„O scrisoare…” sau reîntoarcerea la simplitate

de Emilia Badea

 

 

Caragiale este un autor modern. O spune Ionesco în „Note şi contranote”, o spune Edgar Papu („Alături de teatrul lui Tolstoi şi al lui Strindberg, teatrul lui Caragiale se numără printre primele prevestiri a ceea ce va fi creaţia scenică de avangardă.”[1]), o spune B. Elvin în numeroase studii critice. Caragiale poate fi încă jucat cu succes, în ciuda unor critici care se plâng de anacronismul autorului. De fapt, ceea ce trebuie într-adevăr reproşat este anacronismul unor regizori, care, din lipsă de idei sau pentru că pur şi simplu nu înţeleg spiritul modern al dramaturgului, aleg o abordare „prăfuită” a creaţiei acestuia.

Aşadar,  alegerea domnului Adrian Andone pentru piesa de licenţă a promoţiei de studenţi-actori de la Craiova, ne apare firească. În plus, obsesia naţională pentru politică, vizibilă în ratingurile posturilor de ştiri, vine să întărească argumentaţia conform căreia regizorul a ales „O scrisoare pierdută”, capodopera absolută a dramaturgiei româneşti. Caragiale este (încă!) un autor modern, în racord perfect cu spiritul tânăr al unor absolvenţi de şcoală de teatru.

„O scrisoare…”, spectacolul trupei de studenţi-actori de la Craiova, este un spectacol plin de energie, cuceritor prin simplitatea lui. Un spectacol simplu, curat, ce trebuie judecat în limitele propriei sale simplităţi. Tocmai de aceea, sunt de părere că în analiza acestui spectacol ar trebui să răspundem în primul rând la cele trei întrebări esenţiale ale criticii dramatice: Ce a vrut să spună regizorul? Cum (prin ce mijloace) a vrut regizorul să  transmită mesajul? A reuşit acest mesaj să ajungă la public?

Prima întrebare: Ce a vrut să spună regizorul?

Tema spectacolului „O scrisoare…” este „vânzarea” ţării către forţe şi formaţiuni politice externe.

Adrian Andone plasează acţiunea „Scrisorii pierdute” în anul 2013 („Dacă nu mă-nşel, suntem în anul de graţie 2013 (…)”, va spune Caţavencu, o intervenţie minoră asupra textului iniţial; remarc încă dintru-nceput că regizorul nu a alterat esenţa textului caragialian decât prin intervenţii minore, cum este cea de mai sus, în care „anul de graţie 1883” devine „anul de graţie 2013”; de altfel, în afara acestei intervenţii, mai există una singură de acest gen, în care „telegraful” devine „teleconferinţă”. Aceste modificări sunt esenţiale, în opinia mea, pentru a evita micile anacronisme ce ţin de forma textului.), an în care România este deja integrată în structuri politice majore, Uniunea Europeană şi NATO.

În opinia regizorului, aceste formaţiuni politice doresc să exercite un control cât mai mare asupra României.  Pentru a arăta acest lucru, domnul Andone apelează la o serie de modificări la nivelul personajelor. Astfel, sunt introduse trei personaje noi: „Un cetăţean” (Eduard Cotoară), „Gardă de corp 1” (Pauline Decaux) şi „Gardă de corp 2” (Baptiste Febvre).

Primul este infiltrat în aparatul de securitate al lui Trahanache, fiind cel care îi înmânează în debutul spectacolului un bilet de la Caţavencu. De asemenea, el joacă un dublu rol, fiind şi cel care prezintă candidaţii în scena alegerilor. Eduard Cotoară, interpretul acestui personaj, se achită onorabil de rol, corect, dar fără strălucire. Deşi partitura nu este una ofertantă, se simte nevoia unei mai mari energii în ceea ce priveşte prezentarea pe care o face candidaţilor, în debutul actului al III-lea (Actul IV, în piesa originală), cel care conţine scena alegerilor.

Pe cele două gărzi de corp, Pauline Decaux şi Baptiste Febvre, le găsim mai întâi în postura de actori ai grupului „Francophonia”, invitaţi să joace o piesă în cinstea aleşilor. „Piesa” aleasă este de fapt un fragment din „Proştii sub clar de lună” a lui Teodor Mazilu, tradusă în limba franceză. Reproşurile Ortansei la adresa lui Emilian seamănă izbitor cu cele ale Zoei la adresa lui Fănică. Ambele femei dau de înţeles bărbaţilor din viaţa lor că îi vor părăsi, dacă nu fac cum vor ele. Prin introducerea acestei scene, domnul Andone apelează la motivul „teatrului în teatru”. Asemenea actorilor din „Hamlet”, cei doi „actori” de origine străină le pun „oglinda în faţă” personajelor „Scrisorii pierdute”, reflectând în piesa lor relaţia amoroasă dintre Zoe şi Tipătescu.

Cei doi studenţi de origine străină, Pauline Decoux şi Baptiste Febvre sunt foarte vii în ceea ce priveşte interpretarea, reuşind să capteze publicul, chiar şi pe cel care nu cunoaşte limba franceză, prin energia lor extraordinară. Cei doi demonstrează o mare versatilitate în schimbarea stărilor şi o bună încărcare interioară.

Cei doi actori „hamletieni” joacă la rândul lor un dublu rol, devenind mai târziu gărzi de corp ale Agamitei Dandanache.

Prin transformarea lui Agamiţă în Agamita, domnul Andone inserează cel mai puternic simbol al dorinţei structurilor politice externe de a controla România.

Agamita (Diana Gherasim) este o transpunere scenică a Angelăi Merkel, lucru indicat foarte clar de traducerea anumitor replici ale personajului în limba germană.

Fire senzuală, Agamita îşi exercită energia erotică şi asupra lui Fănică, spre dezgustul Zoei. În marea emanaţie sexuală a personajului „jocul de cărţi” devine o fantastică partidă de amor, în care, năucit de concupiscenţa Agamitei, „persoana însemnată” îşi uită pardesiul şi odată cu el, scrisoarea compromiţătoare. Diana Gherasim reuşeşte să transpună eficace firea senzuală a Agamitei, puţin cam prea încordată şi lipsindu-i o anume lascivitate. Poziţia corporală, de multe ori prea încordată, trădează o anume teamă în exercitarea rolului.  Totuşi, actriţa este credibilă în acest rol, reuşind să convingă.

În finalul piesei, după ce Agamita câştigă alegerile şi susţine pe un ton categoric un scurt discurs în limba germană, celelalte personaje devin marionete, ele fiind legate cu sfori de una dintre ştăngi, mişcându-se maşinal şi rostind mecanic laude la adresa Agamitei, totul în timp ce aceasta se pozează cu toţi participanţii la alegeri. Zâmbetul ei este un rictus glacial, simbol al dualităţii personajului: pe de-o parte seducătoare, senzuală, atunci când trebuie să obţină ceva, pe de alta, rece, glacială, atunci când şi-a atins scopul.

Simbolul din final este cât se poate de clar: ţara a fost „vândută”, iar personajele politice autohtone devin nişte simple marionete controlate de foruri superioare. Muzica vine în completarea mesajului din final: „Într-o seară, o seară de vară/Se adunară să vândă o ţară…”.

Am început în mod surpirnzător cu analiza finalului spectacolului, pentru a putea răspunde mai bine celei de-a doua întrebări: Cum (prin ce mijloace) a vrut regizorul să  transmită mesajul? Dat fiind faptul că cele mai puternice simboluri pentru ceea ce a dorit să arate se găsesc către final, am decis să încep cu analiza acestei părţi a spectacolului.

Revenind însă la început.

Debutul spectacolului ne oferă o privelişte austeră, cu o cameră despărţită printr-o uşă în două cămăruţe. Prima este „biroul” lui Tipătescu (Tiberiu Nicuţ), mobilat cu două fotolii şi o masă, semn că noua clasă politică este una cât se poate de comodă. De asemenea, costumul personajului, cu blugi, sacou şi tricou cu Bob Marley, potenţează această idee. Cea de-a doua „cămăruţă” este biroul lui Trahanache (George Slătioreanu), mobilat cu masă şi scaune, un spaţiu adecvat pentru rezolvarea treburilor politice. Triunghiul conjungal ne este dezvăluit încă de la început, prin apariţia Zoei (Aura Lamba), care trece dezinvoltă din camera lui Tipătescu în cea a lui Trahanache, purtând doar o cămaşă a prefectului.

Tiberiu Nicuţ ne dezvăluie un Tipătescu foarte echilibrat, care reuşeşte să-şi gradeze corect stările pe măsură ce intriga avansează. Este convingător în ceea ce face, mai puţin când vine vorba de latura sa senzuală, pe care şi-o manifestă într-una dintre scenele cu Zoe.

George Slătioreanu creează un Trahanache suav, aproape înduioşător. Chiar şi atunci când se enervează, el păstrează o anumită candoare. Interpretarea este una elegantă, actorul dozând excelent duioşia şi intransigenţa, fără a face personajul să cadă într-o extremă, sau în cealaltă.

În interpretarea Aurei Lamba lipseşte ceva. Lipseşte o anume senzualitate, necesară personajului Zoe. Altminteri, actriţa reuşeşte să stăpânească excelent momentele de forţă şi pe cele de disperare, reuşind chiar să stârnească râsul (scena venirii „incognito” la Tipătescu).

Pe lângă modificarea sexului unuia dintre personaje (Agamiţă – Agamita), regizorul apelează şi la o serie de travestiuri. Astfel, Ghiţă Pristanda, Iordache Brânzovenescu şi Nae Caţavencu sunt jucate de femei.

În viziunea regizorală, Ghiţă Pristanda (Ingrid Neacşu) pare să fie tot un om infiltrat, căci îşi aranjează burta falsă atunci când Tipătescu nu este în cameră şi vorbeşte către masă, unde pesemne se află un microfon de interceptare, semn că ştie despre faptul că mai-marii judeţului sunt monitorizaţi de structuri mult mai înalte.

În interpretarea actriţei, Ghiţă este un poliţist butuhănos, care demonstrează o mare energie atunci când vine vorba să facă pe plac mai marilor. Scena numărării steagurilor este un exemplu în acest sens. Convingătoare în rol de bărbat, actriţei îi lipseşte totuşi o energie debordantă, care ar face rolul să fie încă şi mai atrăgător pentru public.

Un alt travesti este rolul lui Iordache Brânzovenescu, ce îi revine actriţei Alina Triţă. Aceasta creează un Brânzovenescu pierit, fricos şi aproape îndrăgostit de alura şi prestanţa politică a lui Farfuridi. Trădarea este marea sa frică, personajul având accese de panică la auzul acestui cuvânt. În interpretarea Alinei Triţă, Brânzovenescu este un personaj extrem de simpatic, o apariţie foarte gustată de public. Actriţa apelează la un joc facial exagerat, extrem de expresiv şi bine dozat.

Cel de-al treilea travesti este al lui Caţavencu (Anca Badea), un rol dificil chiar şi pentru un bărbat. În abordarea acestui rol, actriţa arată o postură bine studiată, bărbătească şi o voce impozantă, care pe alocuri scapă în acute (uneori justificat, alteori nu). Din teama de a nu „scăpa” vreun gest feminin, actriţa ţine majoritatea timpului mâinile în buzunare, fapt ce reduce din expresivitatea rolului. Scena discursului este bine dozată, începând de la lacrimă şi terminând cu o frenezie discursivă, finalizată cu lovirea „adversarilor”, Farfuridi şi Brânzovenescu.

Tache Farfuridi (Ion-Lucian Dincă), partenerul comic al lui Brânzovenescu este extrem de sobru şi foarte didactic. Scena discursului este una foarte bine realizată, actorul dozând excelent frazele ilogice ale personajului, într-o mare vervă discursivă.

În abordarea Cetăţeanului turmentat, Sorin Voica alege o abordare simplă şi comică, cu o mare priză la public. Simpatic prin naivitatea lui, Cetăţeanul câştigă ca de obicei inimile spectatorilor, Sorin Voica oferind publicului o interpretare corectă, puţin cam prea lentă, dar care amuză publicul.

În ceea ce priveşte ultima întrebare, A reuşit acest mesaj să ajungă la public?, părerile sunt împărţite. Din punctul meu de vedere, mesajul transmis de regizor este limpede şi ar trebui să fie lesne înţeles şi de public. Totuşi, au existat anumite simboluri (de pildă, discursul în germană al Agamitei, o trimitere directă la Angela Merkel) care au scăpat înţelegerii multor spectatori.

Am răspuns, aşadar, la cele trei întrebări majore. Mai rămâne totuşi una, pe care nu am specificat-o la începutul articolului, dar la care aş dori să răspund acum: de ce „O scrisoare…”?

Explicaţia este simplă, din punctul meu de vedere: pentru că în spectacol scrisoarea nu este nicio secundă pierdută, traseul ei fiind bine dirijat de forţe politice superioare. Scena din finalul adunării electorale, când Caţavencu pierde scrisoarea este elocventă în acest sens. Astfel, cei trei agenţi îl asaltează pe Caţavencu atunci când acesta scoate scrisoarea spre a demasca amantlâcul Zoei cu Tipătescu. Unul dintre agenţi preia scrisoarea, pentru ca mai apoi să i-o ofere lui Ghiţă, care i-o înmânează Cetăţenului. Traseul scrisorii este foarte bine orchestrat şi e de presupus că şi prima oară când scrisoarea a ajuns la Cetăţean, acest lucru nu a fost deloc întâmplător.

În concluzie, spectacolul promoţiei de studenţi-actori de la Craiova este unul simplu, dar extrem de sugestiv şi modern, în care actorii joacă cu dăruire, oferind publicului 80 de minute de bucurie.

 
 
„O scrisoare…” după  I.L Caragiale

 

Scenariul şi regia:  Adrian Andone

Asistent de regie: George Adrian

Muzica: Dorin Andone

Prelucrare muzicală: Iulian Maxim

Distribuţia:

Ştefan Tipătescu – Tiberiu Nicuţ

Zoe Trahanache – Aura Lamba

Zaharia Trahanache – George Slătioreanu

Nae Caţavencu – Anca Badea

Tache Farfuridi – Ion Lucian Dincă

Iordache Brînzovenescu – Alina Triţă

Cetăţeanul turmentat – Sorin Voica

Agamita Dandanache – Diana Gherasim

Pristanda – Ingrid Neacşu

Un cetăţean – Eduard Cotoară

Gardă de corp – Pauline Decaux

Gardă de corp – Baptiste Febvre

#

[1]Edgar Papu, apud. Ion Roman, Studii despre opera lui I.L. Caragiale, Ed. Albatros, pp. 287-288