Fata din vis

de Csoma Roxana

 

 

-Ai întârziat, îmi spuse ea, zâmbind jucăuş.

-Îmi pare rău.

M-am aşezat la umbra unui copac, iar ea  s-a aşezat cu capul in braţele mele. Cerul era senin, iarba era de un verde electrizant. Îi mângâiam parul blond ca spicul grâului. Lângă ea aveam un sentiment de pace interioară. Mă simţeam fericit.

-Şi ce ai făcut astăzi?

-Lucruri obişnuite. plictisitoare. Tu ce ai făcut astăzi?

-Te-am aşteptat să vii lângă mine.

 

Pentru câteva momente, am stat amândoi cufundaţi într-o linişte totală, ascultând cântecul păsărilor. Era plăcut, era pace. Deşi ştiam că nu va dura mult, trebuia să o întreb.

-De ce ne întâlnim mereu aici? Ce reprezintă acest loc?

-Nu ştii?

-Nu.

-Priveşte în jur. Spune-mi de ce îţi aminteşte acest loc.

 

Am făcut cum a zis ea. Am privit în jur. Livada verde, cu pomii înfloriţi. Era primăvară. Meri, peri chiar şi câţiva pruni. Casa veche din spatele grădinii parcă îmi era cunoscută. De unde?

-Nu îmi amintesc.

-Ştii că nu îţi pot spune.

-De ce?

-Pentru că magia o să dispară. Eu o să dispar.

 

M-am ridicat şi am început să mă plimb, poate poate îmi voi aminti ceva. Mi s-a alăturat şi ea.

-Priveşti, dar nu simţi. Priveşte, dar cu inima.

 

Am închis ochii pentru câteva clipe, iar când i-am deschis, eram în patul meu, în casa mea. De când muriseră părinţii mei, m-am mutat la oraş. Îmi duceam existenţa făcând mereu aceleaşi lucruri: mers la muncă, vechea cafenea de la colţul străzii unde locuiam, casă, şi tot aşa. Un ciclu ce se repeta. Iar noaptea mă întâlneam cu fata visurilor mele. Asta pentru că eu chiar visam. O visam în fiecare noapte, în aceaşi livadă, sub acelaşi copac, în acelaşi anotimp. Nu ştiam cine e, nu ştiam unde sunt şi cel mai important lucru, nu ştiam de ce o visez.

-Ai venit.

-Da. Ştii că îmi face plăcere să vorbim, dar aş vrea să ştiu cine eşti şi unde e locul acesta.

-Îţi voi spune, apoi voi dispărea. Nu le poţi avea pe toate.

-Nu. Trebuie să fie o cale.

-Ţi-am mai explicat. Nu se poate altfel.

 

M-am resemnat. Am început să îmi doresc să dorm cât mai mult. Chiar începusem să iau somnifere, doar să pot prelungi timpul cu ea. În vis, totul mergea mirific. În realitate, pe de altă parte, totul se năruia în jurul meu. Mi-am pierdut locul de muncă, nu mai ieşeam din casă, facturile începuseră să se adune, şi nici nu puteam să îmi amintesc când fusese ultima oară cănd mâncasem ceva. Toate acestea până într-o zi. Sau noapte.

-Nu poţi să o mai duci aşa.

-Ştiu. Dar aş renunţa la tot, doar să stau cu tine.

-Mă iubeşti,ştiu. Dar nu  îţi poţi petrece viaţa dormind. O să mori.

-Nu îmi pasă.

-Opreşte-te.

Se ridica, şi puteam vedea clar cât de supărată era.

-Nu poţi să continui aşa. Trebuie să iei o pauză. Ia-ţi un concediu. Pleacă departe de locul în care stai. Promite-mi.

-O să mă gândesc la asta.

 

Ne-am îmbrăţişat şi am alunecat înapoi spre realitatea crudă, unde ea nu mai era. Ajunsesem să fiu obsedat de atingerea ei, de clipele in care eram doar noi doi şi grădina care ajunsese să fie ca Raiul pentru mine.

 

După o săptămână de chinuri în care mă gândeam cum să fac să revin la o viaţă normală, am ajuns la decizia de a pleca la casa părintească. Odată ajuns acolo, am rămas stupefiat. Casa era în paragină. Grădina cu livada în care petreceam timpul pe când eram copil era plină de mărăcini. Părea întunecată, genul de livadă care o vezi în filmele horror şi te aştepţi ca cineva să iasă cu un topor după tine. Încet încet, am început să mă ocup de casă de livadă, deşi îmi scurtam singur timpul cu fata visurilor mele, o vedeam din ce în ce mai fericită, iar dacă ea era fericită, la fel eram şi eu.

 

Am petrecut mult timp lucrând la casă. După ce mi s-au terminat banii strânşi am decis să îmi vând apartamentul de la oraş. Bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa repede pe cât mă aşteptam. Trecuse ceva timp până când am fost sunat să ma întorc înapoi în oraş. Se găsise un cumpărator. În seara dinaintea plecării mele, am visat-o din nou. Era mai frumoasă ca oricând. Părul ei blond îi curgea pe umeri ca o cascadă de bucle mătăsoase. Iar ea îmi zâmbea din toată inima. Părea mai fericită ca oricând.

 

Nu înţelegeam de ce. Cu toate acestea, am plecat spre oraş, cu zâmbetul ei întipărit în mintea mea. Când am văzut cumpărătorul, era să cad îmtr-o stare de leşin. Era ea. Fata visurilor mele. Era reală.

-Îmi pari cunoscut de undeva.

 

Nu puteam crede aşa ceva. Orice ar fi fost, nu îi puteam spune că ea îmi apărea in vise. Că ea, era fata viselor mele.

-Ştiu. Am crescut împreună. Am fost vecini.

-Stai, ai crescut în Stupini?

-Da.

 

Atunci am început să îmi amintesc. Livada era cea din spatele casei mele. Acolo ne jucam de-a ascunselea când eram la grădiniţă. Cum am putut să uit aşa ceva?

-Ce zici dacă te invit la cafeneaua de la colţ, şi aşa putem vorbi despre ce am făcut de când nu ne-am mai văzut.

-Sună perfect.

 

Era mai frumoasă decât în visele mele. Avea o privire blândă care pur şi simplu putea să facă orice om dur să pară un căţeluş. Ajunşi la cafenea am lasat-o pe ea să comande prima, apoi am comandat şi eu. Nu înţelegeam de ce tot timpul oamenii se uitau insistent la noi. Credeam că era râsul ei molipsitor care atrăgea atenţia. Până ce am realizat că pe măsură ce discuţia avansa, ea dispărea. În urma ei nu rămăsese decât o vagă amintire. Am plătit nota şi în drum spre casă mă gândeam la ea. Cred că mi-am dorit atât de mult să o întâlnesc, încât mi-am imaginat-o. Nu am mai visat-o de atunci, dar am început să simt pentru prima dată că trăiesc.

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #38 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.