Surprize

(egoZaur)

de Sorin-Mihai Grad

Materialele sosite la redacție a fost citite și selectate, iar autorii lor au fost informați dacă le publicăm sau nu, colaboratorii permanenți și-au trimis articolele, până și redactorul-șef și-a scris editorialul. Textele care formează noul număr al revistei au fost corectate și se găsesc deja pe server, o parte dintre ele fiind deja publicate, sumarul e pregătit și mai lipsește un singur link din el înainte să ajungă online, cel spre acest text, care nu se lasă nicicum scris. Subiectul la care mă gândisem inițial a devenit între timp irelevant, cel de rezervă a fost între timp abordat dintr-un unghi asemănător însă mult mai pe larg decât intenționam să-l abordez de către un confrate, iar azi se pare că e, cel puțin până la această oră târzie, una dintre acele zile care trec fără să lase nimic remarcabil în urmă.
Mai vine un e-mail, trec la el, pauzele sunt mereu binevenite, în special când nu faci nimic util. Numele expeditorului mi-e cunoscut din presa literară, însă nu-mi amintesc să fi schimbat până acum vreun mesaj cu el. Să ne trimită un personaj de calibrul lui un text spre publicare? Puțin probabil, omul nu cred că mai publică fără să fie plătit, iar mesajul nu pare a conține vreun atașament. Îl deschid și ziua devine brusc mult mai interesantă decât majoritatea omoloagelor ei din ultimele luni.

Dragi prieteni,
v-am trimis acum vreo zece poate chiar unsprezece ani câteva texte și mi le-ați refuzat, considerând că nu erau suficient de bune pentru a fi publicate în revista voastră. Ați fost singurii care m-au refuzat atunci și uite că sunteți și singurii care încă mai apăreți. Deși mi-ați sugerat să vă trimit și alte materiale, nu v-am iertat și am preferat să expediez ce scriam doar unde eram aproape sigur că urma să fiu publicat. Nu v-am urmărit tot timpul cu atenția de atunci, însă din când în când intram pe site și pufneam cu superioritate când dădeam peste câte un text pe care-l consideram inferior scriselor mele. Erați cei care mă respinseseră și între noi nu mai putea fi nimic. Între timp scrisul a devenit și profesia mea și textele de la început nu mă mai reprezintă. Din fericire majoritatea siteurilor pe care am publicat atunci nu mai există și chiar dacă internetul nu uită nimic articolele pe care le vreau uitate și cu care nu mi-aș mai asocia numele sunt mult prea greu de găsit ca să merite efortul. Nu că aș fi eu vreo vedetă care să se teamă de gafe din adolescență, stau însă mult mai liniștit știindu-le dispărute. Vă scriu acum ca să vă mulțumesc. Am regăsit astăzi fișierul pe care vi l-am trimis atunci și nu am cum să nu vă dau dreptate. Dacă nu m-ați fi respins poate că mă complăceam și azi la acel nivel și ajungeam să renunț la această pasiune. Ce mi-ați „făcut” m-a ambiționat să muncesc pentru a deveni mai bun. Au fost și alții care au „contribuit” la aceasta, însă voi ați fost primii.
Vă mulțumesc și vă doresc succes mai departe!

Nu-s proști cei care spun că orice luptă trebuie purtată până la sfârșit. Chiar și cele cu zilele pe care le crezi inutile. I-am cerut corespondentului nostru acordul să-i public mesajul, fără a-i da numele. Mi l-a dat, fără a reacționa în vreun fel la reînnoita invitație de a ne trimite și niște texte.