Casa tăcerii

de Ioana Cătălina Dorojan

 

Ploaia cădea necontenit peste pământul păcuriu. Ropotul violent îmi răsuna în urechi ca un ecou pierdut în mrejele trecutului. Mă străduiam să respir însă nu reuşeam decât să înghit un aer jilav, rece, sărat şi mult prea sufocant. O durere cruntă îmi despica fruntea în timp ce îmi înfigeam unghiile în placajul rece din lemn care ne despărţea. Lumea se învârtea cu mine ca într-un joc al haosului. Din partea mea, totul putea să se şi termine chiar în acel moment.

– Dă-i drumul, Kate…

Îndemnul mă cutremurase, ca o deşteptare din somnul de veci. Dar încă existam. Simţeam apăsarea din vârfurile degetelor, vedeam urmele lăsate de unghii pe lemn şi auzeam murmurul ameţitor al mulţimii. Totul părea un decor desprins dintr-un coşmar, ca un scenariu sec pe care numai o minte bolnavă îl putea concepe. Şi eu nu mai aparţineam acestei lumi absurde.

– Hai, lasă-l…

Da, eu existam, deşi aş fi renunţat la asta într-o clipă. Totul din jur îşi pierduse sensul, nimic nu mai părea real. Trăiam un vis urât şi nu ştiam cum m-aş putea trezi din el. Târziu aveam să aflu că nu am cum. Încercam să îmi opresc respiraţia. În jur dăinuiau priviri încercănate, aplecate înspre pământ. Şoaptele erau uneori întrerupte de câte un scâncet înfundat. Împingeam unghiile din ce în ce mai tare, incapabilă de a face altceva, fiind umilită de propria-mi neputinţă. Disperarea îşi încleşta ghearele răpănoase în sufletul meu, complinindu-mă într-un tremur sacadat. Un braţ îmi sprijinea spatele, încercând apoi să mă îndepărteze. Mă aplecam cu îndârjire în faţă, opunând rezistenţă.

În amintirile mele se derula un film fără sunet, imagini şterse ale unei alte vieţi: strada pietruită, şevaletul, camera roşie şi adâncul nopţii. În zorii târzii, liniştea dimineţilor, surâsul zilelor şi căldura pe care niciodată nu aveam să o mai cunosc.

În jarul durerii am eliberat un ţipăt, venit parcă de pe cealaltă lume.

– Nu! Lăsaţi-mă cu el! Lăsaţi-mă cu el! Lăsaţi-mă…

Şi lumea întreagă se cutremura.

Tot Universul se răsucea haotic în mintea mea. Simţeam în cap brazda adâncă a unei lovituri ca de secure. Apoi aceeaşi lamă aluneca mai jos, spintecând totul din mine în mici bucăţele crude şi sângerânde. Aşteptam zadarnic ca totul să se isprăvească şi ca timpul să se oprească în loc. O mână mă trăgea deoparte. Într-o ultimă sforţare, mă agăţasem de una dintre funii, apoi totul din faţa ochilor se întunecă, lumea stingându-se în răsunetul decepţionant al clopotelor.

*

Răcoarea aşternutului mă dezmetici. Îmi simţeam ochii grei şi aprinşi într-o apăsare dureroasă. Draperiile îngăduiau revărsarea unei lumini plumburii şi nu puteam să îmi dau seama dacă era dimineaţă sau seară. O cană de ceai zăcea pe masa de lângă pat. Nu voiam să mă ridic după ea. Vârfurile degetelor încă mă dureau, câteva unghii părând a fi învineţite. De ceva timp, însă, realitatea nu mai exista pentru mine. Totul era o rămăşiţă, o ruină din ceea ce însemnase odată viaţa mea.

Undeva, parcă din alte vremuri, auzeam uşa scârţâind. Silueta lui străbătea camera, oprindu-se în faţa şevaletului. Cu mânecile cămăşii negre ridicate, cu pletele atârnându-i peste frunte, îl vedeam trasând conturul unei schiţe, cu mişcări precise. Apoi ochii negri se întorceau înspre mine, căutând parcă prin fiinţa mea. Ochii aceia, cu licărirea lor tristă…

– Darren…

– Kate?

Întreaga imagine se evaporă în faţa mea ca un nor, lăsând în urmă un fum amărui, ca de fitil ars şi smirnă. Întindeam mâna după amăgirea care dispărea printre degetele mele.

– Kate, te rog, revino-ţi! E a treia zi de când nu te-ai ridicat din pat. Am pierdut deja numărul ceaiurilor pe care le-am aruncat. Vrei să te îmbolnăveşti din nou?

În vocea lui Alice atârna, greoaie, îngrijorarea. Sora mea suferea ştiindu-mă aşa, dar eu nu puteam, prin firea mea, să mai exist altfel. Trecutul refuza să se aşterne la locul său, iar eu refuzam să accept prezentul. Nu puteam suporta gândul că eu acum aparţineam altei lumi decât el.

Numai în somn îl mai puteam regăsi. În fiecare noapte îl căutam în orice vis sau nălucă, crezând că astfel va fi din nou lângă mine. Dar de fiecare dată când mă prindea în îmbrăţişarea sa caldă şi liniştitoare, totul se dizolva în jurul meu, lepădându-mă, pierdută, într-un aşternut rece şi umed. Până când visele deveniseră din ce în ce mai rare. Căutam disperată un somn adânc, care să mă aducă din nou lângă el, căutam amintiri pierdute, însă mă trezeam într-un câmp sterp fără nimic în jur, în afara singurătăţii care mă strângea în braţele ei dezolante.

Şi eu nu aparţineam niciuneia dintre vieţi.

Refuzam să îmi caut liniştea în lucrurile lumeşti. Soarele, lumina, răcoarea dimineţilor şi cântecul păsărilor îmi erau acum străine. Totul îmi genera scârbă şi nu vedeam rostul lor. Cei din jur deveneau făpturi efemere, rămăşiţe fără rost, aruncate în voia sorţii. Draperiile trase în dreptul geamurilor clădeau un zid între mine şi ceea ce se afla afară. O lume în care nu mai voiam, vreodată, să păşesc.

Greutatea somnului devenea, pe zi ce trece, din ce în ce mai dificil de suportat. Mă trezeam agitată, obosită, ştergându-mi broboanele de sudoare care picurau reci pe fruntea mea. Priveam în gol, căutând să îmi amintesc fragmente din vis sau gânduri pierdute. Nu mai găseam nimic în afara unei răni negre, adânci, care părea să îmi strige numele, ca un abis al durerii.

*

Într-una dintre nopţi m-am trezit din zbuciumul visului pentru a mă regăsi într-o stare ce nu îmi era familiară. Orice sunet, orice gând pe care îl aveam se afunda într-o tăcere absolută. Uşurinţa cu care m-am ridicat din pat m-a năucit, pentru că nu îmi mai simţeam corpul. Întunericul nopţii domnea în jurul meu, iar eu eram slujitoarea lui. Camera mea era aceeaşi, diferit fiind poate doar conturul mobilei – uşor difuz, ca un desen neisprăvit – şi în jur plutind aburi coloraţi în nuanţe violacee, care păreau să înconjoare tavanul. Am păşit prin aer în acest fundal stins, tăcut, lipsit parcă de materie. Apropiindu-mă de geam, am simţit brusc cum sunt trasă înapoi ca de o coardă elastică, pentru a deschide apoi ochii şi a mă regăsi în patul meu, lumea de mai devreme rămânând o nălucă.

Nimic din ce am simţit sau trăit până atunci nu s-a asemănat cu starea aceea. Acel timp şi spaţiu au avut ceva aparte. Tăcerea, bezna, vaporii coloraţi, totul a fost nou. Nu l-am putut numi vis, dar nici realitate nu a fost. Nu am putut percepe nimic material în jur, în afara acelei coarde care mă trăgea înapoi spre trezire ori de câte ori încercam să alunec mai departe. Cu timpul, însă, oprimarea s-a diluat. Am început să studiez întunericul din afara casei, o lume afundată în obscuritate, o lume distorsionată, plină de hăuri, luminată vag numai de acei vapori coloraţi, de o consistenţă nefirească. Am recunoscut împrejurimile, deşi toate aveau altă formă. Am păşit, prin aer, într-un loc unde nu exista zgomot, căldură sau răcoare, fericire sau durere. Doar tăcere, întuneric şi veşnicie.

În căutările mele, m-am regăsit deseori sihastră, încadrată de pereţi invizibili, rigizi, însă cărora nu le-am putut vedea conturul. Curiozitatea m-a împins să caut, în colţurile casei, rămăşiţe ale vieţii mele de altădată. Voiam să găsesc ceva, orice, care să mă aducă înapoi lângă el. Urcându-mă prin podeaua mansardei, în atelierul lui Darren, m-am simţit, brusc, frânată. Coarda tremurândă a părut să mă prevină, fără să mă mai tragă înapoi. Intrigată, m-am uitat în jurul încăperii.

Pereţii înclinaţi formau un „V” nedefinit în mijlocul tavanului iar cutiile de vopsea păreau să alunece inert pe podeaua uşor în pantă. Aburii uşor roşiatici luminau slab umbrele din jur.

Într-un colţ al atelierului, am zărit o formă vagă, asemănătoare unui corp inert care privea înspre unul dintre pereţi. Încercând să mă apropii, am simţit din nou cum coarda încerca să mă tragă înapoi, pierzându-şi însă din putere. În îndârjirea mea, am forţat întinderea singurului lucru care mă mai ţinea legată de realitate. Un sunet gol m-a oprit. Apoi, înconjurată de gânduri pe care până atunci nu le-am putut avea, m-am descoperit pe mine: imaterială, rătăcită definitiv de lumea în care eram readusă de fiecare dată. Cu toate acestea, nu am putut regăsi în mine vreo urmă de regret. Totul fusese pierdut cu mult timp în urmă, cu prima mână de pământ aruncată în acea groapă din care nimic nu mai avea să se întoarcă.

Îndreptându-mi privirea spre colţul încăperii, am început să urmăresc silueta, apropiindu-mă uşor de ea. Nu am putut simţi frica sau curiozitatea pe care le-aş fi cunoscut în viaţa materială, însă o uşoară nelinişte a părut să mă tulbure. Aceasta părea afundată într-un somn adânc sau pierdută într-o altă lume. În profunzimea întunericului, m-am lăsat purtată uşor, întorcându-mă spre chipul Umbrei. Şi nu am putut să mă opresc, până în clipa în care nimicul din jur a devenit o tortură de neîndurat. Lacuna din ochii ei lucea adânc, ca o chemare în abis, într-o lume care adăpostea sufletele pierdute şi alungate. I-am strigat numele cu disperare, însă nici măcar eu nu îmi puteam auzi glasul. El nu s-a mişcat, părând să nu mă vadă.

Am zăcut, sfâşiată, lângă umbra lui, rugându-mă în zadar ca pentru măcar o clipă să se uite la mine. Ochii săi priveau în gol, absent şi fără viaţă. Aducându-mă în faţa lui, vedeam cum chipul nu îi trăda nicio expresie, totul din el fiind stins. Am zăbovit parcă o viaţă întreagă uitându-mă în ochii negri, contemplând privirea pierdută. Am ştiut că, de data asta, nimic nu se va mai termina vreodată. În lumina slabă a privirii sale juca o lucire stranie, ca o poartă către altă lume. Am putut zări, ca printr-un tunel, în străfundul amintirilor sale.

*

Deschizând ochii, o lumină puternică m-a lăsat pentru câteva clipe fără vedere. În faţă dăinuia un câmp verde cu o poiană alături. Mă aflam pe bolta unei biserici, ţiglele cenuşii răsunând metalic sub greutatea mea. Totul îmi părea nou şi totuşi cunoscut. În depărtare, la umbra copacilor, două siluete stăteau aşezate în iarbă, un şevalet alături. Auzeam râsete şi două glasuri, din care recunoşteam doar unul: pe al lui. Cu inima strânsă, mă apropiam, fără să realizez, de cei doi. Chipul ei, încadrat de bucle blonde, radia la fiecare cuvânt al lui Darren. El, cucerit de zâmbetul fetei, îi prindea o floare de câmp după ureche. Nu le puteam înţelege cuvintele, iar ei nu mă puteau vedea pe mine. Simţeam însă cum totul se învârtea în jurul meu, răsucindu-se precum un cuţit în rană. Oprindu-mi ochii asupra şevaletului, am putut realiza de ce peisajul îmi era cunoscut.

Rosewood, ultimul său tablou…

Pe iarbă zăceau schiţe ale portretului ei, scrisori împrăştiate şi un buchet de trandafiri albi. Sub una dintre schiţe puteam citi: „Rose, nu vreau să trăiesc fără tine”. Brusc, imaginea din faţa ochilor deveni înceţoşată, lăsându-mă să văd fragmente şi umbre şterse dintr-o altă amintire a lui, ultima: biletul de adio destinat ei şi mirosul înţepător al otrăvii care îl răpusese. Încercând să mă adun, m-am agăţat de trupul lui în cădere, pentru a mă trezi înapoi în atelierul întunecat, îmbrăţişând aerul rece şi gol care îi forma umbra.

Un ţipăt chinuitor se răsfrângea în mine, iar eu încercam să nu mă pierd definitiv. Deşi totul acum era apus pentru totdeauna. Golul părea să sune ca un tunet distanţat şi vedeam, în jurul meu, un întuneric fără sfârşit, întinzându-se în nemurire, ca o noapte infinită, fără lună şi stele.

Nu aş putea spune cât timp a durat nebunia. Câte ore, zile sau ani, întrucât fiecare clipă îmi părea o veşnicie şi un neant în acelaşi timp.

*

Am hălăduit prin negură o vreme, cât mi-a fost lăsat să fie. Un abur purpuriu m-a atras undeva în adâncul Nimicului şi, împinsă ca de o mâna călăuzitoare, am înaintat.

Şindrilele unui acoperiş au fost primul meu obstacol. O casă înaltă, din piatră, a cărei pereţi mi-au ars fiecare atingere, m-a chemat precum flacăra unei lumânări cheamă, spre săvârşenie, zborul unei molii. Un vuiet scurt m-a adus într-o încăpere mare, cu pereţi albi, strălucitori, podeaua din lemn fiind acoperită de covoare persane. Foşnetul unor paşi uşori mi-a ridicat privirea, ivind în faţa mea o siluetă feminină, înaltă şi zveltă. Trupul acoperit de o rochie din damasc ivoar, ce lăsa prea mult pradă vederii, se mişca în direcţia unui cufăr imens din partea cealaltă a camerei. Chipul, pudrat şi pictat atent, părea al unei păpuşi fără suflet. Ochii îi erau goi, nu grăiau nimic, şi din uşurinţa cu care au trecut pe lângă mine, am înţeles că nici nu puteau să mă zărească.

Primele icniri ale nebuniei le-am simţit în clipa în care am recunoscut chipul din amintirea lui. În mine vibrau ura şi deznădejdea, şi tremuram la fiecare peisaj care mi se aprindea scurt în memorie. Durerea rănii pulsa frenetic şi boala psihică mocnea adânc în mine. Cu toată puterea, m-am îndreptat în direcţia ei, voind să o nimicesc aşa cum şi ea distrusese totul.

M-am trezit căzută pe podea, cu o senzaţie de ameţeală, de inconştienţă, şi cu o durere de cap insuportabilă. Privind în jur, am zărit falduri albe răspândite pe covor şi o mână străină care acum era a mea. Am mişcat, unul câte unul, degetele care nu îmi aparţineau, simţind, în acelaşi timp, o înghesuială şi apăsare necunoscute pentru mine. Înaintea ochilor, cufărul din lemn, cu încrustări având motive florale, zăcea ca martor tacit al faptei. Ea unde dispăruse? Rătăcirea mea a fost de scurtă durată, realizând singură starea şi panica, întrebându-mă dacă ceea ce simţeam îmi aparţinea sau nu. Izbind cu mâna de capacul metalic al cufărului, am tresărit, durerea loviturii răsunându-mi până în centrul fiinţei. Dar ţipătul nu îmi aparţinea, cum nu era al meu nici sângele care începuse să îşi facă loc pe pielea albă a mâinii.

M-am ridicat, în febra demenţei, aruncându-mă asupra unui candelabru încins, înfiorându-mă la durerea cauterizării, ţintind apoi un dulap colţuros din lemn, o vitrină, rama şemineului şi orice obiect sau perete care mi-a stat în cale. Sângele picta albul pereţilor şi al rochiei şi lingoarea smintirii părea să mă cuprindă din ce în ce mai mult. Şi durerea nu era a mea, cum nu fuseseră nici plăcerea şi nici viaţa. M-am oprit apoi în faţa oglinzii, chipul străin privind odată cu mine rochia pictată acum într-un roşu sângeriu, smocurile de păr arse, tăieturile şi leziunile: o capodoperă a grotescului, o reflexie sublimă a supliciului. Am putut citi oroarea din ochi. Am putut să o simt, să o ating. Şi pentru o clipă am putut vedea, undeva în spate, chipul meu: ochii pierduţi, cu o licărire tristă, îndoliată, cu orice speranţă pierdută, având brazdele lacrimilor adânc înfipte în obraji şi sângele, consumat cu lăcomie, pictându-mi conturul gurii. Trupul străin a fost martor la scurta mea ivire, ceea ce i-a stârnit şi mai mult groaza. În liniştea fiinţei, am putut auzi insuportabilul ecou: bătăile rapide, ritmice, oribile, dezgustătoare, ale inimii ei.

Pentru o fracţiune de secundă ochii străinei s-au mărit, iar gura a eliberat un sunet surd, înfundat, un postludiu al imploziei şi dovadă a sfârşitului. Trupul s-a prăbuşit greoi, totul devenind apoi tăcut. Pulsul a dispărut şi nimic nu mai tulbura liniştea din jur. Apoi m-am putut vedea, în faţa oglinzii, pe mine, cea care devenisem: umbra înnebunită, fantasma pierdută în propria suferinţă.

Şi totul din urmă s-a prefăcut în nimic.

Deodată, greutatea trupului ei a dispărut, gheara încolăcită în jurul meu părând să se topească, eliberându-mă din strânsoarea care mă răpusese.

*

Mă înălţam inertă înspre tavanul încăperii. Plutind deasupra scenei, puteam vedea carcasa nemişcată, însângerată şi goală, a creaturii care îmi adusese atâta suferinţă. Somnul îmi alina ultimele simţuri, în timp ce o forţă nevăzută mă legăna ca într-un cântec de adormit copiii.

Uitându-te înapoi la cursul vieţii realizezi, în final, că nimic nu este definitiv. Totul este efemer, totul îţi poate aluneca printre degete în orice moment al existenţei tale. Fiecare siguranţă te împovărează ca sclav al propriei tale limitări şi oricât de mult te-ai strădui să îţi schimbi condiţia şi destinul, numai două lucruri rămân sigure: începutul şi sfârşitul.

În casa tăcerii, liniştea îşi urla durerea.