Lupi, strigoi, medici

[Cloaked In Fur (de T.F. Walsh), Şerpoaica (de Karina M. Vlad) şi Dispensarul SF (de Florentin Haidamac)]

 
(ghidul cititorului de fantastic)

de Oliviu Crâznic

Un an anost, în mod surprinzător, 2013, în ceea ce priveşte volumele publicate de autori români, cel puţin până în momentul în care scriu aceste rânduri. Dacă exceptăm Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice a Editurii Nemira, cu greu putem identifica creaţii meritorii – voi pomeni, totuşi, în cele care urmează trei cărţi demne de atenţie, aflându-se printre puţinele noutăţi care mi-au captat interesul în ultima vreme.

 

T.F. Walsh s-a născut în Oradea şi este fiica unui cunoscut şi apreciat scriitor român, Ioan Miclău. La vârsta de 8 ani, Walsh a părăsit ţara noastră în favoarea Australiei, dar moştenirea culturală românească este la mare preţ, în continuare, în familia tinerei. A publicat excelente proze scurte (povestiri şi nuvelete) în diverse chei, mai cu seamă „horror”, „dark fantasy” şi „steampunk” (Death Stalker, Carne şi tranchilizante, Forgotten Toys, Of Flesh And Tranquilizers, Fair Game, Little Kunoichi). Anul acesta, Walsh a lansat pe piaţă Cloaked In Fur, primul ei roman, o carte semnificativ diferită de scrierile ei anterioare, în opinia mea: dacă, spre exemplu, în Of Flesh And Tranquilizers avem de a face cu o poveste cruntă, tragică, întunecată, atipică, morală şi neoromantică, un „dark SF”/”post-apocalyptic horror”, în Cloaked In Fur autoarea a ales să urmeze o reţetă la modă, îmbunătăţind-o însă cu elemente originale şi interesante, după cum se va vedea mai jos (această decizie a autoarei îmi aminteşte de un alt scriitor român care a publicat în limba engleză şi despre care am scris cu altă ocazie, Andrei Şerban Mazilu, autorul romanului Crux, primul din seria The Angellove Society – cu menţiunea că Mazilu se concentrează asupra acţiunii moderne de tip hollywoodian).
 

Astfel, Cloaked In Fur este o poveste cu vârcolaci, conţinând toate ingredientele cunoscute, incluzând o lume ascunsă în lumea noastră şi relevată doar unor iniţiaţi, un triunghi amoros şi o poveste de dragoste în prim-plan (nici acţiunea nu lipseşte, însă – dimpotrivă, devine dominantă în ultima treime a cărţii). Dacă autoarea s-ar fi oprit aici, şi tot ar fi reuşit să câştige un public al ei, dedicat acestui tip de scrieri. Însă plusul cărţii transpare prin dezvoltarea unei mitologii proprii şi interesante, care aduce sub ochii cititorului concepte precum dracwulf sau moonwulf, dar şi prin locaţia… exotică (cel puţin pentru lumea anglo-saxonă): oraşul Braşov, învăluit în superba atmosferă transilvăneană. Romanul ţinteşte mai cu seamă către iubitorii „urban fantasy” – „paranormal romance” – „dark fantasy”, de la Stephenie Meyer la Anne Rice, şi se anunţă a fi primul dintr-o serie de succes, pretabilă pentru ecranizare în contextul trendului cinematografic actual. Cât despre fanii lui H.P. Lovecraft, Stephen King sau G.R.R. Martin, adică ai fantasticului mai întunecat şi mai complex – le recomand acestora să nu ocolească scrierile lui Walsh, dimpotrivă: sunt absolut convins că proza scurtă de tipul Carne şi tranchilizante sau Death Stalker le va satisface cele mai exigente cerinţe. Cu puţin noroc, poate scriitoarea noastră îşi va completa portofoliul şi cu un roman sau chiar cu o serie în direcţia respectivă… să ţinem, aşadar, pumnii strânşi pentru succesul ei.

 

Karina M. Vlad nu mai locuieşte nici ea în România (a emigrat la vârsta de 25 de ani, stabilindu-se într-un orăşel din apropierea Lisabonei), dar publică în limba română. Fiică a Cetăţii Şerpoaicei, la fel ca Ilona şi ca Lorina, eroinele ei din romanul despre care vom vorbi de îndată, a aflat, de la bunic şi de la tată, povestea prinţesei blestemate de către propriul părinte – să se transforme în şarpe, pentru că îl trădase pe acesta din urmă din dragoste pentru un ofiţer. Tot în familie a aflat legenda tunelului de sub cetate, ceea ce a determinat-o să îşi petreacă copilăria prospectând intrările spre o altă lume, căutând labirintul în care Rakoczi întorsese în alte evuri potcoavele calului, pentru a-şi pierde duşmanii. La 19 ani, Karina a început facultatea de psihologie şi a pornit să lucreze în mass-media, ceea ce i-a servit surse de inspiraţie pentru personaje destule. A colaborat de-a lungul timpului cu Radio Transilvania, ProTV, Gazeta de Nord-Vest, Ziua de Satu Mare, Mediafax. S-a întors la povestea Şerpoaicei pe când filma materiale pentru emisiunea „Bună dimineaţa” de la ProTV. Tot atunci, efectuând noi filmări, a ajuns să cunoască mai îndeaproape şi celelalte legende şi poveşti la care face referire în carte: legenda sihastrului Nikita, a bisericii din Acâş, a satului cu Zâne – Cămărzana, a castelului din Carei. A publicat mai întâi cartea Poveşti pentru copii isteţi, ocupându-se, printre altele, şi de Cercul de lectură pentru copiii români din zona Cascais. Ulterior, Karina a decis să scrie şi o „poveste pentru oameni mari” – ce altă poveste ar fi putut fi mai potrivită decât aceea a zânelor, a războiului, a haiducilor, a lui Pintea Viteazul şi a Contelui de Saint-Germain, dar, mai ales, a tragicei, demonicei, angelicei, irezistibilei Şerpoaice?…
 

Aşadar, odată cu lansarea romanului (revizuit) Şerpoaica în cel mai potrivit decor posibil, şi anume chiar în acela în care se petrec o parte dintre evenimentele relatate (lansarea cărţii a avut loc în cadrul Festivalului Medieval de la Ardud), Karina M. Vlad readuce în atenţia celor interesaţi un roman de inspiraţie istorică şi folclorică, în trei părţi, scris într-un stil (aparent) simplu şi direct, popular-regional-arhaic, după modelul basmelor, dar trecând dincolo de acestea, un stil atrăgător şi cuceritor, fără a fi pretenţios, străbătut şi modelat de poezia sensibilă a poveştii înseşi. O poveste în primul rând de dragoste (din nou planul romantic primează, ca şi la T.F. Walsh, cu mai puţin accent, însă, în ceea ce priveşte senzaţiile fizice), dar nu o poveste obişnuită. Scriitoarea ne îndeamnă să întoarcem fascinaţi paginile odată albe ale unei legende istorice de acum romanţate, o legendă a unei cetăţi transilvănene (The Land Beyond The Forest – „Ţara de dincolo de pădure”, vă amintiţi opera lui Jane Emily Gerard şi influenţa acesteia asupra creaţiei Dracula?), o legendă care alunecă uneori în basm, alteori în atât de populara (de la J.R.R. Tolkien către G.R.R. Martin) literatură „fantasy”, ori chiar în „paranormal romance” şi, puţin, în „science-fiction”-ul paradoxurilor temporale. O legendă despre Ardud, despre regiune şi despre oameni, despre credinţe şi despre valori. O legendă despre dragoste şi despre război, despre supranatural şi despre lumesc, despre conflict şi despre izbăvire, în care veţi regăsi elemente esenţiale în cultura universală: merlino-arthuriene, germane (legenda Genovevei de Brabant), gotico-stokeriene (Sălaşul viermelui alb), inserate inteligent şi cu har într-o ţesătură literară tipic românească (mergând pe fir istoric până la vechea Dacie), amintind uneori de Măria-Sa, Puiul Pădurii (M. Sadoveanu) sau de Domnişoara Christina (M. Eliade), fără a pierde nimic din originalitate şi farmec. Deoarece, trebuie amintit aici, cultura română, în ciuda unei zestre folclorice şi mitologice suficient de bogate, nu a adus cititorilor ahtiaţi prea multe legende culte, literatura contemporană fiind, din nefericire, de-a dreptul (şi inexplicabil) săracă în acest domeniu…

 

Un al treilea tânăr scriitor român care a reuşit să publice, în 2013, un volum menit a se distanţa valoric de literatura contemporană obişnuită (caracterizată, mai ales la noi, dar nu numai la noi, fie prin lipsa unor subiecte care să prezinte cât de cât interes, fie printr-un stil plat, jurnalistic, incapabil de a stârni emoţii reale), este Florentin Haidamac. Remarcat mai cu seamă în paginile unor reviste dedicate literaturii fantastice, în care a publicat proză scurtă de gen (apreciată şi premiată), cu un registru variind de la vesel-lejer până la cutremurător, „Vindecătorul” – dr Florentin Haidamac – ne oferă în al său Dispensarul SF o suită de povestiri (şi eseuri) de factură diferită, naturalist-realistă (excepţie face ultima povestire, Dualism, care „curge” în cheie fantastică). Subiectul întregului volum îl constituie problemele – curajos inspirate din realitatea meseriei – de care se loveşte un medic român atunci când are de înfruntat un sistem medical haotic ori pacienţi recalcitranţi. Vocea narativă aminteşte deopotrivă de Ion Creangă şi de ale sale Amintiri din copilărie şi de detectivii lui James Hadley Chase ori Peter Cheyney, creând astfel o combinaţie mai mult decât interesantă – plasată, la rândul ei, într-un decor de tipul Spitalul de urgenţă, adaptat desigur la modelul românesc… Consider, de altfel, că Florentin Haidamac este, în momentul de faţă, persoana cea mai potrivită (dintre scriitorii aflaţi la început de carieră) pentru a scrie şi publica un roman românesc „noir”, deoarece în scrierile sale se regăseşte perfect atitudinea antieroilor tipici acestei specii literare. Dacă respectivul roman va avea şi un filon fantastic, cu atât mai bine. Legat tot de acest aspect, aş dori să menţionez că am avut ocazia să asist la una dintre lecturile publice ale „Vindecătorului” şi am fost efectiv încântat de verva şi de „interpretarea” acestuia – în condiţiile în care eu nu sunt deloc un fan al lecturilor publice, care în general mă plictisesc, oricât de bună ar fi cartea din care se redau fragmente.
 

Revenind la Dispensarul SF, doctorul-scriitor ne poartă, cu umor, cu ironie, cu haz de necaz, dar şi în mod dramatic atunci când este cazul, printr-o lume care, pentru un occidental, spre exemplu, ar putea să pară cât se poate de SF; ori chiar horror. Recomand cartea ca pe o surpriză literară plăcută, iar pe autor, ca având un deosebit talent de povestitor.

 

Închei acest articol cu speranţa că Târgul de carte Gaudeamus 2013 îmi va oferi mai multe volume despre care să scriu cu drag, şi cu opinia că toţi cei trei scriitori amintiţi mai sus, aflaţi acum în zorii lor literari, au şanse reale de a-şi lăsa o amprentă de neşters în istoria literaturii. Depinde în primul rând de ei, dar depinde şi de felul în care vom şti să îi susţinem pe cei născuţi pe aceleaşi meleaguri ca noi, chiar dacă unii trăiesc astăzi dincolo de graniţe.

1 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.