de Teodora Matei
În acest început de toamnă, am achiziţionat de pe Elefant.ro cele două volume disponibile din seria „Dublu Tăiş”, o apariţie recentă conţinând scrieri fantastice semnate de autori români (Oliviu Crâznic, Ciprian Mitoceanu şi Cătălina Fometici), care urmează să continue, după spusele autorilor, cu mai multe volume. Nu mi-a părut deloc rău pentru achiziţia făcută. Iată mai jos câteva impresii, pe scurt:
Oliviu Crâznic – „Spiriduşii albi”
Se spune că în urma unei lecturi trebuie să-ţi pui două întrebări: ce a adus nou şi cu ce ai rămas. „Spiriduşii albi” e „Twin Peaks” curat, deşi stilul e specific autorului: suspansul e doar sugerat, lectura trebuie reluată, pentru că cititorul are momente când simte că „i-a scăpat” ceva. Nou e modul în care se oferă informaţia. Cu ce am rămas? Cu imaginea unor stânci de unde pot ieşi oricând „spiriducii”, cu hotărârea unor tineri de a descoperi şi înfrânge Răul. Există peste tot locuri unde acesta sălăşluieşte şi de unde atacă, atunci când i se încalcă teritoriul. Există, de asemenea, victime predestinate: datorită însuşirilor sau capacităţilor. Pe parcursul lecturii, în minte am avut numai acordurile lui Angelo Badalamenti. E şi o poveste de dragoste. Se pare că cele mai frumoase nu sunt cele trăite, ci cele care ar fi putut fi. Cele ucise înainte de vreme şi care îşi păstrează propriile amintiri. Care speră ca timpul şi nu oamenii să le vindece rănile.
Ciprian Mitoceanu – „Casa corăbierului”
Sunt momente când povestea pare extrem de ancorată în realitate, şi altele când pare un basm al copilăriei. Asta pentru că modul în care se prezintă personajele ne aruncă dintr-o lume într-alta. De fapt, e o încercare de a ne convinge că poveştile şi eroii lor nu sunt chiar atât de departe, că unele lucruri nu au neapărat explicaţii ştiinţifice. Mi-a plăcut expresia: „o carte e ca să-ţi placă sau nu”. Cam despre asta e vorba, ce reacţie avem odată ce citim ceva, indiferent de autor. Daca rămânem cu privirea în gol, imaginându-ne personaje sau situaţii, înseamnă că ne-a plăcut. Dacă închidem cartea sau fişierul şi pornim televizorul, e clar că nu ne-a prins. În ce mă priveşte, am rămas cu privirea în gol şi am oftat sau am zâmbit nu numai o dată la lectura povestirilor de mai sus.
Oliviu Crâznic – „Lenore Arras”
Mi-au îngheţat degetele precum stâncile din Cheile Osului. Asemenea poveşti nu se pot citi liniar, de la cap la coadă, avem nevoie să dăm o pagină sau două înapoi, cu senzaţia că am trecut prea repede peste anumite cuvinte sau fraze. Cu speranţa că am prins cam jumătate din tot ce-a vrut să spună autorul, am văzut cum Răul se poate insinua printr-un decor de gheaţă şi zăpadă, şerpuieşte viclean şi se încolăceşte în aşteptare spre final. Întunericul poate iubi la fel ca Lumina. În universuri paralele, antagonice, faptele au justificări asemenea. Cititorii lui Martin probabil se vor gândi la Zid, la Rondul de Noapte şi la lupii străvechi. Dar asemănările se opresc aici. Povestea e cu totul altfel, mai romantică şi mai profundă.
Rămâne preferata mea.
Cătălina Fometici – „Chipul întunecat al visului”
„Poate că şi demonii obosesc.” Poate că forţele malefice şi veşnic flămânde ce-i stăpânesc nu obosesc niciodată. Doar se plictisesc să atace crud, nemilos, să strecoare trupurile subjugate printre privirile muritorilor, semănând teroarea. Aleg căi perfide de a-şi spori armatele de demoni, cucerind cu farmece lumeşti pe cei mai înverşunaţi duşmani. Pare o poveste cu cavaleri curajoşi şi domnişoare fermecătoare dintr-un trecut întunecat. E un episod din lupta continuă a omului cu necunoscutul. E o luptă între visul-vis şi visul-indus, între feeria unei amăgiri de iubire şi a unui coşmar. Dincolo de noi sunt forţe pe care nu le vom putea înţelege şi supune niciodată. Peste ani şi ani, vremurile pe care le trăim vor fi ilustrate aidoma de urmaşi de-ai noştri aparent mai puternici, însă la fel de slabi, fără să ştie, în faţa ispitelor.
Iar ispita înseamnă pierzanie.
2 thoughts on “Dublu Tăiş: O colecţie de povestiri şi nuvele fantastice”
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Mi-e aproape imposibil să fiu imparțial și obiectiv în ceea ce-l privește pe Oliviu Crâznic; încă de la al său roman de debut “…Și la sfârșit a mai rămas coșmarul”, am fost absolut fascinat de stilul lui, de vocabularul bogat, adecvat și utilizat cu eleganță, de demersul curajos întru ceea ce înseamnă Gotic – o inițiativă mai mult decât lăudabilă (și încununata cu success) a unui scriitor care, la vremea respectivă, promitea mult, iar astăzi îmi depășește cu mult așteptările.
“Lenore Arras” este dincolo de păreri, recenzii, gânduri de amator… și, fără a flata gratuit autorul, admit ca mi-este foarte greu să redau în cuvinte atmosfera în care Oliviu aruncă cititorul, convins fiind că îl nedreptățesc prin imposibilitatea de a-i oferi laudele pe care, pe bună dreptate, le merită. Modul în care el răpește cititorul, apelând la gândurile personajului-povestitor, la simțurile acestuia, înecându-l lent (dar adânc) în acea lume fantastică și neînduplecabil-întunecată al cărui zeu-creator este, surprinde și impresionează nu doar fanii genului, ci pe oricine alege să-i fie tovarăș de drum.
“Lenore” este pentru mine, nu întuneric, ci absența luminii: sursele (din care Oliviu permite calic evadarea unei raze ici-colo) sunt puține, dar excelent alese, astfel încât ele conturează – exact cât este necesar – personajele și decorul, balansând cu talent ceea ce cititorul percepe cu ceea ce el ar trebui să perceapă. Povestea te capturează – în acel ritm alert, convingându-te că și tu, alături de eroul lui Crâznic, trebuie să te grăbești, să-ți îndeplinești misiunea finală – între tragedia greșelilor trecutului trăite în coșmarurile prezentului, și senzatia de perpetuă panică, pe care-o împărtășești cu personajul principal în fiecare pagină.
Tărâmul din “Lenore Arras” este pictat în negru și, indiferent cât de ninse i-ar fi meleagurile, umbrele omniprezente tronează indestructibile pe tot parcursul poveștii. Avem de-a face cu un Noir în cea mai pur-distilată formă, adaptat cu măiestrie temei gotice, astfel că până și apariția fugitivă a sângelui / rănilor (și autorului nu îi este teamă să fie descriptiv în acest sens) se manifestă imaginativ mai mult sub formă de smoală, un negru închis, gros, decât sub cea a obișnuitului roșu aprins. În acest cadru, Oliviu face uz de un vocabular versatil și flexibil, popular chiar, ce pare a fi desprins din folclorul acestei lumi pe care și-a imaginat-o. Personajul-povestitor nu te eliberează o clipă, monologându-și istoria și acțiunile într-un limbaj complet personal, determinând cititorul să uite efectiv că are de-a face cu o operă de ficțiune; “Lenore” pare un jurnal trist, sinistru, al unui erou pe care George Martin l-a uitat undeva departe, dincolo de Zid – spun “pare”, fiindcă e scrisă într-o notă indiscutabil originală, ce nu permite autorului a fi confundat cu un altul. Prezența unor teme cunoscute în literatura terror / horror nu afectează deloc experiența parcurgerii poveștii, în timp ce Oliviu le atinge într-un mod inedit, într-o viziune ce nu poate fi decât a lui.
Concluzionând, nu pot spune decât că nu există notă destul de mare pentru Oliviu Crâznic și a lui “Lenore Arras”. Cu mâna pe inimă și apelând la toată obiectivitatea de care sunt capabil, consider că orice reproș i s-ar putea aduce vis-à-vis de aceasta poveste, este fie din invidie, fie din lipsa capacității de înțelegere / asimilare / rezonare cu al lui univers Gotic și cu stilul Terror. Din punct de vedere literar – din punctul meu de vedere – “Lenore” e o bijuterie, atent și cu talent șlefuită, ce trebuie admirată și apreciată ca atare. O recomand tuturor, indiferent de gusturi în materie de literatură, dacă nu pentru natura controversată a firulio epic, limbajul vibrant și înghețatele-i efecte vizuale, cât pentru călătoria alături de un minunat scriitor român contemporan în a sa imaginație vie și totuși antică.
Nu pot vorbi prea mult despre lucurile care-mi plac. Ma tem ca nu-mi gasesc cuvintele potrivite sau ca as putea “altera” in vreun fel senzatia traita si as transmite un mesaj eronat sau incomplet. Autorul mentionat mai sus nu foloseste cuvintele doar pentru descrieri sau povestiri, le imbina intr-un mod unic, facandu-le sa sugereze, sa nuanteze. Are fragmente care ma urmaresc zile intregi dupa o lectura. “Lenore” e preferata mea. N-am simtit absenta luminii decat in a doua parte; in prima, zapada stralucea orbitor. Daca cititorul simpatizeaza cu eroul care se strecura ranit prin decorul halucinant de alb, ajunge sa-l urasca atunci cand acesta intra val-vartej in castelul parasit in cautarea dreptatii. Simpatia dispare atunci cand victima si calaul fac schimb de roluri.