Liziera

[fragment]

de Tudor Crețu

 

 

I

 

înfige-ți crete moi în craniu

fă-ți peruca și pregătește-te de bal

în fața căminului cultural

pe platforma râncedă

râde ca un dovleac despicat

(uit iar cuvintele)

roagă-te

simte rugul jilav

șuba care înăbușe

scânteia a supraviețuit și ea –

un dinte bolnav

tras în staniol

 

fii epic

pireu domle nu chipsuri la cornet

întinderi aburinde

câmpii care încălzesc palmele mari

ale lui dumnezeu

roua dogorăște

i-urile-s înspre capăt jar

holdele miros a biscuiți de fitness

sapă sau despică tubul îngust

canalul velin

ceva între plastic și carne

abțibildele se dezlipesc blând

ia-mă de chică o târâtură un înecat

chica mea – câlți arși de porumb

tunde-mă și desenează-mi pe ceafă

cu carioca roșie

cel mai rotund punct

plațul și plita

pot

brațele-mi sunt harpoane păroase

manibulele-mi clănțăne la sărbători

aș vrea și eu să m-arăt

ca-n povasta nordică printre brazi

zeul ce-și trage bascula de jucărie după el

ața-i subțire de macrame

îți voi eșua ca o balenă-n mâini

(piaptănă-mi și părul de pe burtă

pudrează-mă ca pe-o turtă

și dinții dă-mi-i cu lac

recompune-mă

miez fiert să fiu un alambic

din felii de compot)
 
 
 
II

 

Se lățesc tarlalele, fâșiile de ciment. Pilaf, mamă, pilaf. Poate chiar piure. Suflă, uite, ca-n ciorbă. Copilul străbătut. De axa ascuțită la ambele capete. Ca o scobitoare. Tu și clăile. Și ciobanii rezemați în boate. Le-au lustruit și ei, s-au pregătit. Au tras hârtie creponată prin stâni. Râgâie, deja, ca după chef. Nu-ți mai scânteiază vârfuri de șurubelniță-n vis, boturi radente. Le vedeai scurmând. În lemn, ca-n noroi. Și Dumnezeu lua cu penseta coaja de pe fruct. În laboratorul-turban. Lipea și decupa. Și Dumnezeu își schimba pe rând căciulile: coif de ziar, con de oblio. Se mușca de limbă și mesteca: limba-i era fumătură, șuncă aspră ca preșul. Fiul Lui, unul dintre ei, era lăcătușul în țoale decolorate, negru spre gri. Nalt și ușcățiv. Bomboanele-i luminau ca girofarul.

 

E un frig cafeniu. Gușa îmi crește. Se umple cu zeamă de compot. Să mă rog, să-i fac lui D. o surpriză deosebită. Așa ne alintăm noi: el e D., cum lui Mihăilescu i se spune Dan C; ca decanii între ei. Un domn și o doamnă la fel de ahtiați după salata, acuzativă, de beuf.

–    Mie mi-e să nu răcim!

Haina-i era plămadă de Maglavit, maldăr cu păr. Mortul adăsta sub dud.

Va luneca pe sanie

pe șine de-acum –

râpile-s geometrice

date cu săpun.

Va mirosi a fier ca-n depouri. Mortul, deci, ca-n atâtea poeme, să-i legăm un fular roș. Roșu aprins, tinzând spre vișiniu. Cum poartă biliardarii de revelion. (Burta li se exfoliază ca o ceapă).

U, ce fain se dezagreghează!

Și-l înmoaie-n șampanie, ca pe pișcot!

Și râd și se uită ca-n microscop.

Covorul, subt picioare, la fel de roșu și el.

O, o felie domle, de pită…

Uit-te și tu, hă!

Porii se dizolvau ca-n vin.

Se spărgeau ca clăbucii.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *