(egoZaur)
de Sorin-Mihai Grad
Am renunțat la multe dintre obiectele care au fost cândva importante pentru mine, uneori chiar fără să-mi dau seama. Colecțiile mele de ziare de sport pentru care lăsam uneori bacșiș vânzătoarelor și pentru care am ajuns chiar să pichetez chioșcurile de presă la ora la care venea mașina cu marfă de la gară nu mai există. Cele care n-au ajuns pe foc au folosit la apărarea de iepuri și frig a unor pomi tineri sau la protejarea podelelor și mobilelor în cursul unui văruit de apartament. Pozele cu fotbaliști și mașini pentru care am mestecat sute de gume cu gust dubios care costau cât un pachet din altele nu neapărat mai proaste s-au rătăcit pe undeva între un pod și o pivniță. Tricourile cu echipe de fotbal de care eram atât de mândru deși erau făcute dintr-un nylon atât de dubios încât transpiram în ele după câțiva pași indiferent de temperatură nu au fost bune nici măcar la șters praful și au plecat la gunoi după ce nu le-am mai dat atenție.
Altele, chiar dacă nu le folosesc de câțiva ani, au rămas. Câteva sute de casete audio, unele originale, altele conținând cântece care n-au avut încă norocul de a fi transformate în empetreiuri, zeci de sidi‘uri, tricoul cu Nirvana care arată ca după o aventură cu un cârd de molii pe un poligon de tir. Într-o ladă care zace într-un colț al apartamentului părinților mei hibernează de vreo două decenii câteva meciboxuri (adică mașinuțe), niște construcții (a.k.a. lego’uri), precum și supraviețuitorii luptelor sălbatice dintre cauboi și indieni prin care ne manifestam în copilărie eu și fratele meu pornirile violente înainte de a deveni măcelari în apărările echipelor blocului și claselor. Cândva ne-am apucat să împărțim între noi aceste relicve, dar cum au trecut atâția ani de când cineva a deschis cutia fermecată din colțul vesel nimeni nu mai știe ce ar putea scoate din ea fără a risca o bătaie ca-n vremurile bune cu frate-său.
Și mai sunt cărțile. Ardoarea cu care le-am adunat era depășită poate doar de fanatismul cu care citeam. Cel din urmă mă guvernează și azi, însă după ultima mutare în biblioteca mea au mai intrat doar trei cărți, primite cu dedicație de la prietenii care le-au scris. Nu am renunțat la lectură, doar că după ce am cărat pe trepte lăzile alea a’ dracului de grele pline cu cărți, le-am golit în mijlocul camerei și am șters de praf fiecare volum înainte să-l așez pe raft am schimbat suportul. Nu-mi lipsește foșnitul paginilor, nici mirosul hârtiei, iar când întrerup lectura pe e-reader nu-i nevoie să-l las crăcănat, să caut febril un mic obiect care mi-ar putea folosi ca semn de carte ori (deși n-o să recunosc niciodată c-aș fi făcut așa ceva!) să îndoi colțul foii. Între timp oferta de literatură în format electronic a crescut și nu cred că-i prea departe momentul în care orice apariție nouă pe hârtie va fi însoțită și de o variantă electronică. Și, spre deosebire de muzică unde fenomenul ăsta a reaprins, paradoxal, pasiunea pentru viniluri, nu cred că vor apărea doritori de cărți pe papirus, tăblițe ori pergament.
Bun, dar care-i problema mea? Ziarele de sport de ieri oricum nu mai interesează pe nimeni, dacă ieși la un fotbal cu un tricou cu Maldini majoritatea celor de pe teren o să creadă că pe tine te cheamă așa, mașinuțele ni le-am păstrat cu toții, casetele o să se demagnetizeze în cele din urmă și vor ajunge în container, dar care-i legătura dintre ele și cărți? Cum locuiesc în chirie, va veni timpul să mă mut iar. Deja mi-am procurat în format electronic o parte însemnată din cărțile din bibliotecă. Și acum vine întrebarea pe care nu credeam c-o să mi-o pun vreodată: ce-o să fac cu cărțile? Le mai împachetez iar cu grijă, le car, le curăț și le așez iar pe rafturi în noua locuință, sau le împachetez și… nici nu știu mai departe. Le-aș putea dona unei biblioteci, de exemplu. Eu zic că nu m-am decis, dar simt că hotărârea e deja luată. Fie și pentru că foarte rar recitesc o carte deja devorată. Iar copiii mei se vor juca poate cu mașinuțe, cowboy și indieni, dar nu cred c-o să țină vreo carte-n mână. Până vine momentul ca ei s-o facă tehnologia va progresa destul încât e-reader’ul meu de acum să devină la rândul lui o relicvă. Iar de împopoțonat casa cu niște metri de bibliotecă nu cred c-o să aibă nevoie. Oare ar trebui să mă grăbesc cu decizia ca să am măcar consolarea că mai am cui le da și nu vor ajunge direct la topit?