[fragment]
de Tudor Crețu
I
înfige-ți crete moi în craniu
fă-ți peruca și pregătește-te de bal
în fața căminului cultural
pe platforma râncedă
râde ca un dovleac despicat
(uit iar cuvintele)
roagă-te
simte rugul jilav
șuba care înăbușe
scânteia a supraviețuit și ea –
un dinte bolnav
tras în staniol
fii epic
pireu domle nu chipsuri la cornet
întinderi aburinde
câmpii care încălzesc palmele mari
ale lui dumnezeu
roua dogorăște
i-urile-s înspre capăt jar
holdele miros a biscuiți de fitness
sapă sau despică tubul îngust
canalul velin
ceva între plastic și carne
abțibildele se dezlipesc blând
ia-mă de chică o târâtură un înecat
chica mea – câlți arși de porumb
tunde-mă și desenează-mi pe ceafă
cu carioca roșie
cel mai rotund punct
plațul și plita
pot
brațele-mi sunt harpoane păroase
manibulele-mi clănțăne la sărbători
aș vrea și eu să m-arăt
ca-n povasta nordică printre brazi
zeul ce-și trage bascula de jucărie după el
ața-i subțire de macrame
îți voi eșua ca o balenă-n mâini
(piaptănă-mi și părul de pe burtă
pudrează-mă ca pe-o turtă
și dinții dă-mi-i cu lac
recompune-mă
miez fiert să fiu un alambic
din felii de compot)
II
Se lățesc tarlalele, fâșiile de ciment. Pilaf, mamă, pilaf. Poate chiar piure. Suflă, uite, ca-n ciorbă. Copilul străbătut. De axa ascuțită la ambele capete. Ca o scobitoare. Tu și clăile. Și ciobanii rezemați în boate. Le-au lustruit și ei, s-au pregătit. Au tras hârtie creponată prin stâni. Râgâie, deja, ca după chef. Nu-ți mai scânteiază vârfuri de șurubelniță-n vis, boturi radente. Le vedeai scurmând. În lemn, ca-n noroi. Și Dumnezeu lua cu penseta coaja de pe fruct. În laboratorul-turban. Lipea și decupa. Și Dumnezeu își schimba pe rând căciulile: coif de ziar, con de oblio. Se mușca de limbă și mesteca: limba-i era fumătură, șuncă aspră ca preșul. Fiul Lui, unul dintre ei, era lăcătușul în țoale decolorate, negru spre gri. Nalt și ușcățiv. Bomboanele-i luminau ca girofarul.
E un frig cafeniu. Gușa îmi crește. Se umple cu zeamă de compot. Să mă rog, să-i fac lui D. o surpriză deosebită. Așa ne alintăm noi: el e D., cum lui Mihăilescu i se spune Dan C; ca decanii între ei. Un domn și o doamnă la fel de ahtiați după salata, acuzativă, de beuf.
– Mie mi-e să nu răcim!
Haina-i era plămadă de Maglavit, maldăr cu păr. Mortul adăsta sub dud.
Va luneca pe sanie
pe șine de-acum –
râpile-s geometrice
date cu săpun.
Va mirosi a fier ca-n depouri. Mortul, deci, ca-n atâtea poeme, să-i legăm un fular roș. Roșu aprins, tinzând spre vișiniu. Cum poartă biliardarii de revelion. (Burta li se exfoliază ca o ceapă).
U, ce fain se dezagreghează!
Și-l înmoaie-n șampanie, ca pe pișcot!
Și râd și se uită ca-n microscop.
Covorul, subt picioare, la fel de roșu și el.
O, o felie domle, de pită…
Uit-te și tu, hă!
Porii se dizolvau ca-n vin.
Se spărgeau ca clăbucii.