Iad şi sânge

Cristina Nemerovschi (Morgothya) (Romania)

for the English version, click here

Astăzi am început să scuip sânge.

Primul gând care mi-a venit a fost că sigur am tuberculoză şi chiar m-am bucurat. E o boală care sună bine. Îţi dă o imagine romantică şi în plus nu te cureţi de la ea chiar atât de repede, tot mai ai câteva luni de trăit, asta în cazul cel mai naşpa, în care boala e în stare avansată. Suficient deci cât să apuc să scriu măcar un roman.

Sau măcar un volum de poezii. Sau măcar un eseu, ceva în pula mea, nu contează ce. Să fie găsit dupa moartea mea şi să se spună: a fost răpus de tuberculoză. Funny like shit.
Pe urmă m-am bucurat că uite, în sfârşit mi se întâmplă şi mie ceva neprogramat, imprevizibil, că în sfârşit nu mai controlez eu universul şi nu îi dau ordine cu ce căcat să mai arunce şi de data asta în mine. Şi m-am mai bucurat când m-am gândit că o să mor fără să fie nevoie să mă sinucid. În ultimul timp m-am gândit în fiecare zi la sinucidere, am fost şi la un pas în unele momente, şi acum chestia asta… e foarte tare. Cineva îmi pune în sfârşit pistolul la tâmplă şi apasă pe trăgaci.
Dar bucuria mi-a fost scurtă. N-am tuberculoză. Se pare că am pneumonie. Şi nu stiu ce leziune pe trahee. Dar de murit oricum sunt șanse să mor, aşa că tot îmi rămâne un motiv să respir uşurat. Şi totuşi, tuberculoza suna mai bine ca pneumonie. “S-a stins de pneumonie”… Îmi bag pula, cred că nu mai scriu nimic.

Mă trezesc noaptea din somn şi scuip sânge. De fapt, mai întâi vomit sânge. Mă trezesc cu gura plină de sânge şi încep să vomit resturi de mâncare amestecate cu cheaguri. După ce termin de vomitat, încerc să adorm.
Până adorm, scuip bucăţi de sânge. Umplu podeaua. Pe urmă adorm. Dimineaţa când mă dau jos din pat în picioarele goale alunec pe sânge închegat. Mă duc la chiuvetă şi continui să scuip. Clătesc chiuveta şi scuip din nou. Se înroşeşte chiuveta. Mă ia ameţeala, dar nu îmi dau seama dacă este de la sângele pierdut sau de la vederea lui.
Dau drumu’ la apă şi umplu cada. Mă bag în cadă şi îmi aprind o ţigară. Trag două fumuri după care o arunc în veceu.

Nu mai fumez.

Am râs mereu de oamenii care se chinuie să renunţe la fumat. De ce să renunţi dacă îţi place? Oricum mori. Eu însă, acum, deşi nu îmi doresc să mă fac bine, deşi vreau să mor cât mai curând, nu mai pot să trag din ţigară cu aceeaşi nepăsare. Practic, nu înţeleg de ce. Nu pentru că îmi face rău. Vreau să îmi facă rău. Şi cu toate astea, fumul ăla pe care îl trag îmi rămâne în gât, mă înţeapă, mă zgârie şi nu trece mai departe, deşi plămânul meu salivează după el. Pula mea, o fi vreo chestie fizică.
M-am apucat să citesc tot ce am găsit pe net despre pneumonie şi hemoptizie. Am văzut şi poze. Sunt marfă. Merg băgate pe o copertă de album grindcore.
După ce am epuizat toate site-urile, chiar şi alea în limbi necunoscute, pe care le-am băgat în google translate, mi-am cumpărat şi o carte de medicină despre boli de plămâni. E faină. O s-o las moştenire, dar nu ştiu cui.

N-am spus nimănui că o să mor. Mai e timp. O să le dau vestea foarte teatral, trebuie să regizez chestia asta cumva. Poate scriu şi un scenariu. Nu şi-au dat seama că scuip sânge. Când mă apucă noaptea scuipatul pe la chefuri, mă duc la budă. Dacă o să mă prindă cineva, o să le spun că e sânge fals şi că m-am deghizat în vampir. O să umblu cu dinţi falşi de vampir mereu la mine, ca să fiu mai credibil.
Scuipatul de sânge se împleteşte cu crizele mele de panică mai vechi, care s-au întors. Fireşte că s-au întors, nu aş fi putut să mor împlinit fără ele. Cred că în clipa morţii, pentru o secundă măcar, trebuie să ai în faţă tot ceea ce ai suferit vreodată. Ca să poţi să te dezlipeşti mai uşor. Sau ca să nu uiţi cine eşti.

Dacă, aşa cum spunea amicul meu obsedat să afle dacă există dumnezeu, îţi păstrezi sufletul după moarte, trebuie să ţi-l însemni undeva foarte la vedere, ca nu cumva să îl încurci cu altul. Pentru că ar trebui să fie o mică graniţă, o mică ruptură, în care să vă despărţiţi pentru scurt timp, ca şi cum l-ai depune în tăviţă când treci prin detectorul de metale. Să ştii să nu îl iei pe al altuia. Cine ştie cum arată sufletele dezbrăcate de trupuri, poate că seamănă între ele…
Aşa, marcat cu suferinţă, nu ai nicio şansă să-l încurci. Să pleci acasă, în celula ta din fundul iadului, cu sufletul altcuiva.

Sângele pe care îl scuip în somn e aproape negru. Îmi pare rău de el, după ce ajunge pe jos, îmi pare rău că mi-a părăsit corpul şi este condamnat să se sleiască, să se evapore, să nu mai trăiască. O mică parte din mine care se duce pentru totdeauna. Oare ce crâmpeie de durere erau în mililitrii ăştia de sânge? Ce mi-a mai rămas? Şi cum va fi când voi pierde totul?

Crizele de panică se manifestă la fel de violent ca în trecut, dar sunt şi mai neaşteptate şi mă lovesc exact în cele mai nepotrivite momente. Mergeam la mare cu un amic cu maşina şi am trecut prin faţa spitalului colentina. El tocmai îşi aduce aminte că i s-au terminat ţigările, nu are răbdare până ajungem la benzinărie şi mă întreabă dacă nu am chef să cobor să iau de la chioşcul de lângă spital un pachet de camel şi o cola la doi litri. Zic că da, evident, nu-i bai, mă dau jos şi fix atunci mă loveşte. Simt dintr-o dată că mă scurg, că o să leşin pentru că picioarele nu mă mai ascultă. Îmi duc mâna la frunte, vreau să alung totul, să nu mă vadă nimeni, vreau să intru timp de cinci minute într-o încăpere ascunsă şi să aştept să îmi treacă. O să-mi treacă. Întotdeauna îmi trece. Dar cât timp durează e oribil. Mă gândesc că fix în momentul ăsta mi se scurge tot sângele din corp, se adună într-un bulgăre mare mare, solid, şi că voi exploda iar bulgărele va ieşi afară. Mă ţin de zidul spitalului. Încerc să fixez un punct dar nu reuşesc, totul se învârte cu mine. Mă trag de o suviţă de păr, dar durerea, în loc să mă aducă aici, în momentul ăsta, pare doar un ecou, ceva foarte îndepărtat. Nu pot simţi mare lucru. Doar că mă scurg, că îmi părăsesc corpul, îmi părăsesc viaţa, fuck, tocmai acum, chiar aveam chef să merg la mare…
“Te simţi bine, mamă?”, mă întreabă o băbuţă cu o paporniţă imensă şi cu picioare strâmbe în galoşi. E de la ţară şi a venit să se trateze în bucureşti.

“Eşti bolnav, mamă?”, insistă.

Şi gata. Asta a fost. Baba m-a smuls din braţele dracului, care tocmai mi-o trăgea în cur. Fericit, iau baba în braţe şi o pup. Se depărteaza făcându-şi cruce, convinsă că nu sunt bolnav ci doar mă prefăceam.
Încep să îmi simt mâinile şi picioarele, le pot mişca, sângele şi-a pornit circulaţia normală prin mine, nu mai explodez. Asta a fost tot. Azi cel puţin, am scăpat. Fericit, vesel, cumpăr camelul, cumpăr cola, iau şi două croissante.

“Ce pula mea ţi-a luat atâta?”, mă întreabă amicul cu maşina.
Îl pup şi pe el şi îi întind pachetul de ţigări.

După numai două zile, m-a apucat în mare. Era dimineaţă, băusem până în urmă cu vreo două ore şi acum făceam baie în mare, simţindu-mă mai bine ca niciodată. Nu mai scuipasem sânge de ieri dimineaţă. Poate pentru că nici nu dormisem. Înotam în apa rece şi limpede, când am simţit din nou. Era ca şi cum un peşte imens m-a lovit în stomac. O chestie lipicioasă, umedă şi moale s-a întins pe mine şi părea că îmi suge tot ce am înăuntru. Am dat să mă agăţ de ceva din jur, dar am pleoscăit doar apa. Picioarele mi s-au înmuiat şi am căzut la fund. Am înghiţit apă. Multă chiar. Poate că aş fi putut să mă înec dar am scăpat şi de astă dată. Am reuşit să mă târăsc, cu plămânii plini de apă, până la mal, unde pur şi simplu am zăcut pe plajă vreo oră, cu genunchii tremurând, cu mâinile vinete. Am vomitat. Un cuplu manelist a trecut pe lângă mine şi a dat verdictul:

“‘rea-ţi ai dracu’ de satanişti, de la 8 dimineaţa sunteţi beţi şi drogaţi! Nu vă mai satură dumnezeu de droguri şi băutură”.

Pe urmă am început iar să scuip sânge. A fost ca o întoarcere acasă.

Între timp m-am mai răzgândit puţin. Nu mai sunt atât de sigur că vreau să mor. Mâine mă duc să îmi fac analizele. Poate mă fac bine.