libris.ro

33

de Ştefan Bolea
click for the English version

 

Mi-au trebuit 33 de ani ca să-mi dau seama că îmi place viaţa. De altfel, a fost necesar să ajung la vârsta asta ca să-mi dau seama că am o pasiune pentru adevăr. Cât mi-a dăunat echivalenţa lui Eminescu dintre „adevăr” şi „lucrul de prisos” la 16 ani! L-am transformat în principiu de viaţă şi m-am pierdut între adevărul minciunii şi minciuna adevărului. Cum altfel ar putea fi tradusă căsătoria dintre minciună şi adevăr decât prin Maya? Poate spune cineva cu sinceritate că preferă conştienţa în dauna iluziei? Iluzia ne proiectează în fiinţă şi uitare pe când conştienţa are apăsarea morţii şi a bolii. La un moment dat trebuie să te trezeşti din Maya, trebuie să deschizi ochii, altfel vei fi consemnat pentru vecie în uter, în incubator. Să spun că îmi place viaţa, să realizez că o accept, cu tot capitalul ei de hazard, contingent şi – uneori – mizerie cere din partea mea un curaj pe care nu credeam să-l posed. Preeminenţa nefiinţei asupra fiinţei este rezoluţia principală a nihilismului, arché-le său suprem. În noaptea întunecată a lui Schopenhauer îi întrebi pe morţi dacă vor să învie şi aceştia refuză, aleg anestezia, apatia, adiaphoria. Pentru însuşi faptul că suntem muritori şi că viaţa noastră merge spre degradare şi declin şi pentru că suferinţa este regina lumii, pentru că uneori frica ne cântă o sonată pentru secure, clarinet şi pian în care capete detaşate sunt aruncate pe clape, e greu să alegi între Nirvana lui Schopenhauer şi Maya lui Nietzsche, între extincţia absolută şi testul eternei reîntoarceri. Nimicul îşi spune ultimul cuvânt şi atunci când îţi expiri sufletul, existând şi un „mic vehicul” al nihilismului pe care îl practică oamenii obişnuiţi. Vezi atâtea suflete goale, atâţia oameni „morţi de vii”, care practică distrugerea asemenea unei colonii de gândaci instalată în inima unui colos, în tainiţa Herei. Vezi mase controlate de media, îmbibate cu puroiul pe care-l scuipă crainicii de la televizor: de pildă observ cu stupoare că au fost demonizaţi câinii şi că tot mai multe drone se trag din faţa fox-terrier-ului meu („vai! să nu mă muşte”), de parcă ar trebui să-i pun botniţă. Nihilismul celor infimi este lipsit de nobleţe; mai mult, este un reflex mecanic. Cei mai mulţi oameni sunt marionete, cei mai mulţi oameni sunt lipsiţi de orice valoare, cei mai mulţi nu contează. Spune-le acest lucru şi te vor urî, vor căuta să se distanţeze de tine şi vor găsi confort în conformism, în simfonia behăită din ţarcul siguranţei. De la Lautréamont încoace spiritele generoase practică „marele vehicul” al nihilismului în haită sau în armate cu un singur soldat şi poate că lupii vor da într-o bună zi o lovitură mortală peonilor care se strâng unul în altul, care n-au suflet, n-au nici chip, nu înţeleg noţiunea de individ şi al căror adevărat nume este „legiune”. Destul despre cei de prisos însă… Nefiinţa este primordială, spuneam, pentru că ea îţi îngheaţă ultima suflare şi pentru că suferinţa irumpe în sânul fiinţei la fel cum silueta zeului Pan se proiectează în amiezile îmbăiate de lumină. Care este singurul argument împotriva nefiinţei? Singurul argument împotriva nihilismului? Cu siguranţă excelenţa! Când tai capul morţii, răsar în hidra existenţei capetele fricii şi ale chinului… Vei învinge armada demonilor, monstruoasa coaliţie a ratării, mizeriei şi a insuficienţei, dacă, în ultima clipă a vieţii tale vei avea, ca Beethoven, sentimentul că ai învins: amor fati, es muss sein… Sufletului tău care calcă pe moarte şi transgresează toate infernului universul îi va ţine isonul cu furtună! Trebuie să-ţi depăşeşti condiţia şi să părăseşti planeta în timp ce natura se dislocă şi cosmosul se scutură din temelii!

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #39/40 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *