Eram foarte timid şi singuratic. Stăteam acasă tot timpul. Înotul mi-a salvat viaţa.”

 

Se vedea că practicase înotul. Avea un corp de înotător, picioare lungi şi umeri laţi. În doi timpi şi trei mişcări, câştigă concursuri locale şi apoi regionale. Intră chiar şi în echipa de înot a Rusiei. Se-ndrepta către Jocurile Olimpice când ţara a căzut în colaps. Mi-l şi imaginez trezindu-se sâmbăta în zori de zi pentru a merge la antrenament, precum Lulu. Îi plăcea camaraderia din echipă. Antrenorul era dur, îi pedepsea dacă nu-şi împingeau limitele, însă Yuri tânjea după autoritate bărbătească. “Dragoste dură. De asta au nevoie băieţii.” A fost perioada cea mai fericită din viaţa lui. Şi apoi…mama lui a murit.

 

Se apleacă şi-şi aprinde o ţigară. Rămâne tăcut o vreme, adunând scrumul în palmă. Parcă se întâlneau doi Yuri în el: un băiat dulce, studios, sensibil şi inventiv şi un bărbat carnal şi brutal. Cei doi Yuri nu se potriveau deloc.

 

“Cum a murit?”

 

Continuă să-şi fumeze ţigara fără a răspunde. Într-un final, spune: “Accident.” Se afla în dacea¹ cu bunica când s-a întâmplat. Era iarnă. Tocmai ce împlinise unsprezece ani. De atunci, se duce în fiecare an să-i pună flori la mormânt. Crini, florile ei preferate. Dar acum nu mai poate. Este blocat aici. Îşi flexează umerii şi izbeşte cadrul de lemn al patului din spatele său, vărsând nişte scrum pe pernă.

 

“Este ca la Is like being in fucking jail here.”

 

“De aceea îşi doreşti atât de mult să te duci la Moscova?”

 

“Mi-e dor de ţară. Nu vreau să locuiesc acolo. Vreau doar să mă duc şi să mă întorc. Atât.” Tace o vreme. “Pentru evrei, emigrarea nu-i o problemă.”

 

“Cum adică?”

 

“Majoritatea ruşilor de aici sunt evrei. Vin aici, spun că au fost persecutaţi în fosta Uniune Sovietică şi imediat devin rezidenţi legali. Există chiar şi asociaţii de evrei care îi ajută. M-am dus să-i văd. Mi-au zis să mă prefac că sunt evreu.” Rânjeşte dezgustat. “N-aş face niciodată aşa ceva. Mai degrabă aş muri.”

 

Broboane de transpiraţie rece îmi şiroie pe spate. Yuri cel brutal a revenit. Părul său deschis, ochii săi gri…ar fi un nazist perfect.

 

 

* * *

 

Februarie. Concursul de gimnastică ritmică este în New Jersey, two exits departe de casa lui Yuri, după cum mi-am dat seama în timp ce conduceam. Cu cercul ei de-un turcoaz sclipitor ţinut victorios în mâinile ei întinse pentru salutul final, Lulu a făcut o execuţie aproape perfectă pe sonata adagio a lui Brahms, după care pleacă mândră în postura rigidă regulamentară în timp ce fetele din echipă, adunate la intrarea în sală, ovaţionează entuziasmate. Mă ridic să aplaud şi strig “BRAVO!” Alba, mama Corinei, care a venit cu noi, se ridică şi strigă şi ea “Bravo, Bravo!” Batem din palme până Lulu dispare în spatele cortinei. Când aplauzele încetează, mă strecor către hol şi, fără să mă mai gândesc, formez numărul lui Yuri. Răspunde după primul apel.

 

“Ghici ce. Sunt în Cherry Hill.”

 

“Ce?”

 

“Voi fi aici toată ziua. Lulu participă la o competiţie. Vrei să vii şi tu?”

 

Într-o clipită, îi dau indicaţiile necesare. Cum închid, regret că l-am sunat. Ce idee groaznică…să-l invit să ne vedem la şcoală. Probabil o căutam cu lumânarea. Broboane de sudoare mi se scurg de la subsuori. Obrajii îmi ard. Mă duc la uşa din spate şi ies în aerul rece. Este o grămadă de scaune de plastic la un capăt şi un automat pentru băuturi. Impuls prostesc. Am încercat din răsputeri să-l ţin departe de Lulu. Şi acum uite. Treaba cu Yuri mă face din ce in ce mai confuză, mai ales din cauza raţionamentelor sucite şi răsucite precum: dacă nu am de gând să o termin cu el, atunci ar trebui să recunosc faptul că avem o “relaţie.” În plus, în comparaţie cu purtarea evazivă şi aproape necioplită de weekendul trecut a lui Bill, Yuri străluceşte de constanţă şi…integritate? Oare nu-i acest “zid” în spatele căruia mă apăr un semn de paranoia şi snobism?

 

După ce îl sun, continui să tot ies din sală şi să verific parcarea. Măcar de l-aş putea prinde înainte să intre în şcoală, aş putea reduce şansele ca Lulu să dea din întâmplare peste el, dar, o oră mai târziu, mă dau bătută şi mă aşez pe banca mea, uitându-mă cum Lulu efectuează exerciţiul club routine. Mă gândesc că poate Yuri a adormit la loc. Însă, în timp ce Lulu salută, îmi arunc privirea către uşă şi îl văd stând acolo, ameninţător, dar ezitând să intre. Pentru o clipă, mi-a stat inima în gât. Imens, cu haina lui neagră de piele şi părul deschis la culoare lins, arată ridicol şi uşor ameninţător printre gimnastele delicate, părinţii din pătura de mijloc a societăţii şi antrenorii. Un scenariu întunecat începe să mi se desfăşoare în minte: cineva va observa că nu are ce căuta în sală şi va încerca să-l dea afară; el se va apăra cu câteva lovituri bine plasate şi apoi altcineva va chema poliţia. Îi fac cu mâna şi cu arătătorul îi transmit să mă aştepte afară. Se încruntă şi rămâne la uşă. Mă aplec spre Alba. Din noaptea în care am încercat să bem vinul moldovenesc dat de Yuri, i-am vorbit despre el de câteva ori. Când vorbesc despre el, Yuri pare exotic, uluitor şi interesant, însă e cu totul altceva când îl vezi mărşăluind spre tine în haina lui neagră de piele şi cu privirea ştearsă, dar ursuză, de parcă ar fi gata să-ţi dea una în falcă dacă te uiţi ciudat la el. Alba citeşte New York Times. Mai sunt trei fete înaintea Corinei.

 

“O să ies puţin,” îi şoptesc. “Trebuie să vorbesc cu un prieten.” Alba întoarce capul către uşă. Sper să nu-mi vadă “prietenul”.

 

Yuri mă aşteaptă pe veranda din spate. Îl privesc prin uşa de sticlă cum se plimbă de colo colo şi fumează o ţigară. Când mă vede, îmi zâmbeşte încordat, dar pare agitat şi stingherit. “Ce cauţi aici?”

 

“Lulu participă la o competiţie. Gimnastică ritmică? Nu-ţi aminteşti?”

 

Aruncă ţigara în iarbă. Ochii săi meschini privesc peste umărul său de parcă în orice clipă ar putea apărea cineva să-l înşface. INS-ul²? FBI-ul? KGB-ul? FSB-ul? MVD-ul³?

 

“Poţi să pleci, te rog?” Buzele lui abia se mişcă. Vocea lui abia se aude.

 

Eu dau din cap.

 

Suntem ca o echipă de conspiratori care plănuiesc un truc murdar.

 

“Hai să mergem. Ne vedem la dubă. Am parcat în faţă. Ai timp să trecem pe la mine?”

 

Mă întorc în sală. Îmi iau haina şi geanta. Sprâncenele Albei se ridică, dar buzele-i sunt pecetluite.

 

“Trebuie să ies puţin. Dacă Lulu face exerciţiul cu panglici înainte să mă întorc…îi poţi spune? Nu stau mult.”

 

Îmi aruncă o privire ambiguă, pe care am interpretat-o ca fiind una de complicitate, dar nu mă întreabă nimic.

 

“Stai liniştită, nu te grăbi,” spune ea. “Nu plec nicăieri. Îi spun eu lui Lulu, în caz că o ratezi. Nu-i bai.”

 

Duba este în parcarea din faţă, în faţa întregii şcolii, iar el stă în spatele volanului, cu uşa deschisă. Când dau să mă aplec înăuntru, îmi împinge capul în turul pantalonilor săi, cu fermoarul desfăcut.

 

Mă trag înapoi şi-l îndepărtez. “Nu aici! Ai înnebunit! Nu în faţa şcolii.”

 

Rânjeşte de parcă făcusem cea mai amuzantă glumă. Mă plimb încoace şi încolo, dând din cap dezaprobator asemeni unei profesoare severe şi apoi intru în maşină pe uşa din spate, pe care o şi trântesc pentru a-mi arăta supărarea. Îşi trage fermoarul la pantaloni, îmi acoperă mâna cu a sa şi se uită în ochii mei pentru a vedea dacă mai sunt nervoasă. De fapt, nici nu sunt. E doar o altă festă copilărească marca Yuri.

 

Cât de ciudat să fiu în apartamentul lui în miezul zilei, o zi pe care o petrec cu Lulu. Cât de alarmant totodată căci ambele mele vieţi converg periculos una spre cealaltă. Mă trage spre camera lui şi ne trântim pe pat.

 

“Cât timp ai la dispoziţie?”

 

Exerciţiul cu panglici! Ne-a luat mai mult de jumătate de oră să ajungem la apartament. N-am cum să ajung la timp. Îmi închid ochii. Îmi trage pantalonii jos fără să-i scoată şi mă penetrează. Mă prind de capul patului cu ambele mâini şi capitulez sub greutatea gigantului său pătrunzător. Ibricul cu ceai şuieră, uitat în bucătărie. El trage o înjurătură, după care se ridică pentru a stinge focul, în timp ce eu alunec uşor într-un somn dulce. Chiar dacă abia-i trecut de prânz, contururile dormitorului, a cărui ferestruică este ascunsă vederii de un tufiş, se dizolvă în umbră, iar eu mă cufund în pat, propriile-mi hotare topindu-se. Nici că mai simt ţesătura cearşafului sau greutatea sacului de dormit deasupra mea.

 

“Ai adormit?” Yuri se aşează lângă mine şi-mi întinde o ceaşcă de ceai aburind.

 

Sar din pat şi mă uit la ceas.

 

“Dumnezeule! Trebuie să plecăm.”

 

“Bine, bine. Dar bea ceaiul întâi. Şi te duc înapoi.”

 

La şcoală, iese din dubă odată cu mine. Aş fi preferat doar să mă lase la şcoală, însă nu mă-ndur să-i refuz invitaţia la o cafea. Imediat ce intrăm, îmi dau seama că am făcut o greşeală. Un furnicar de fete în costume mulate sclipitoare se-nghesuie la bufetul organizat în hol, devorând brioşe şi pungi de chipsuri. Câteva dintre ele îşi ridică privirea şi se dau deoparte pentru a-i face loc. Alba iese din sală şi se îndreaptă spre noi. Am ratat exerciţiul cu panglici al lui Lulu. Inima bătându-mi puternic, mă întreb dacă l-am ratat şi pe următorul – care era? Cercuri? Mingi? Cine ştie? Totul a devenit o mare ceaţă. Simt o ameţeală şi mă sprijin de masa bufetului pentru a-mi păstra echilibrul. Lângă mine, Yuri plăteşte pentru cafea şi flirtează cu adolescenta care îi dă restul.

 

Observându-mi zăpăceala, Alba îşi pune mâna pe braţul meu ca să mă calmeze. “Stai liniştită. Ai ratat Panglicile, dar Lulu este OK. I-am zis că te vei întoarce imediat. Mingile încep în curând.”

 

Yuri se-ntoarce către ea. O priveşte atent, observând probabil accentul ei brazilian. Sau poate că e taman pe gustul lui. Alba este mignonă, drăgută, cu păr negru des şi ondulat.

 

“Yuri, Alba.” Le fac prezentările.

 

Ea se uită la el curios şi întinde mâna. Nu ar fi fost greu să îl lege de vinul moldovenesc şi weekendul meu în Brighton Beach.

 

“Alba este din Brazilia,” spun, de parcă urmează să avem o conversaţie normală.

 

Faţa lui Yuri se luminează.

 

“Brazilia? Este visul meu. Am auzit că braziliencele sunt supeeeeerbe. Cu păr lung şi negru.” Gesticulează, încercând a evoca o coamă lungă curgându-i pe spate, acelaşi gest ca atunci când vorbea de “Tasha” şi de Catherine Zeta-Jones. “Cum îmi ies actele, mă duc acolo.”

 

Rămân perplexă, nu atât umilită cât ruşinată, ca mama unui băiat obraznic. Alba îmi aruncă o privire de consternare. Încerc să schimb subiectul, dar Yuri o ţine pe-a lui.

 

“Care este cea mai bună plajă din Rio?”

 

“Ipanema,” spune Alba, încercând să-şi păstreze un ton cât mai neutru.

 

Lulu şi Corina dau buzna afară din sală, încep să sară în sus şi-n jos la masa bufetului, repetând întruna şi imitându-se una pe alta: “Mamă, îmi iei o brioşă, mamă, îmi iei o brioşă, mamă,  îmi iei o brioşă?” până una dintre noi le acordă atenţia râvnită. Le iau câte o brioşă şi o banană ca să le distrag atenţia, însă, în timp ce plătesc, îl aud pe Yuri insistând.

 

“E adevărat ce se spune despre brazilience?”

 

Îmi vine să mor. De-ar tăcea naibii odată!

 

Când mă întorc, faţa Albei rămâne indiferentă. Draga de ea.

 

“Există de toate felurile.” Face un pas înapoi, îşi trage haina de blană peste umeri, de parcă ar dori să se distanţeze de conversaţie pe cât posibil şi, dând din cap, îşi ia la revedere.  Îl iau pe Yuri de braţ şi îl trag deoparte.

 

“În câteva minute, urmează fiica mea. Trebuie să intru şi să o văd.”

 

“Bine, bine. Mă duc.” Îşi pune cafeaua jos şi-şi ridică gulerul hainei sale de piele. Îl conduc la uşă. Preţ de o clipă, se luptă cu vântul de afară, marginile hainei lovindu-i gambele, întregul său corp devenind rigid de parcă îşi aduna forţele pentru a lupta împotriva unei furtuni puternice, dar nu prea reuşea. Când ajunge la dubă, se întoarce şi îmi face cu mâna. Îmi mişc degetele slab în faţa geamului..

 

“El cine era? ” întreabă Lulu când mă întorc la bufet. “Era ciudat.” Fetele chicotesc şi se strâmbă una la alta foarte amuzate.

 

Sunt consternată de întrebările lui Yuri despre brazilience, dar lucrul care mă îngrozeşte cel mai mult e faptul că am permis ca Lulu să-l vadă. Îmi vine în minte o scenă cu mama mea. Mă întorsesem în Franţa pe timpul verii. Mama făcea un grătar în grădina bunicilor mei. Când au ajuns verişorii mei, ea i-a întâmpinat goală puşcă. Purta doar un şorţ care îi acoperea sânii şi coapsele, dar care, altfel, îi lăsa spatele şi dosul descoperite. Motivul? “Era atât de cald.” Însă nu furia m-a cuprins, ci o ruşine adâncă.

 

“Este diferit,” îi spun lui Lulu, folosind răspunsul corect politic al americanilor, răspuns menit să şteargă posibile prejudecăţi împotriva străinilor. “Fetelor, vreţi nişte chili?”

 

Amândouă izbucnesc în râs. “Mamă, tocmai ce am mâncat o brioşă!” şi apoi se întorc în sală. Îmi cumpăr o cafea cu lapte pe care o beau singură în hol, după care mă duc şi eu în sală şi mă aşez lângă Alba. Ea-mi aruncă o privire de complicitate îmbinată cu milă. Schiţez un zâmbet slab şi mă afund în citirea ziarului Sunday Times.

 

* * *

 

La început, nici n-am fost atentă când Yuri a adus vorba de “virgină.” Poate era vorba de aceeaşi indiferenţă care mă făcuse să îl ignor atunci când a vorbit despre superbaaaa femeie care s-a dovedit a fi “Tasha,” viitoarea şi acum fosta lui soţie. Yuri este foarte guraliv. Câteva ore la fiecare două zile, de la mobilul lui, pe autostradă, singur ca un şofer de camion, cu radioul mergând în surdină şi Lulu dormind în camera de alături, el vorbeşte în timp ce eu ascult cu jumătate de ureche, legănată de fluxul său. Niciodată n-am reuşit să-mi amintesc numele fetei. Îi spunea “virgina”, din motive evidente. A trecut ceva timp de când nu a mai vorbit de planurile lui de căsătorie. Ce uşurare să nu-l mai aud flecărind întruna de cutare şi cutare femeie, cum toate sunt doar nişte curve care vor să-l doboare, cum are nevoie să-i iasă actele şi să plece la Moscova, ca să nu se mai simtă ca un prizonier care-şi aşteaptă clipa eliberării. Aşa că, de câte ori apare “virgina” în discuţiile noastre nocturne, mă gândesc că e vorba de o prietenă. O americană din Maryland, ai cărei părinţi deţin o fermă “la ţară.”

 

Numai după câteva săptămâni îmi pică fisa că nu doar că are o relaţie cu “virgina,” dar că se şi gândeşte să se însoare cu ea. După ce i s-a tras clapa de prima lui logodnică (rusoaică) – pentru care cumpărase setul de mobilă Ludovic al XV-lea – şi a doua oară de “Tasha,” s-a gândit că o simpla fată din America e cea mai bună opţiune. Nu va fi o căsătorie falsă, nici una din dragoste, ci mai degrabă o căsătorie de modă veche, de interes. “Virgina” are 23 de ani, este funcţionar în Baltimore, are o personalitate plăcută, un “corp mişto”, dar o “faţă urâtă.” I-a întâlnit pe ai mei, a fost invitat la cină, le-a dus cadouri, dar – îmi spune – nu se poate culca cu ea. “Nu pot să o fut,” mi se plânge el. “Nu mă excită. Crede că sunt gay!” Conform celor spuse de Yuri, din când în când petrece noaptea în apartamentul ei, însă se limitează doar la prostioare şi nimic mai mult.

 

În schimb, de câte ori vorbeşte de “Tasha”, simt o durere la stomac imaginându-i în cele mai fierbinţi poziţii. Nu sunt geloasă pe “virgină” pentru că Yuri nu o doreşte. De fapt, mă eliberează de o anume povară, mai ales de acele stări înnegurate care îl cuprindeau în ultima vreme de câte ori viitorul i se părea blocat. Ea-i putea oferi situaţia perfectă prin această căsătorie: şi-ar face şi el actele de şedere, ar avea o casă şi o soţie, iar noi doi ne-am putea continua întâlnirile amoroase. O afacere secretă. Entuziasmată de idee, l-am încurajat să-şi continue planurile de căsătorie şi astfel să aibă un “statut” legal.

 

Cam în perioada aceea îi spun lui Yuri datele călătoriei mele în Vietnam: ultima săptămână din martie şi primele două săptămâni din aprilie, înainte de începerea sezonului musonic. Ca de obicei, când plec din State, devine acru, pentru că plecarea mea îi aminteşte că el nu poate călători. Deşi bănuiesc că se îmbufnează doar ca să ma simt eu vinovată, îi înţeleg frustrarea. Aşa că, atunci când mă întreabă dacă poate sta la mine câteva zile înainte de călătorie, cât se ocupă de “afaceri” în Brooklyn, accept ca să îi mai atenuez durerea, deşi nu fără îngrijorare: este prima dată când va veni la mine când Lulu este acasă.

 

“Să vii după 10 seara, da? După ce Lulu merge la culcare. Lulu are antrenament la gimnastică ritmică în acel weekend, aşa că va trebui să plecăm sâmbătă dimineaşă devreme.”

 

“Am ajuns.” Vocea lui Yuri la telefon mă trezeşte brusc din somn. Este 2 dimineaţa. I-am zis să ajungă după ce Lulu va fi adormit, însă nu credeam că va veni chiar atât de târziu. Adormisem cu hainele pe mine. “Chiar în faţa uşii. La hidrantul de incendiu. Coboară să mă ajuţi.”

 

Stă lângă portbagajul deschis al Lincoln-ului său alb, înconjurat de o grămadă uluitoare de cutii şi valize pline de “marfă”, pe care nu le poate lăsa în maşină din motive de securitate. Îngrozită, mă gândesc la zgomotul infernal creat de Yuri trăgând după el bagajele de-a lungul celor cinci rampe în miez de noapte în timp ce îi păzesc maşina. Privindu-l în timp ce-şi ia prima valiză, mă gândesc la Willy Loman, idolul său, şi la mongolii târând după ei obiectele lor pe cămile de-a lungul stepelor Asiei Centrale. Când Lulu se va trezi dimineaţă, şi ea se va confrunta cu aceeaşi grămadă de “marfă” în hol, ca să nu mai vorbim de frigiderul doldora de pungi de plastic pline cu caviar roşu, kielbasa, pâine neagră, brânză şi sticla cu Stoli pe care a aşezat-o frumuşel în congelator. Nu aşa aş fi vrut să aibă loc întâlnirea dintre Lulu şi Yuri – de fapt, ce proastă am fost să cred că aş putea să-l ascund de ea – însă e prea târziu acum. Pantofii lui Yuri sunt deja lângă uşa de la intrare şi deja umblă prin casă în tenişii lui Adidas slip-on, cu covoraşul său de yoga sub braţ, în căutarea unui loc unde să leviteze pe pumnul său. Îl trimit rapid în camera de oaspeţi unde-şi va petrece noaptea şi unde voi veni şi eu puţin mai târziu.

 

A doua zi dimineaţă, când Lulu

 

se trezeşte, îi explic că ajut un “prieten”, că îl las să stea aici câteva nopţi. Observă grămezile de cutii, dar nu spune nimic. Deseori îmi aduc prieteni din Europa pentru scurte şederi, însă de data aceasta mi-am adus amantul în apartament cât Lulu este acasă şi cutiile lui Yuri par a fi nişte semnale roşii de alarmă. O duc pe Lulu rapid la şcoală şi-i cer lui Yuri, după noaptea noastră de amor în dormitorul din camera de oaspeţi, să se întoarcă după ce ea se va fi dus la culcare – dar nu aşa de târziu ca ieri-noapte.

 

Vineri noapte, când Yuri se întoarce la 10 fix, îi reamintesc că Lulu şi eu plecăm a doua zi dimineaţă la gimnastică ritmică. Poate ieşi mai târziu, când se va fi trezit. Doar să-nchidă uşa după el. În lumina slabă a camerei de oaspeţi, îl vâd strângându-şi buzele asemeni unui copil îmbufnat, ursuz. Un val de culpabilitate stârneşte o altă rundă de logică sucită.  Este totuşi drept să-l exclud din viaţa mea doar pentru că îl consider necorespunzător din punct de vedere social? Este drept faţă de mine? Până la urmă, petrecem nişte clipe superbe împreună, iar acest weekend este ultima noastră şansă de a fi împreună până voi reveni. Împinsă de impuls, îi cer să stea tot weekendul până duminică noapte. Putem lua cina împreună când ne întoarcem. Îi dau un set de chei, spunându-i întruna să nu le piardă, de parcă vorbeam cu un puşti aiurit de 12 ani.

 

La 5 dimineaţa, în timp ce eu

 

şi Lulu plecăm iar la drum pe pustia autostradă Henry Hudson şi pe Palisades, mirosul de iarbă proaspăt tunsă adie la geamul meu deschis. În zori, pe autostradă, primăvara, dis-de-dimineaţă…asta e cea mai bună parte a Americii, America din filme, maşini curgând una după alta, abţibilde strălucitoare, bright divider lines, copaci stufoşi şi peluzele tunse perie, America netedă ca un parc de vis unde totul e proaspăt, curat şi fiecare denivelare impecabilă.

 

Seara, formez numărul lui Yuri de la hotel să văd ce face la New York, însă intră căsuţa vocală. Sun la apartament. Niciun răspuns. Mă gândesc că poate a ieşit în oraş. Până la urmă, de ce să stea acasă singur sâmbătă noaptea?

 

Dumincă. 11 dimineaţa. Îl sun iar pe mobil şi apoi pe fix. Niciun răspuns. Intru în panică. Dacă a “dat pe gât” tot ce se afla la mine acasă? Dacă a adormit cu ţigara între degete şi toată clădirea e în flăcări? Sun din nou pe fix. Dacă-mi aude vocea, poate răspunde la telefon. Intră robotul, ţip cât pot de tare, încercând să-l forţez să răspundă. Răspunde! Yuri! Răspunde! Repet în rusă, sperând ca sunetele limbii lui materne să-l trezească din somnu-i adânc. Nimic.

 

Zilele trec, competiţiile trec şi ele una după alta într-o ordine previzibilă şi greoaie. Îl sun la intervale regulate. Ceva sigur s-a întâmplat. Simt. Cât de nesăbuită am fost că l-am lăsat în apartament de unul singur! Şi că i-am dat şi cheile! Pe drumul înapoi, cât Ludivine ascultă Beatles (Love Me Yeah Yeah Yeah şi Yesterday pârâindu-i din căşti) imagini cataclismice îmi ţâşnesc în minte: Yuri leşinat pe canapea, beat, cocoloaşe de vomă pe piept, sau beat, o ţigară atârnându-i între degete, canapeaua luând foc, sau Yuri plecat, cu cheile mele cu tot, pregătindu-se să revină când nu sunt acasă, ca să-mi ia laptopul şi inelul cu safire al bunicii. În timp ce urcăm cele patru etaje, gândul că Lulu l-ar putea găsi pe Yuri gol puşcă, beat pe canapea, mă îngrozeşte cel mai mult. Reuşesc să mă strecor pe uşă înaintea ei şi alerg către sufragerie – nimeni! către dormitorul meu – nimeni! către camera de oaspeţi – nimeni! Nici urmă de Yuri. Nicăieri. Nici măcar adidaşii lui. Doar valizele şi cuferele mai stau, grămadă, pe hol, semn că se va întoarce. Nu ştiu dacă să mă simt uşurată (niciun incendiu, nicio tragedie, nicio întâlnire jenantă între un Yuri matol şi Ludivine, inelul cu safire e încă în cutia sa) sau chiar mai alarmată: ce i s-a întâmplat?

 

La şapte, când Lulu iese din baie şi se pune la pijamale, sună telefonul. Este el.

 

“Vin imediat. Sunt la colţ. Aduc alimente pentru supă.”

 

Supă? De când găteşte Yuri supe?

 

Zece minute mai târziu este la uşă, cărând două plase maro de supermarket, pline ochi, şi şase cutii de bere.

 

De pe canapea, unde tocmai ce s-a aşezat pentru a vedea avanpremiera Oscarurilor, Lulu îşi întoarce capul şi se holbează la acest gigant blond, pe care sigur şi-l aminteşte de la Cherry Hell, care tocmai ce şi-a deschis singur uşa şi lasă alimentele pe tejghea de parcă se află la el acasă. O senzaţie de greaţă mă cuprinde, însă iar încep seria de justificări în propriul interes. Nu e mai bine să fii sincer cu copilul tău? E atât de grav să ai un bărbat în viaţa ta? Cu siguranţă Yuri nu e cel mai bun candidat pentru acest rol, însă poate acest lucru fi un motiv de ruşine?

 

“Ludivine, el este Yuri.” Încerc să-mi menţin vocea naturală şi încrezătoare. “Yuri, ea este Ludivine. V-aţi întâlnit la Cherry Hill? Îţi aduci aminte? Yuri ni se va alătura la cină…adică…va găti pentru noi.”

 

Lulu îi face cu mâna (sau mânuţa) din capătul îndepărtat al sufrageriei.

 

“La ce te uiţi?” întreabă Yuri, îndreptându-se către ea.

 

“La premiile Oscar.”

 

Se aşează lângă ea un moment, se uită şi el la marea de rochii de gală de pe covorul roşu, nestematele strălucind la urechile şi gâturile vedetelor, ascultă şi bârfa adiacentă.

 

“Asta-i Julia Roberts? Îi urăsc zâmbetul. Ditamai gura. Ia uite la toţi dinţii ăia.”

 

Lulu îo aruncă o privire plină de venin.

 

“De ce te uiţi la asta?” insistă Yuri. “Este propagandă americană, de la Hollywood”

 

“Yuri!” îl strig din bucătărie înainte de a strica şi mai mult lucrurile.

 

“Îmi place”, răspunde Ludivine pe-un ton rece, întinzându-şi ăicioarele sub păturica cu care îi place să se învelească atunci când se uită la TV, totodată anunţând sfârşitul conversaţiei, holbându-se la ecran.

 

“Te-am tot sunat ieri, Yuri,” îi spun când se întoarce în bucătărie. “S-a întâmplat ceva?”

 

“Nu, totul e în regula. Voi face borş. Ai mâncat vreodată?”

 

Plină de suspiciuni, îl privesc cum îşi face de treabă la tejghea, scoţând sfecla, varza, ceapa, o legătură de  pătrunjel, una de mărar şi, într-un final, cerându-mi o oală mare. Această manifestare gospodărească m-ar încânta dacă nu mi s-ar părea atât de dubioasă.  Ceva s-a întâmplat, dar încă nu-mi dau seama ce. După ce toate legumele sunt tăiate şi supa e pe foc, se aşează la masî vizavi de mine şi deschide o bere.

 

“Vrei una?”

 

Dau din cap în semn că nu. “Ce s-a întâmplat azi-noapte, Yuri?”

 

Nu se grăbeşte. Îşi gustă berea. Se bosumflă. O Budweiser. Cu siguranţă, la fel de insipidă ca Rolling Rock. Probabil că nu mai era Guinness la supermarket.

 

“Am ieşit în oraş. Am dat peste o fată pe care o ştiu de mult. Pe ea şi pe o prietenă de-a ei le întâlnisem prima dată când am ajuns în America. Am mers la Russian Vodka Room.”

 

“Dar te-am sunat toată ziua!”

 

Privirea-i se întunecă şi devine meschină, la fel cum făcea şi David.

 

“Ba nu!”

 

Gelozia pe care “virgina” nu mi-o putea stârni mă înjunghie profund în stomac.

 

Îşi bea berea şi-mi aruncă o uitătură scurtă.

 

“Ce?” Buzele-i se contractă într-un tic nervos.

 

Ah, da! Recunosc privirea aceea, zâmbetul acela sfios.

 

“Cu care te-ai culcat?” Vorbesc pe-un ton cât mai şoptit. Nu vreau ca Ludivine să-şi dea seama de ce se întâmplă în bucătărie – slavă Domnului că există reclame TV, stupide şi zgomotoase totodată.

 

Se uită la mine, de parcă ar cântăro avantajele şi dezavantajele sincerităţii sau minciunii, ezită o clipă. Până la urmă, decide să spună tot.

 

“Nici măcar nu-i genul meu. Nu-mi plac blondele. Îmi plăcea mai mult de prietena ei, însă nu-mi ieşea nimic cu ea. Se vedea că Milla mă place. Îmi arunca tot felul de priviri.”

 

Milla!

 

“Deci ai mers la ea acasă.”

 

Iarăşi ochii aceia sfioşi. Mai bea nişte Bud.

 

“Voia să vadă cum stau într-un  pum. Aşa că am adus covoraşul de yoga. Apoi mi-a făcut un oral.”

 

“Shhhh…” Dar saltul de la covoraşul de yoga la sex oral stârneşte râsul în mine, în ciuda proaspetelor sentimente.

 

“Te rog. Fără detalii. Pot foarte bine să-mi imaginez şi fără ajutorul tău.”

 

Acum amândoi izbucnim în râs. Mă opresc din râs. Îmi pică fisa.

 

“Stai… De acolo vii!”

 

Nu ştiu de ce, dar acest lucru mă doare mai mult decât faptul că a petrecut noaptea cu “Milla”. Chiar dacă acum câteva săptămâni, chiar eu îl lăsam pe Bill să mă sărute şi pipăie, mă simt înşelată.

 

“Ţi-am lăsat cheile apartamentului. Am avut încredere în tine!”

 

“Puteam să nu-ţi zic. Dar am vrut să fiu cinstit cu tine.” Cinstiiiit cu “i”-ul lung.

 

Adevărat. Putea să nu-mi zică. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă David ar fi fost cinstiiiiit. Dar cum să compar o gafă absurdă cu ceea ce s-a întâmplat cu fostul meu soţ? Încerc să alung gândul. Urăsc faptul că mă tot roade, forţându-mă să îl ascund în loc să-mi accept vulnerabilitatea.

 

“Mamă, când e gata cina?” se plânge Ludivine de pe canapea. “Mi-e foame!”

 

Spre marea mea uimire, borşul este foarte gustos. Abundent, foarte roşu, gras, presărat cu felii subţiri de sfeclă, unctuous, aşchii de mărar care plutesc la suprafaţă, şi o mână de smântână. Chiar şi Ludivine mai cere o porţie, după care-şi spală farfuria. În ciuda încruntării lui Yuri, plin de critică, mâncăm în faţa televizorului, cum obişnuiam cu David, pe la sfârşitul relaţiei, când dialogurile din sitcomuri erau o uşurare deoarece umpleau cruntele tăceri. Mă pricep foarte bine la a crea familii disfuncţionale – cu siguranţă datorită faptului că am crescut într-o astfel de familie. Într-un fel, sunt reconfortante pentru ca sunt deloc trainice. Familiile legitime sunt cele care mă sperie, mândria lor şi posibilitatea înfricoşătoare de a persista în această stabilitate până la sfârşit, într-o închisoare sufocantă unde rişti a rămâne pe viaţă. Întotdeauna am privit famiile “normale” ale prietenilor mei cu un amestec de invidie şi dispreţ.  Din exterior, semănau cu nişte fortăreţe de necucerit.

 

Cumva, episodul cu Milla trece undeva în planul doi. După ce-i citesc de seară lui Lulu, şi mă asigur că a adormit, mă duc în dormitorul din camera oaspeţilor, lângă Yuri, care mă trânteşte pe pat şi-mi acoperă gura ca să nu se audă niciun zgomoto. A doua zi dimineaţă, la micul dejun, cât Yuri doarme, Lulu se plânge de el pe-un ton grav.

 

“A spus ca programele TV americane sunt proaste.”

 

“Ei, el provine din altă cultură,” îi spun degajată. “Ştii ce părere am despre programele la care te uiţi. E aceeaşi poveste cu el.”

 

Jignită, îşi ridică privirea din carte. “Dar, mamă, ţie îţi place să vezi premiile Oscar.”

 

Mă simt incomodă, ipocrită, prinsă cu mâţa în sac, însă mă gândesc că mereu ţi se oferă ocazia de a-i învăţa pe alţii. Ca şi acum.

 

“Ştiu. Ai dreptate. Îmi place Oscarurile. Uite, este un tip mai dur, însă nu a vrut să te supere. Este doar părerea lui. El vine din altă ţară, o ţară care fusese sub conducerea comuniştilor. America era duşmanul lor.”

 

“Îl urăsc.”

 

Are aşa o furie în privire încât trebuie să mă sprijin de tejghea, cuprinsă fiind de un nou val de ameţeală.

 

 

Note

1 The Garden State, porecla statului New Jersey din S.U.A.

2 INS (The United States Immigration and Naturalization Service), Serviciul American de Imigrare şi Naturalizare

3 MVD (Ministerstvo Vnutrennikh Del), Ministerul de Interne al Rusiei