Cadouri

(egoZaur)

de Sorin-Mihai Grad

Când eram mic de ziua mea doar primeam. Tort, cadouri, chiar şi pedepse (nu v-am uitat, tovarăşă învăţătoare, şi să ştiţi că nu am fost de vină atunci). Apoi, crescând, am aflat că a-ţi fi ziua înseamnă mai ales să dai. De preferinţă de băut sau petreceri. Sau reduceri, dacă eşti magazin. Dar EgoPHobia are doar cinci ani, aşa că ar trebui încă să primească. Ce am vrut să-i oferim e o petrecere avându-i ca invitaţi pe toţi cei care i-au vegheat paşii până acum. Majoritatea au venit, unii însă nu. Şi-o fi schimbat adresele de e-mail, s-o fi rătăcit invitaţiile printre spam’uri, au uitat, n-au timp, asta e, nu s-a supărat nimeni, deşi ne-am fi bucurat să auzim de ei. Măcar, precum în două cazuri, să ne comunice că n-au mai scris nimic şi nu pot contribui. I-am chemat şi pe invitaţii de onoare ai EgoPHobiei. Primul ne-a răspuns când încă nu apucasem să expediez toate invitaţiile. În două cazuri răspunsurile s-au rătăcit, dar au ajuns la noi în cele din urmă. Unul dintre ei mi-a comunicat că nu se mai simte scriitor şi de aceea nu poate veni la petrecere. Deşi putea veni şi fără cravată, îi respect opţiunea şi sper că va continua să scrie, indiferent de cum şi ce se simte. Au fost şi câteva cazuri în care n-am primit nici un răspuns, dar suntem optimişti şi sperăm că ele vor veni, chiar cu întârziere. Bomboanele rătăcite descoperite la câteva zile după ce dulciurile primite cadou treceau aveau un farmec aparte.