(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Derek Walcott este un autor din Caraibe, născut în 1930 în insula Santa Lucia. În 1992, i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură după ce publicase mai multe volume de poezie și teatru și, în special, după poemul epic intitulat Omeros (1990). Ultimul volum de poezie, White Egrets, a fost răsplătit cu premiul T. S. Eliot. În tinerețe, a studiat la Universitatea Indiilor de Vest, din Kingston, capitala insulei Jamaica. De-a lungul carierei sale, a fost profesor la Universitatea Boston din Statele Unite ale Americii, la Universitatea din Alberta, în Canada, și la Universitatea din Essex din Marea Britanie. Familia sa are origini africane și europene, ceea ce reflectă cultura și istoria hibridă a insulelor caraibe. În lucrările sale poetice și dramatice a explorat condiția colonială și postcolonială, având în vedere specificitatea locală, dar și relevanța pentru lumea occidentală și africană.
Pumnul
Pumnul încleștat în dreptul inimii
se desface o clipă și abia dacă pot mărturisi
iluminarea. Căci se strânge
iar. Să fi trecut vreo clipă când n-am iubit
durerea dragostei? De data aceasta,
iubirea nu-i decât manie. Te ține strâns
precum nebunul, se agață cu forță
de marginea smintelii, înainte
de a sări cu urlet în prăpastie.
Ține-te bine, inimă. Cel puțin, așa vei răzbate.
Un strigăt de departe, din Africa
O boare de vânt zbârlește blana roșiatică
A Africii. Tribul Kikuyu, cei iuți ca muștele,
Trăiesc pe seama circulației sângelui prin veldt.
Cadavrele s-au împrăștiat prin paradis.
Numai viermele, colonelul hoiturilor, mai țipă:
„Nu vă fie milă de morții ăștia!“
Statistica justifică, iar savanții acaparează
avangarda politicii coloniale.
Dar ce are asta a face cu pruncul alb căsăpit în pătuț?
Cu sălbaticii, sacrificabili ca evreii?
Gonite cu hăitași, înaltele papuri se
Năpustesc spre un nor de ibiși ale căror țipete
Se învârt în cercuri de la începuturile civilizației
Pe râul secat ori pe câmpul care geme de animale.
Violența dintre animale e înțeleasă
Ca lege a naturii, dar și homo errectus
Își caută sămânța divină pricinuind durere.
Frenetic precum aceste bestii speriate, războaiele sale
Dansează după cum sună carcasa strânsă a tobei,
În vreme ce încă i se pare bravură teama aceea locală
De pacea albă, de care se molipsesc morții.
Și iar cruda necesitate își șterge mâinile
Cu șervetul unei cauze murdare, și iar
Ne este milă degeaba, căci așa cum a fost cu Spania,
Așa și gorila se luptă cu superman.
Eu, otrăvit cu sângele amândurora,
De partea cui să fiu, rupt în două până la măduvă?
Eu, care l-am blestemat
Pe ofițerul beat al legii britanice, cum să aleg
Între Africa aceasta și dulcea limbă engleză?
Să le trădez la fel sau să restitui ce mi-au dat?
Cum să privesc măcelul fără să mă pierd?
Cum să mă întorc din Africa nevătămat?
Marea e istoria mea
Unde sunt monumentele voastre, bătăliile, martirii?
Unde este memoria voastră tribală?
Domnilor, în bolta aceea cenușie. Marea. Marea
le-a încuiat pe toate. Marea e istoria mea.
La început s-a umflat uleiul,
greu precum haosul;
apoi, ca o lumină la capătul tunelului,
flacăra unei caravele
și aceea a Facerii.
Apoi au urmat țipetele șuvoi,
rahatul, gemetele:
Osul sudat prin coral cu osul,
mozaicuri
învelite cu binecuvântarea umbrei de rechin,
acela a fost Chivotul Legii.
Pe urmă, din parâmele smulse
ale soarelui au apărut în adâncul mării
harpele răsunătoare ale sclaviei babiloniene,
în vreme ce scoicile albe se prindeau cătușe
pe femeile înecate,
iar acelea erau brățările ivorii
din Cântecul lui Solomon,
dar oceanul încă răsfoia pagini albe
căutând Istoria.
Apoi au sosit bărbații cu ochii grei ca ancora
scufundați fără morminte,
briganzii care puneau vite la proțap,
lăsând pe țărm coaste arse ca frunza de palmier,
pe urmă burdihanul înspumat și turbat
al mării a înghițit Port Royal,
și întâmplarea aceea a fost Iona,
dar unde este Renașterea voastră?
Domnule, e încuiată în nisipul mării
pe lângă nenorocirea barierei de recif,
pe unde s-au scufundat navele de război;
puneți-vă ochelarii aceștia de înot, vă conduc eu acolo.
Totul e transparent și subacvatic,
printre coloane de coral,
pe lângă ferestrele gotice ale evantaielor de mare
spre unde clipește peștele grouper, cu ochi de onix,
încărcat de podoabe ca o regină cheală;
iar aceste grote boltite cu lipitori
poroase ca piatra
sunt catedralele noastre,
iar cuptorul de dinaintea uraganelor:
Gomora. Oasele măcinate de mori de vânt,
țărână și mălai,
iar acelea au fost Plângerile –
acelea au fost doar Plângerile,
nu fac parte din Istorie;
apoi au venit, ca o crustă pe buza uscată a râului,
trestiile brune ale satelor,
care s-au întins și s-au pietrificat în orașe,
iar spre seară – corul musculițelor –
și deasupra lor – lăncile
îl săgetau pe Dumnezeu
în timp ce fiul Său dispărea – acesta a fost Noul Testament.
Apoi au sosit surorile albe bătând din palme
în ritmul valurilor
și asta a fost Emanciparea –
jubilația, o, jubilația –
grabnic risipită,
așa cum se usucă dantela mării în soare,
dar aceea nu a fost Istorie,
nu a fost decât credință,
iar pe urmă fiecare stâncă a devenit o națiune;
apoi a venit sinodul muștelor,
apoi a venit bâtlanul secretar,
apoi a venit broscoiul zbierând pentru un vot,
licurici cu idei strălucite,
lilieci ca niște ambasadori mereu în avion,
caii-de-apă ca niște polițai kaki
și judecătorii, omizi blănoase
studiind cu atenție fiecare caz
și abia pe urmă, în urechile întunecate ale ferigilor
și în chicotul sărat al stâncilor
de la mal, apăru acel sunet
ca o rumoare fără nici un ecou,
adevăratul sunet de început al Istoriei.