Existențialismul astăzi

[Ștefan Bolea – Existențialismul astăzi, Herg Benet Publishers, 2012]

Alexandru Ionașcu

 

După cum s-a mai menționat, primul lucru care se poate observa la studiul lui Ștefan Bolea – Existențialismul astăzi – este solida erudiție: pionieratul kierkegaardian, textele fondatoare Ființă și timp (1927) și Ființa și neantul (1943) și exegeza existențialistă – în principal americană, deoarece existențialismul este confruntat cu epistemele poststructuraliste, dar și germană, ,, care are o cunoaștere a Filosofiei existenței, a Filosofiei vieții și a proto-existențialiștilor marginali, ca Feuerbach și Stirner și o rigoare superioară în analiza istoriei Filosofiei…’’ – alături de opere literare dintre cele mai diverse, de la poezia eminesciană, poezia romantică a lui Byron și Shelley, Cânturile lui Maldoror, poezia lui Fernando Pessoa, proza borgesiană, inclasabilul Watt al lui Beckett, până la texte vechi precum Bhagavad-Gita și Dhammápada. Alături de literatura existențialistă a lui Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir și eseistica cioraniană. Palierele abordării interdisciplinare sunt filozofia, literatura, psihologia și filmul.

Existențialismul este un umanism (1946), Jean-Paul Sartre compară esențialismul cu un ,,model prestabilit’’, pe baza căruia divinitatea creează indivizii pe bandă rulantă – reliefarea conceptului sau esenței imuabile din filosofia clasică în dauna existenței deschise (individul este deciziile și alegerile sale), variate și destinate finitudinii inexorabile.
Secțiunile despre antiumanism aduc în prim-plan nihilismul din literatura celei de-a doua jumătăți a secolului XIX și critica lui Foucault la adresa existențialismului sartrean. Pentru Lautréamont, omul este o ,,vermină’’care trebuie să dispară, inautenticitatea fiind cauza care declanșează atacul atât asupra ființei umane cât și a celei divine, în timp ce nihilismul nietzschean pornește de la finitudinea și lipsa de însemnătate a rasei umane în raport cu universul infinit și indiferent la prezența ei. Exemplificând prin personajul lui Turgheniev din romanul Părinți și copii (1862) – Bazarov –, Ștefan Bolea opinează că pasiunea pentru distrugere a nihilismului însoțește un scientism global și autotelic, iar persoana nu este mai mult decât ,, carne sau material de tun’’(Bolea). Luând în considerare optica scientistă a nihilismului rusesc – reprezentanții profesează poziții radicale în raport cu arta, protagonistul lui Turgheniev opinând că Rafael este revoltător de supraestimat –, alături de macrocosmosul nietzschean și dez-umanizarea lautréamontiană, pledoaria lui Michel Foucault pentru sistem capătă perspectivă. Antiumanismul foucauldian – titlul secțiunii din volum – postulează instabilitatea noțiunii de ființă umană: semnificația era diferită în funcție de epocile istorice. În epoca clasică absolutul divin legitima omul, în secolul XIX ,,forțele finitudinii’’ pentru ca la sfârșit de secol XX tehnologia – genetică, inginerie, electronică sau inteligența artificială – să anunțe ceea ce Ștefan Bolea numește post-umanitatea: ingineria genetică și îmbinarea biologicului cu mecanicul va însemna controlul asupra evoluției umane, rezultând alte semnificații și o altă natură a ființei umane.

A doua și cea mai extinsă parte a studiului analizează ,,trei concepte fundamentale’’ ale existențialismului: angoasa, moartea și autenticitatea. Spre deosebire de frică, angoasa nu are obiect, etimologia latină indicând sufocare sau strângere de gât – de unde numele bolii numite angină – și descrie o ,,frică la puterea a doua, care se alimentează din frica originară umană, și anume de frica de moarte.’’ Prin legătura dintre angoasă și spirit, Kierkegaard urmărea să dezvăluie ,,ființa umană în integralitatea sa’’. Pentru Heidegger, angoasa oferă soluția individualității și a ieșirii din inautenticitate, în timp ce în interpretarea sartriană neantul determină angoasa și reprezintă sursa deciziilor personale. Nimic extern nu constrânge alegerile noastre, toate alegerile provin din neant, deci rezultă că neantul este echivalent cu libertatea. Dinamica angoasă-alegere: putem alege o singură alternativă dintr-o mulțime de alternative (dimensiunea ,,exclusivă’’ a alegerii) care pot fi la fel de corecte (dimensiunea ,,ambivalentă’’), iar alegerea și libertatea sunt limitate de facticitate (termen sartrian desemnând limitări existențiale precum locul și data nașterii); drept urmare, alegerea declanșează angoasa vinei și a condamnării, conform lui Paul Tillich.

Spre deosebire de alte curente filosofice, existențialismul acordă o atenție sporită fenomenului morții, accentul punându-se pe conștientizare. În Ființă și timp, Heidegger susține non-reprezentabilitatea morții și disjuncția dintre sine și alteritate: moartea este o experiență personală – doar propria moarte dă sens –, moartea celuilalt este ceva neutru și ritualul funerar, în opinia lui Ștefan Bolea, este inautentic: ,,[…] înmormântările sunt parcă astfel constituite încât să ne plângem nouă de milă, ignorând total mortul (<<eroul>>), care a experimenat ființa întru moarte. De fapt, persoana care a ajuns la propriul ei sfârșit și nu mai există este un pretext pentru o întrunire psihoterapeutică a celor vii.’’(p. 149). În interpretarea lui Emmanuel Levinas, alteritatea responsabilizează și ,,moartea celuilalt este cea originară’’(151). Conștientizarea morții ca ,,fenomen al vieții’’(Heidegger) – câmpul exclusiv imanent al existențialismului – dă sens vieții ,,în vederea maximizării șanselor de a se autoperfecționa și de a căuta excelența’’. Spre deosebire de Heidegger, Sartre respinge imanența morții în viață – moartea ca fenomen al vieții – și o apropie de nihilism: imprevizibilă și arbitrară, moartea anulează orice sens al vieții. Contingența sartriană a morții, conform lui Bolea, poate îndepărta de rolul terapeutic al morții: ,,Credem că o recunoaștere a rolului activ pe care moartea îl joacă în viața noastră, prin Vorlaufen de pildă, da nu numai (conștientizarea că trebuie să realizez excelența, de pildă, acum în orizontul acesta finit; convingerea că trebuie să realizez viața aceasta, pentru că este unica pe care o posed și că viața aceasta unică și irepetabilă este o cursă împotriva morții, etc.), în așa fel încât dintr-un anumit punct de vedere viața și moartea sunt inseparabile, ar putea spune, prin cunoașterea <<furată>> morții, mai multe despre această viață determinată.”(p.171)

Autenticitatea exprimă construirea unei vieți autonome în limitele finitudinii și o viziune personală asupra realității, dincolo de rolurile sociale. Sinele are întâietate în fața definițiilor externe, iar acceptarea timpului limitat impus de sfârșitul ineluctabil trebuie să constituie impulsul către responsabilizare și transformare a vieții într-o operă de artă nietzscheană. Caracterul interdiscipliar al studiului iese în evidență în analogia binomului autenticitate/falsitate cu paranoia: paranoicul percepe realitatea ca inautentică și lipsită de imprevizibil, o punere în scenă care gravitează în jurul lui. Totul are sens pentru un paranoic. Autenticitatea se disociază de paranoia astfel: ,,Trebuie să subliniem însă că noțiunea existențialistă a contingenței (care sugerează caracterul fundamental al non-necesității și a arbitrarului existenței noastre) este cel mai bun argument (sau <<tratament>>) împotriva paranoiei.” Inevitabil, autenticitatea acceptă non-sensul contingenței, iar paranoia ,,prin însăși metoda sa, absolutizează noțiunea de sens.’’

Sunt interesante comentariile despre autenticitatea religioasă în viziunea lui Kierkegaard (din Frică și cutremur): divinitatea (categoria înspăimântătorului, apud Bolea) cere supunere totală – se dispensează de mediatori –, ceea ce înseamnă ruptura de comunitate și de etica acesteia. Credinciosul se află dincolo de bine și rău, își evacuează sinele și practică, după Bolea, un antiumanism de sorginte nihilist, care-i pretinde ,,ruperea de specie înainte de consonanța cu principiul divin.’’

În încheiere, în spațiul cultural românesc aducerea existențialismului în discuție este extrem de atractivă. În cazul literaturii, conceptele de angoasă, moarte și autenticitate se pot dovedi fertile într-o lectură existențială a unor texte care au sfidat clasificările literare: exemple relevante sunt date de proza urmuziană, modernismul radical profesat de Max Blecher și H. Bonciu, ultimul considerat un modernist minor și trecut cu vederea, dar și poezia bacoviană. În privința relației cu paradigma postmodernă, prin reanalizarea noțiunilor de autenticitate, alegere și libertate existențialismul poate funcționa ca un corectiv la diluarea subiectului în cultura media.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.