Fly away my hope…

[The Poetry of My Dying Bride]

de Ştefan Bolea

Hammerworld Stage, Pepsi Sziget, august 2004. Aşteptam concertul My Dying Bride cu interes modic. Nu eram 100% fan. Aveam alte priorităţi, ca de pildă Amorphis sau Children of Bodom. Întârziere de 30 de minute, apoi intro-ul de orgă “Here comes the Bride”. Formaţia, apoi Aaron Strainthorpe, vocalul. Era într-adevăr o apariţie: purta o jachetă albă (care ar fi putut semăna cu o cămaşă de forţă stilizată), braţele fiindu-i pictate cu nişte vinişoare sângerii, care dădeau impresia copacului cunoaşterii. Alura sa era în totalitate romantică, părul lung dat pe spate într-o dezordine aparentă, ochii injectaţi. A început şi a terminat show-ul în transă. M-a captivat personalitatea sa (impresia de reprezentant al post-romantismului) şi seriozitatea şi dedicaţia cu care a pregătit spectacolul. Învăţasem că muzica este o ştiinţă, la fel cum ştiinţifică este arta de a captiva publicul, de a-l ridica mai sus decât nivelul scenei. Am ieşit de la concert mai degrabă meditativ decât euforic. O revoluţie se face pe ascuns într-un cort împăunat de mulţimi semi-conştiente, pe o insulă unde doar o minoritate ascultă metal. Revelaţia se aruncă la fel ca “mărgăritarele pentru porci”, la întâmplare – la fel cum influenţa mentală este mai degrabă părelnică, subliminală, partea vizibilă fiind doar headbanging, stagediving şi moving the masses.
 

Am început să ascult şi am început să înţeleg câte ceva din My Dying Bride. În orice caz, a început să mă intereseze. Aş putea să-l fixez (să-l încadrez într-o categorie) pe Aaron/My Dying Bride, dar nu asta urmăresc. Din punct de vedere muzical, epic doom metal. Din punct de vedere “literar”, influenţe romantice-simboliste. L-aş putea compara cu Poe, Blake sau cu Baudelaire. Din punct de vedere filozofic, existenţialism, vitalism, etc. Dar aş vrea să lecturez (la fel cum se poate asculta) poezia lor în sine, prin ea însăşi. Am să încep cu un poem recent (chiar prima piesă a noului album, “Songs of Darkness, Words of Light”, 2004): “The Wreckage of My Flesh”(Rămăşiţele cărnii). Primul lucru care m-a izbit a fost intro-ul death/black metal – un fel de tânguiri “demonice”, care trimit la un Iov vampirizat. Apoi, versurile continuă simplu, punctual: “Loathsome I’ve become./ A creature so undone. Wretched and broken./ Cannot find my faith./ Any God will do.” Atmosfera specifică de cazan a doom-ului, încărcată, apăsătoare singularizează versurile. Tobele şi basul sunt aproape orceşti, şi prin aceasta vreau să spun că simţi ameninţarea, suspans-ul, pregătirea. Este deschiderea unui univers în care predomină Teoria Capcanei. Vocea lui Aaron seamănă cu vocea unui profet dintr-o altă lume: este slăbită (pianissimo), pierită, fatalistă. Şi interesant că această simfonie a destinului valorifică mai degrabă arbitrarul, non-sensul: “Any God will do.” Ca şi cum profetul ne-ar spune: “Ceea ce spun este de maximă importanţă pentru voi, dar nu mă obosesc prea tare, pentru că ştiu că nu mă veţi asculta.” Două versuri ecleziastice “Nothing said is new./Nothing said is true.” pregătesc ruperea: “Fly away my hope…”
 

Acum ritmul piesei se schimbă şi chitara melodică preia controlul: “The embrace of shade holds me dear/ Eats me away./Loose the dogs of disgrace upon me./ I have no faith./ Raise the poor outcast I have become./ I am undone.” Orga participă la configurarea atmosferei, dă impresia de înălţime, de ascensiune. Revine leitmotivul “undone” (distrus, terminat, la pământ). Piesa este foarte ritmată, act-ul lui Aaron fiind mai degrabă recitare, acompaniată de chitară, baterie şi orgă. “Calm is the air. Still is the sea./ The valley of death keeps calling me.” Atmosfera oarecum contradictorie dintre imagini şi mesaj este susţinută şi de muzică: un fel de blândeţe se degajă, de parcă morbiditatea ar da transcendenţă. Fatalismul (care în cazul acestei piese se bazează pe înţelegere) şi acest post-modern “triumf al morţii” nu mai trezesc furia, nu mai se bazează pe o violentă sugrumare a receptorului, ci sunt îmbrăcate într-o melancolie serafică din partea unui emiţător neparticipativ şi autist.
 

Din nou o cezură, în care muzica se ridică – terapeutica ascensională este susţinută de orgă. “Oh, Christ above, whom I love./Lost to me.” Un fragmentarium care seamănă cu telegramele iniţiaţilor, dezolarea cunoaşte doar breviar, ea nu poate curge neîngrădită, nu are nevoie de stil sau retorică. Felul acesta punctual de exprimare nu este mărturia unui dispreţ, ci semnifică -repet- tocmai fatalismul, indicibilul şi desăvârşitul iniţierii.
 

“Make this day like the night./ songs of darnkess. Words of light.” Pe falie este introdus tocmai mesajul – titlul albumului apare ca un oximoron desăvărşit, la limita sau în interiorul spaţiului dintre cântecele întunecimii şi lumile luminii. Ascensiunea lasă rest: după înălţare subiectul (re)cade în sine însuşi – tonul este la final confesiv “Strewn in black decay./ None shall I obey.” Interiorizarea, însingurarea cere generalitate şi universilatitate: “The wreckage of my flesh/ The nakedness of my death.” Stricarea cărnii şi goliciunea morţii sunt poate stema sau spuma pe care le lasă în urmă audiţia acestei piese.
 

Şi acum, salt în trecut, pentru a înţelege mai mult sau poate pentru a înţelege altfel: “Black God”, ultima piesă de pe “Turn Loose the Swans” (1993): “Thy every look and every grace/ so charm whenever I view thee/ ’til death overtake me in the chase/ still will my hopes pursue thee.” Vocea prelungă feminină a Zenei este fracturată (şi completată) de îngânarea punctuală a lui Aaron. Sunetul este mult mai simplu, mai frust – atmosfera este de data aceasta gothică. Sintetizator (atmosferă industrială), nişte acorduri la pian şi sunetul amplu al viorii (melancolic gen romanţă) – “Black God” sună ca o rugăciune, ca o mantră pentru două voci, una care te ridică, alta care te coboară. Aaron este demonul (coborâtorul) şi Zena este zeiţa (femininul în ipostază platonică), agentul transcendenţei. Ceva medieval este în această împletire dintre vocea feminină (intonaţie care trimite la ritualurile Wicca sau la şamanismul indian) şi recitalul lui Aaron, care indică vrăjile şi notează vertijurile. Piesa este un poem despre fascinaţie (am putea spune, după Culianu, deochi), o vrajă (charm), care este mai puternică decât fiinţa, sau în orice caz mai perenă. Cezura este susţinută de vioară, care preia rolul pianului şi susţine tema – pianul doar acompaniază acum. “Then when my tedious hours have past, /be this my last blessing given/ low at thy feet to breathe my last/ and die in sight of heaven./” “Black God”, înainte de a fi un poem religios, este un poem de dragoste. Este vorba bineînţeles de acel tip de dragoste care cere dedicaţia completă, dragoste pentru care trebuie să te distrugi pentru a fi iubit. În final acordurile de pian şi sunetul viorii se completează – vioara taie mai în profunzime, pianul are rolul obsesiv pe care îl putem regăsi la Bacovia.
 

Poate aceasta este realizarea completă a poeziei sau una din finalităţile ei cele mai benefice: să fie împletită cu muzica, să dea naştere la muzică. Nu este doar un ţel simbolist (De la musique avant tout chose…), este şi o cerinţă supraconştientă a vremurilor noastre. Generalizând, conexiunea primează, importantă este sinestezia. Mi-aş dori să văd videoclipuri după poemele lui Brumaru sau piese metal (de ce nu chiar sonate?) inspirate din carnea poemelor lui Gellu Naum. Şi, invers, descompunerea muzicii în poezie este, de asemenea, cathartică.

Discografie My Dying Bride
 
Towards the Sinister (demo) (1990)

God is Alone (ep) (1991)

Symphonaire Infernus et Spera Empyrium (1991)

As the Flower Withers (1992)

The Thrash of Naked Limbs (1992)

Unreleased Bitterness (1993)

Turn Loose the Swans (1993)

I am the Bloody Earth (1994)

The Sexuality of Bereavement (1994)

The Stories (1994)

The Angel and the Dark River (1995)

Trinity (1995)

Like Gods of the Sun (1996)

34.788%… Complete (1998)

The Light at the End of the World (1999)

Meisterwerk I (2000)

Meisterwerk II (2001)

The Dreadful Hours (2001)

The Voice of the Wretched (2002)

Songs of Darkness, Words of Light (2004)

#
text reprodus din EgoPHobia #2