Cât de mult te implici și de ce

(cronica nihilistei)

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

 

Nu-mi plac prea mult artiștii care se izolează total, programatic, de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Cu un aer autosuficient, care vrea să spună că nimic din ce se petrece în lumea în care s-au nimerit să trăiască nu merită efortul unei reflecții. Firește, această atitudine nu mă îndepărtează câtuși de puțin de arta lor, fiindcă sunt foarte convinsă că personalitatea celui care creează este una, în timp ce creația este alta. Dar, la polul opus, nu-mi plac din cale-afară nici artiștii care țin neapărat să-și spună părerea în legătură cu orice. În primul rând, inevitabil, la un moment dat acest gen de artist ajunge să fie previzibil, să dea în stânga și-n dreapta cu platitudini. A fost violată o bătrână de 90 de ani? Artistul apare în prime time să spună poporului ca violul bietei bătrâne este un gest regretabil. Dispare un copil și cadavrul său este descoperit trei săptămâni mai târziu în vizuina unui pedofil? Artistul vine la știri să ne comunice speranța sa ca pedofilul să fie găsit și pedepsit. Vine un cutremur? Artistul își drege vocea și are o intervenție grăbită la radio, în care ne anunță că, în eventualitatea unei replici seismice, ar trebui să avem în vedere posibilitatea de-a ne adăposti sub tocul ușii.
 

Însă, între cele două cazuri extreme, cumva cred că o prefer pe cea de-a doua. Cred că este firesc ca artistului să-i pese. Până la urmă, cam pe acolo se învârte și definiția artistului – un ins căruia îi pasă de multe lucruri. Un om care rezonează puternic. Firește, cred că luările de poziție ale artistului ar trebui să îndeplinească două condiții esențiale, pentru a nu cădea în ridicol. În primul rând, ele ar trebui să fie despre probleme demne de luat în seamă ale lumii în care trăim. Cumva, ca un corolar al acestui lucru, artistul ar trebui să vorbească despre teme și situații despre care altcineva, în locul lui, ar vorbi mai prost, mai superficial. Așadar, să vorbească în principal doar acolo unde are rost să își facă auzită opinia. În al doilea rând, ar trebui să vorbească doar atunci când rezonează în mod sincer cu situația pe care se cere să o evalueze. Să nu vorbească doar din orgoliu, doar pentru rating, doar pentru notorietate. Când nu ai ceva autentic de comunicat, în general se simte.
 

Deci, pe scurt, sunt pentru implicarea cu rost a artistului în problemele lumii în care trăim. Dar ce te faci în momentul în care rezonezi cu lucrurile, vrei să te implici, vrei să vorbești despre ele, dar, în locul acelui entuziasm care ar trebui să anime acțiunile tale, să miște oamenii care așteaptă un semn de la tine, tot ce întâlnești este o scârbă enormă, un dezgust copleșitor, acea paralizie mentală care vine din conștientizarea faptului că oricum nu poți schimba nimic? Ce faci în momentul în care realizezi că lumea nu mai poate fi schimbată cu rațiune, cu argumente, cu gesturi inteligente, cu idei, cu ceea ce ar trebui să-l așeze pe om deasupra celorlalte viețuitoare? Cred că rostul vorbelor și al opiniilor este acela de a crea o mică potecă spre acțiune, spre încercarea de a schimba, de a îmbunătăți. Când însă vezi vidul care se cască la marginea acestei poteci, de ce ai mai alege să calci pe ea, să dai buruienile la o parte?
 

Vine un moment când artistului i se sting pe rând entuziasmul, nebunia, altruismul, pasiunea, viziunile, umanitatea, speranța, înțelegerea, empatia, căldura, visarea. E foarte trist acel moment și nu se poate compara cu nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.