De fapt

de Tantra Bensko (USA)

Traducere din limba engleză: Laura-Cristina Badea, absolventă MTTLC

for the English version please click here

Gata, a zis omuleţul. Gata. S-a întors şi a plecat. Era începutul spectacolului. Filigranul copacilor s-a umplut de o uşoară nuanţă de întuneric roşiatic. Punând punctele pe I, acesta s-a jucat în părul strâns în coc al doamnelor, a ascultat vocile copiilor care se jucau în depărtare, apoi a absorbit sunetul în sine însuşi, suspinând.

La echinox, Soarele aproape dispăruse, lăsând loc Lunii pline. Deşi nimeni nu ne adunase în acel loc, cumva, într-o altă dimensiune a minţilor noastre, ne pusesem de accord să ne uităm la Lună. Dacă am fi fost în Hong Kong, în seara asta am fi transportat felinare de hârtie pentru sărbătoarea vizionării Lunii. Dar, în loc să facem asta, ne-am uitat la locul scufundat în tăcere în care a dispărut omuleţul, păşind într-un mod ce îmbina calmul intenţionat şi hotărârea puternică, mândria, şi conştiinţa mândriei ce fusese spulberată. Au început sunetele.

Greieri, greieraşi, broaşte, lilieci. Şi, pe măsură ce briza se înteţea, cum era şi normal la acea oră din noapte, insectele ieşeau afară, păsările începeau să le vâneze şi să ciripească. Ce e cu adevărat magic e faptul că trilurile păsărilor sunt integrate aşa de bine în viaţa frunzelor. După cum se ştie, sunetele dilate stomatele, micile găuri de pe suprafaţa frunzelor, care permit plantelor să absoarbă ele însele mineralele din aer. Şi apa. Guriţele plantelor se deschid, precum puii de pasăre ce aşteaptă să fie hrăniţi, iar aerul însuşi le hrăneşte, în timp ce păsările cântă pentru ele.

Ne relaxăm şi mai mult, rezemaţi unul de celălalt, capul fiecăruia cade pe umerii celuilalt, suspinând. Până la urmă, ne-am aşezat direct pe pământ, la început un cuplu, apoi cu toţii. Ȋmprejurimile ne apăreau vagi, întunecate pe margini, lipsite de simţul localizării, de parcă Luna ar fi apărut de la o clipă la alta, iar oamenii ar fi văzut-o peste tot.

Din găurile în epidermele frunzelor enorme din jurul nostru intrau şi ieşeau gaze. Găurile sunt închise şi deschise de către celulele gardiene, una de fiecare parte a stomatei, care are o formă asemănătoare cu buzele vulvei. Fermecate de frumuseţea cântecelor, permit intrarea, penetrarea nutrienţilor lumii înseşi, spre a se uni cu ei. Pentru că este un anotimp destul de umed, rămân mai deschise decât atunci când sunt uscate, când s-ar închide pentru a reţine umiditatea.

Trăiam clipa, fără ca nimic să ne distragă atenţia de la frunzele din jurul nostru, de la Lună, de la răceala pământului de sub noi. Nu ne aminteam trecutul, nu ne imaginam viitorul, nu ne certam, nu ne gândeam la certuri pe care să le continuăm mai târziu. Nu era nevoie să se întâmple nimic dramatic, în afară de inspiraţia şi expiraţia de dioxid de carbon din jurul nostru, şi modificarea sursei de lumină de la strălucitoare, cu multe explozii solare zilele astea, la reflectată, şi gigantică.

Stomatele zemoase se deschideau. Intra în ele întunericul. Spectacolul începea să se desfăşoare ca nimic. Plecarea omuleţului adusese pacea. Se prevedea o Lună portocalie, uriaşă, la recoltarea frunzelor. Păsările erau fericite. Şi mai eram şi noi. Nu mai aveam nimic de spus unul altuia, ce ar fi putut declanşa un conflict. Nu aveam chef să vorbim şi să anulăm miracolul cântecului de pasăre, odată ce am arătat cu degetul stomatele. Nu doream ca mulţimea cuvintelor noastre să înece armonia sunetului necesar să deschidă micile găuri, chestiuţe inocente şi credule.

Tăcerea ne-a făcut să intrăm în transă, de parcă visam cu ochii deschişi. Subconştientul nostru permitea unor fugare imagini colorate să plutească printre noi, ciupindu-ne de obraji, dansând peste capetele noastre. Copiii aveau stări de hipnagogie, imagini ce apar înainte de somn, care ar putea fi considerate vise, dacă am fi de cealaltă parte a undelor cerebrale alfa, la undele theta. Destul de puţini oameni acordă suficientă atenţie acestui moment, încât să-şi dea seama când se petrece. Alţii, precum subsemnata, se bucură de el, îl fac să dureze, îi pun întrebări, notează imaginile, povestioare luminoase şi pline de culoare, ce devin bizare şi incandescente pe măsură ce ne gândim la ele.

Stomatele permit dioxidului de carbon să pătrundă în frunze, pentru a realiza procesul de fotosinteză. Şi, deoarece planeta conţine prea mult dioxid de carbon la ora actuală, doar o parte dintre stomata se simt bine în părţile de jos ale frunzelor.

Hipnagogia copiilor începea să ne infecteze pe toţi, de îndată ce capetele lor începeau să cadă şi să îşi revină, la fel de contagioasă precum căscatul.

Pe căldura aceea, plantele expirau apă ziua întreagă, spre a se răcori, prin stomate. Gâfâiau, asudau. Pentru prima dată în douăzeci de ani, toamna începe cu o Lună plină, Luna care răsare odată ce apune Soarele.

De fapt, sunt singură. De fapt, sunt în prezent. Nu s-a organizat nicio adunare în seara asta. Totul e în mintea mea, deşi păsările chiar au cântat astă seară spre a deschide stomatele. Iar micile găuri se vor închide mai târziu, reţinând umezeala. Demult nu am mai văzut oameni. Îi inventez ca să vă spun poveşti, de parcă ar fi existat, dar nu sunt sigură că aşa este. Au trecut luni de zile. Cânt cântecele păsărilor pentru copaci, şi nimeni nu ştie. Dar acum ştiţi voi. Voi, care sunteţi sau nu în România.

Visez la Capidava, îmi doresc să fiu iarăşi acolo, pe Dunăre, într-o bărcuţă, cu vacile româneşti pe marginea apei, uitându-se la mine. Vacile mă priveau, eterne, şi eu le priveam pe ele. Dar, când un om s-a apropiat de noi, s-au întors cu spatele, în tăcere, nemişcate. Nici măcar nu se gândeau să se uite la el. Probabil deoarece el mânca vaci, iar eu nu. Mă gândesc la trecut, nu la prezent. Vreau ca acesta să fie viitorul.

Deşi sunt singură aici, îmi fac sânge rău, pentru că-mi este dor. Vreau să văd animalele mergând pe străzi, printre maşini, fără să-I pese nimănui, pentru că ele ştiu drumul spre casă. Vreau să beau palinca făcută în casă, pe care cineva mi-a oferit să o beau dintr-un borcan, sub Luna românească. Vreau să mănânc ciorbă din coadă de peşte, chiar dacă atunci nu mi-a plăcut. Imaginea îmi vine mereu în minte, şi mă înveseleşte.

Nu m-a atins nimeni de multe luni. Nu am auzit decât vocile păsărilor. Am rătăcit singură în noapte. N-am dormit prea mult. Dar, în loc de somn, visez cu ochii deschişi poveşti pentru voi.
De fapt, locuiesc cu bunicul meu paralizat la pat, şi cu îngrijitoarea lui, care are 75 de ani. În visurile mele, sunt singură, complet singură. Singurele atingeri de care am parte sunt când o ajut să îi schimbe scutecele, îl răsucesc pe marginea patului şi îl susţin deasupra hăului ce se cască de cealaltă parte a gratiilor de la pat, gata să-l înghită. Sunt curajoasă. Îl ajut să nu cadă în uitare. Sunt vocea concretului. Şi, totuşi, eu cred că sunt vocea nimicului. Plutesc de la unul la celălalt prin sforăitul bunicului.

Le aud vocile, pe a bunicului şi pe a îngrijitoarei, dar sunt atât de diferite de vocile din mintea mea. Concepţiile lor diferă de ale mele, şi trebuie să le ascund. Ideile lor despre viaţă aparţin unei generaţii departe de a mea. Îi iubesc, şi ei mă iubesc pe mine. Îngrijitoarea lui e o femeie mândră, capabilă, atentă la fiecare detaliu.

– Tocmai am avut un scaun mare, zice.

Mai bine decât în zilele celelalte, când îmi dădea raportul, arătându-mi degetele puţin depărtate:

– A fost tare constipat azi. A ieşit doar aşa puţin, şi tare ca piatra.

Îi masez picioarele pline de ciuperci, ale căror unghii le tăiem cu foarfecele de vie. Sunt groase şi îngălbenite, cu firicele albe. Pielea de pe picioare I se cojeşte, şi e adesea înroşită. Discutăm despre uşoara umflare a gleznelor, luăm notiţe. Notăm toate informaţiile, de la glicemie la tensiune, puls, culoarea urinei în sondă, dacă burta I se umflă sau se retrage, câtă ceară şi cât fungus ies din urechile lui după folosirea lumânării pentru urechi. Acestea extrag secreţiile, în timp ce ard la un capăt, iar forţa de aspirare îşi face efectul.

Îi masez spatele şi visez la Capidava.
Clasificăm hipnagogia lui din stare de veghe. Îl ajutăm să-şi înţeleagă demenţa prin fizica cuantică, explicaţia lui preferată pentru orice, lumile paralele în care intrăm, în care putem exista în acelaşi moment. Cum să sari dintr-o lume în alta aproape perfect, fără pericole. Iar oamenii pe care îi vede în jurul lui nu sunt reali, adică noi nu îi putem vedea. Dar sunt şi momente când nu îi putem spune asta.

Uneori putem să îi spunem, iar alteori nu, iar, dacă ne prinde cu minciuna, se supără vreme îndelungată. Dar, dacă nu prindem bancnotele invizibile ce plutesc prin curenţii de aer care trec prin găurile văzute de el în ziduri, se simte falit. Micuţa femeie de 75 de ani ţopăie cu mare farmec şi precizie prin cameră, prinzând dolari care nu există cu degetele ei subţiri.
Dar nu mi s-a mai întâmplat de câteva luni să vorbesc cu cineva de vârsta mea, cineva pe care să-l iubesc într-un alt fel, cu care să râd la glume pe care le înţelegem, cu care să fac giumbuşlucuri, imaginându-ne că suntem insecte, sau peşti care se hrănesc cu insecte, sau ambele simultan. Mi se pare că niciodată nu voi mai privi un chip frumos, nu voi mai atinge acest chip, deoarece voi fi aici, în pădure, cât timp acest om mai are viaţă, şi nu pot conduce, şi nu am prieteni în acest ţinut izolat numit Alabama. Păsările sunt prietenii mei, copacii, pietrele. Le iubesc. Mă ating, cum mă atinge şi vântul, şi lumina Lunii, şi Soarele.

De fapt, nu au trecut decât câteva luni de când îi văd doar pe ei. Dar, în ultimele luni când cineva a fost aici, când soţul meu era cu mine în casa asta, nu mă mai atingea. Nu se mai uita în ochii mei fascinat, nu-mi mai atingea faţa, nu-mi mai săruta buzele. Nu se mai încrunta, ascuţindu-şi faţa spre mine, ca apoi să spună MULŢUMESC, fără vreo explicaţie. Nu se mai arcuia în joacă, icnind uşor în accese de bucurie şi bucurându-se şerpuit de forma sa. Nu se mai întindea să îmi atingă piciorul, pentru ca să declanşeze descărcări de electricitate statică pline de dorinţă.

Dormea în camera de sus. În maşină, ne uitam direct înainte. Nu vorbeam. Buzele îi deveniseră mai subţiri, comprimate, mai palide, mai puţin expresive. Obrajii I s-au emaciat. Îi citeam despre tăcere, despre singurătate, despre poezia oceanului, până când plângeam prea tare ca să mai pot vorbi. Jurase să păstreze tăcerea. Celibatul. Mânca doar grăunţe. Jurase să trăiască în tăcere, să asculte păsările, să se închidă şi să se închidă în revigorarea tăcută a nopţii, inspirând oxigen, inspirând eternul, unitatea eternal. Asta până a plecat să trăiască pe o ambarcaţiune, pe oceanul de vest.

Jupiter a atins recordul de apropiere de Terra şi de Soare simultan, din ultimii 60 de ani, şi aruncă o ceaţă purpurie. Se învârt luni în jurul lui, două la stânga şi două la dreapta. Jupiter e în conjuncţie cu Luna plină în seara asta. Pentru echinox. Când le-am comunicat acest lucru, atât îngrijitoarea bunicului, cât şi tata m-au întrebat ce este echinoxul. Le-am povestit despre diferitele ritualuri ce se desfăşoară cu această ocazie. Am adus vorba despre sânge. Niciunul dintre ei nu iese afară din casă. Eu ies în fiecare zi, şi în fiecare noapte.
Emisfera nordică a Soarelui nostru viu a emis două filament magnetice şi a avut loc o explozie solară.

Suflul solar ne atinge astăzi printr-o gaură în atmosfera Soarelui. Diverşi meteoriţi au zburat ca nişte bulgări de foc deasupra părţii vestice a Statelor Unite.
Mă simt ireală. Mă simt ca una din halucinaţiile bunicului, de parcă ascund adevărata mea persoană de el şi de îngrijitoarea lui. Convingerile mele nu sunt aceleaşi cu ale lor. Nu mă port ca ei. Cuvintele mele nu sunt ca ale lor. Secretele mele nu sunt secretele lor.
Îi stropesc cu neem, împotriva păienjenilor. Le dau să bea oţet de mere. Le citesc cărţi de fizică. Sunetul paginilor răsfoite ale catalogului ei îmi însoţeşte cuvintele. Bunicul sforăie în stare de veghe.

Acum cinci zile, Papa Benedict i-a dăruit Reginei Angliei o copie a Codex Aureus a lui Lorsch, manuscrisul unei Evanghelii luminate germane de mare valoare, gravată cu măiestrie de călugări. Acest manuscris a fost distrus în urma schismei dintre catolici şi protestanţi. A fost luat cu forţa dintr-o bibliotecă în timpul Războiului de treizeci de ani, din secolul al XVII-lea. Din lăcomie, a fost rupt în două, iar copertele i-au fost rupte. Aşa a devenit mai uşor de vândut.

Cele două bucăţi au comunicat telepatic, între Vatican şi Alba-Iulia, în România. Şi duceau dorul copertelor aflate la Londra şi la Roma.
Oameni invizibili vin în mod regulat să locuiască în camera bunicului. El vorbeşte cu ei, întinzând-le mâinile, dar ei nu răspund. Zi de zi încearcă să înţeleagă. Îi întreabă de ce, încearcă noi metode spre a-i păcăli, de a-I mitui, de a-I certa, de a striga la ei, de a-I face să vorbească. Mereu tăcere.

Iubesc România, pe bune. Deşi inima mea trebuie să stea în capsula ei, măcar pot trimite explozii solare de admiraţie, de veneraţie profundă, de dor, spre România. Limba română (cel putin asta sper ca a vrut sa spuna; confuzia e cel putin bizara pentru o persoana care pretinde ca stie una-alta despre Romania), care face toţi oamenii să pară frumoşi. Casele incredibile, care mi se par toate interesante. Şi nu mai am nicio fotografie. Niciuna.

Viaţa mea ar fi acum tăcută, paşnică, şi chiar este, dacă nu m-ar descuraja dorul de România. Dar nu e rău. Trăiesc în tăcere, în nimic, într-o colecţie de simboluri de vis pentru viaţa mea împărţită pe niveluri, pe mituri.
O fată stă în patul bunicului, pictându-şi unghiile de la picioare. O copită de măgar în flăcări atârnă deasupra lui, risipind cenuşă peste el. Într-o catedrală, un comitet de bătrâni muribunzi îi dau ceva amar să bea, iar el se apropie de altar şi leşină.

De fapt, sunt în halucinaţiile şi visele despre mine ale tatălui meu, pe care nu le mai poate diferenţia de lumea reală. Trăiesc în ceaţă, vin şi plec, slăbită de exploziile solare. Trăiesc pe multe niveluri, toate reale în vis, şi totuşi false şi ascunse. Nu ştie despre exploziile solare. Dar le simte, şi îi potenţează visele despre mine, îmi fac viaţa mai intensă, şi unificată în mod straniu, aprinsă precum arta străveche, holistică, dar sfâşiată în două, precum un Codex în vremea războiului, ce va fi vândut la negru, la colţ de stradă.

Exploziile solare distrug tiparele. Se spune că schimbă oamenii. Îi transformă în persoane cu totul diferite. Exploziile solare au tăcut vreme de unsprezece ani. Acum sunt furioase, şi noi la fel.
De fapt, bunicul încă mă aşteaptă să vin să locuiesc cu el. Vrea să fiu acolo, dar medical lui nu mă lasă să-l vizitez. Spune că i-ar accentua confuzia, şi că e prea dezorientat. Uneori crede că sunt deja acolo. Crede că bunicul nu ar suporta durerea de a mă vedea atât de singură. L-ar distruge. Deşi e orb, e capabil de empatie.

Frecvenţa Schumann a Pământului creşte, iar câmpul magnetic scade pe măsură ce rotaţia încetineşte. Se spune că asta ne face să ne despărţim de iubirile noastre, să ne închidem în noi. Uitare. După ani întregi de hibernare, petele solare sunt foarte zgomotoase, aşa că oamenii sunt aroganţi în mutări, despărţiri, sinucideri. Şi în curând va fi cea mare, care apare la o sută de ani.

Ritmul spargerii izotopilor radioactivi încetineşte exact înainte de o explozie solară. Cineva, într-un laborator, va şti că lumea e pe cale să o ia razna.
Eu nu-mi fac griji; doar respir. Înăuntrul şi în afara spumei cuantice, manifestând, retrăgând, negru, alb, treaz, adormit, viu, nu chiar atât de viu. Spuma cuantică îmi aduce aminte de stomata, micile găuri despre care fizicienii consideră că alcătuiesc suprafaţa realităţii, pe care o lasă să respire prin mici găuri negre, şi prin găurile negre, spre găurile albe.
Vreau să mă deschid, să aud muzica soarelui deschizându-mi stomatele, micile mele găuri negre, inima, vocea tăcerii mele. Să spun adevărul. Pe măsură ce sforăitul bunicului îl face să se întoarcă, să dea din mâini, să-şi deschidă ochii şi mai larg, de un albastru aprig în colţuri, întors spre mine fără să mă vadă, orb, şi totuşi văzându-mă, după cum v-am spus, eu – care nu sunt acolo, eu- singură, sau eu – cu prieteni invizibili care nu vor să vorbească, sau eu – cu un iubit vizibil care a ales să nu mai vorbească vreodată. Care nu vrea să rămână. Care, de fapt, nu a fost niciodată alături de mine. De fapt.

Tantra Bensko, MFA, predă cursuri de Ficţiune Experimentală online. Este autoarea volumului “Watching the Windows Sleep”, apărut la Naissance Press, şi a scris peste 120 de lucrări premiate de scriere creative. Este unul dintre promotorii Ficţiunii Lucide. Pe site-ul său, http://experimentalwriting.weebly.com/index.html , ea publică în exclusivitate lucrări ale autorilor din curentul Ficţiunii Experimentale. Locuieşte într-o zonă rurală a statului Alabama. A predat la Atlantykron, în România, unde a locuit o vreme, şi pe care o consideră cea mai frumoasă ţară unde a fost vreodată.