poeme de Derek Walcott [ii]

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

 

Derek Walcott este un autor din Caraibe, născut în 1930 în insula Santa Lucia. În 1992, i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură după ce publicase mai multe volume de poezie și teatru și, în special, după poemul epic intitulat Omeros (1990). Ultimul volum de poezie, White Egrets, a fost răsplătit cu premiul T. S. Eliot. În tinerețe, a studiat la Universitatea Indiilor de Vest, din Kingston, capitala insulei Jamaica. De-a lungul carierei sale, a fost profesor la Universitatea Boston din Statele Unite ale Americii, la Universitatea din Alberta, în Canada, și la Universitatea din Essex din Marea Britanie. Familia sa are origini africane și europene, ceea ce reflectă cultura și istoria hibridă a insulelor caraibe. În lucrările sale poetice și dramatice a explorat condiția colonială și postcolonială, având în vedere specificitatea locală, dar și relevanța pentru lumea occidentală și africană.

 

 

Pumnul

 

Pumnul încleștat în dreptul inimii

se desface o clipă și abia dacă pot mărturisi

iluminarea. Căci se strânge

iar. Să fi trecut vreo clipă când n-am iubit

durerea dragostei? De data aceasta,

 

iubirea nu-i decât manie. Te ține strâns

precum nebunul, se agață cu forță

de marginea smintelii, înainte

de a sări cu urlet în prăpastie.

 

Ține-te bine, inimă. Cel puțin, așa vei răzbate.

 

 
Un strigăt de departe, din Africa

 

O boare de vânt zbârlește blana roșiatică

A Africii. Tribul Kikuyu, cei iuți ca muștele,

Trăiesc pe seama circulației sângelui prin veldt.

Cadavrele s-au împrăștiat prin paradis.

Numai viermele, colonelul hoiturilor, mai țipă:

„Nu vă fie milă de morții ăștia!“

Statistica justifică, iar savanții acaparează

avangarda politicii coloniale.

Dar ce are asta a face cu pruncul alb căsăpit în pătuț?

Cu sălbaticii, sacrificabili ca evreii?

 

Gonite cu hăitași, înaltele papuri se

Năpustesc spre un nor de ibiși ale căror țipete

Se învârt în cercuri de la începuturile civilizației

Pe râul secat ori pe câmpul care geme de animale.

Violența dintre animale e înțeleasă

Ca lege a naturii, dar și homo errectus

Își caută sămânța divină pricinuind durere.

Frenetic precum aceste bestii speriate, războaiele sale

Dansează după cum sună carcasa strânsă a tobei,

În vreme ce încă i se pare bravură teama aceea locală

De pacea albă, de care se molipsesc morții.

 

Și iar cruda necesitate își șterge mâinile

Cu șervetul unei cauze murdare, și iar

Ne este milă degeaba, căci așa cum a fost cu Spania,

Așa și gorila se luptă cu superman.

Eu, otrăvit cu sângele amândurora,

De partea cui să fiu, rupt în două până la măduvă?

Eu, care l-am blestemat

Pe ofițerul beat al legii britanice, cum să aleg

Între Africa aceasta și dulcea limbă engleză?

Să le trădez la fel sau să restitui ce mi-au dat?

Cum să privesc măcelul fără să mă pierd?

Cum să mă întorc din Africa nevătămat?

 

 

 

Marea e istoria mea

 

Unde sunt monumentele voastre, bătăliile, martirii?

Unde este memoria voastră tribală?

Domnilor, în bolta aceea cenușie. Marea. Marea

le-a încuiat pe toate. Marea e istoria mea.

 

La început s-a umflat uleiul,

greu precum haosul;

apoi, ca o lumină la capătul tunelului,

 

flacăra unei caravele

și aceea a Facerii.

Apoi au urmat țipetele șuvoi,

rahatul, gemetele:

 

Osul sudat prin coral cu osul,

mozaicuri

învelite cu binecuvântarea umbrei de rechin,

 

acela a fost Chivotul Legii.

Pe urmă, din parâmele smulse

ale soarelui au apărut în adâncul mării

 

harpele răsunătoare ale sclaviei babiloniene,

în vreme ce scoicile albe se prindeau cătușe

pe femeile înecate,

 

iar acelea erau brățările ivorii

din Cântecul lui Solomon,

dar oceanul încă răsfoia pagini albe

 

căutând Istoria.

Apoi au sosit bărbații cu ochii grei ca ancora

scufundați fără morminte,

 

briganzii care puneau vite la proțap,

lăsând pe țărm coaste arse ca frunza de palmier,

pe urmă burdihanul înspumat și turbat

 

al mării a înghițit Port Royal,

și întâmplarea aceea a fost Iona,

dar unde este Renașterea voastră?

 

Domnule, e încuiată în nisipul mării

pe lângă nenorocirea barierei de recif,

pe unde s-au scufundat navele de război;

 

puneți-vă ochelarii aceștia de înot, vă conduc eu acolo.

Totul e transparent și subacvatic,

printre coloane de coral,

 

pe lângă ferestrele gotice ale evantaielor de mare

spre unde clipește peștele grouper, cu ochi de onix,

încărcat de podoabe ca o regină cheală;

 

iar aceste grote boltite cu lipitori

poroase ca piatra

sunt catedralele noastre,

 

iar cuptorul de dinaintea uraganelor:

Gomora. Oasele măcinate de mori de vânt,

țărână și mălai,

 

iar acelea au fost Plângerile –

acelea au fost doar Plângerile,

nu fac parte din Istorie;

 

apoi au venit, ca o crustă pe buza uscată a râului,

trestiile brune ale satelor,

care s-au întins și s-au pietrificat în orașe,

 

iar spre seară – corul musculițelor –

și deasupra lor – lăncile

îl săgetau pe Dumnezeu

 

în timp ce fiul Său dispărea – acesta a fost Noul Testament.

 

Apoi au sosit surorile albe bătând din palme

în ritmul valurilor

și asta a fost Emanciparea –

 

jubilația, o, jubilația –

grabnic risipită,

așa cum se usucă dantela mării în soare,

 

dar aceea nu a fost Istorie,

nu a fost decât credință,

iar pe urmă fiecare stâncă a devenit o națiune;

 

apoi a venit sinodul muștelor,

apoi a venit bâtlanul secretar,

apoi a venit broscoiul zbierând pentru un vot,

 

licurici cu idei strălucite,

lilieci ca niște ambasadori mereu în avion,

caii-de-apă ca niște polițai kaki

 

și judecătorii, omizi blănoase

studiind cu atenție fiecare caz

și abia pe urmă, în urechile întunecate ale ferigilor

 

și în chicotul sărat al stâncilor

de la mal, apăru acel sunet

ca o rumoare fără nici un ecou,

 

adevăratul sunet de început al Istoriei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.