Lemne pentru foc

de Tantra Bensko
traducere: Dorina Burcea
click here for the English version

 
Căminul, singurul rămas în picioare din casa veche, este locul prin care Cei Bătrâni vin. Intră în casă prin cămin și nu ne dau pace. Nu pot să înțeleg cum de a existat o lume înainte ca noi sa o visăm. Dar se pare că a existat, fără ca noi să fim in ea după cum ne spun ei, cu toate că eu nu cred niciun cuvânt. Oricum ar fi, înainte ca noi să ne fi născut, tata a construit casa în jurul vechiului cămin de piatră care era acolo încă dinainte ca el însuși să se nască. Cotețul găinilor e în spate iar măgarii se lipesc de cămin în căutare de căldură. Cei Bătrâni cântă prin pietre, trosnesc in văpaie, visează în flăcări și apoi în interiorul coapselor noastre până în trompele noastre uterine.

Sora mea îmi povestește cum i se întâmplă ei, când începe să scrie povești inventate, după ce face șiruri pe hârtie – 3 coloane verticale. Limba lor le străbate într-un fel pe care eu nu il înțeleg.

Dar este un alt fel în care înțeleg – sub masă, când ne ghemuim după cină și nu mai este nimeni în cameră iar tăblia grea de lemn negricios de deasupra noastră face ca tot ceea ce spunem să ne aparțină numai nouă. Cu excepția îngerilor desigur, care privesc în casă prin nodurile din lemnul pereților. Acele linii negricioase în formă de vagin făcute de anii ce au creat ani in copaci. Pe unde bătrânii îngeri intră, înțepându-ne coapsele, cu gurile lor deschise, schimonosite, ochii prea strălucitori și ficși, vocile stridente și cu picioarele lor mici, târâte în urma lor de parca nu ar conta. Ca un gând venit târziu, când creionul trebuie ascuțit și nu ai ascuțitoare.

Cel mai bătrân înger ne spune acum că e timpul să mai punem lemne pe foc, dar noi știm ce înseamnă asta. Lemnul pe care îl punem noi, fin, rotund, lung de 15 centimetrii, marimea pe care o putem cuprinde cu mâinile, cu gurile, noi îl punem în inimile, în mințile, în gemetele noastre, în viitorul nostru. Nu pe foc!

Focul arde cu vâlvătaie strălucitoare. Tata sforăie sus, atât de tare de parcătrage să moară. Dacă moare, am fi singure până am găsi alți bărbați cu lemne care să ne aprindă focurile, să ne aprindă coapsele.

Știm că focul ne spune asta. Tata va muri din cauza somnului, va muri pentru că visează stafia Mamei ce îl înăbușe, se așează pe el, îl sugrumă, singura fantomă care ne-am rugat să apară, singura care nu a venit niciodata prin foc sa ne vadă. Ea doar stă pe capul lui, pe respirația lui, pe cadourile pe care el le aduce și ni le aruncă, pe mâncarea pe care ne-o gătește și o arde.

Ea doar îl face să sforăie, să se oprească din respirat, aproape uitând să mai pornească, acel sforăit groaznic, uneori atât de puternic încât ne-am dori să se oprească, să rămână nemișcat, tăcut și să o lase să stea pe el în pace, zâmbitoare, cu coapsele desfăcute, in timp ce noi ne luam bucata de lemn preferată, pe care amandouă am împărțit-o, și plecăm de acasăîn căutare de bărbați la care să găsim formă și mărime asemănătoare.

Cei bătrâni ne spun că e timpul să punem lemne pe foc, e timpul să îi lăsăm să ne găsească alți bărbați cu asemenea lemne, e timpul ca ei să își pună copii în lemne și apoi în noi, să ne ardă, și să iasă din noi zbătându-se, lingând, mici, albi și cu multă piele, cu picioare micuțe și fără destule degete, fără suficientă ardoare în priviri, dar în același timp cu prea mult, prea mult foc, să ne încălzească, să ne țină mereu surori surori foc la cingători, tata tata mort.

Mama, când trăia, ne-a spus că va mai fi cineva, cineva care va veni prin nodurile ca niste vagine ale lemnului, asemeni unei nașteri fără de păcat, cineva mai bătrân ca ea, pe care nu ni-l amintim bine, cineva care va ține focul aprins chiar și când nimeni nu e acasa.

Pipăim lemnul cu palmele, fin si uleios, rotund, potrivindu-se plăcut mâinilor noastre. Lovim masa, nodurile lemnului, îngerii, pe cei bătrâni și pe toți ceilalți, ne lovim una alteia pântecul, pe dinăuntru, creând un fel de muzică, o zarvă cum nu am mai făcut niciodată, focul se înalță întețit de curent, sus Tata uită să respire, fantoma Mamei uită să se ridice de pe fața lui, cinci, zece minute, liniște, ne ținem în brațe, ne țipăm în față una alteia într-o limbă compusă din 3 coloane, în mijlocul unei lupte arzătoare între fum și libertate, părăsim pentru totdeauna casa arzândă, și nu spunem niciodată că am locuit acolo, nimănui.