de Simona Climescu
Nu mă pot hotărî.
Ești o întâmplare sau te-a chemat cineva? Te-am atras cumva eu, cu povestea mea amară? Ai simțit vreun miros de putregai și ai venit să verifici, ca nu cumva să se răspândească? Nu de alta, dar știu cât de nelalocul ei în ziua de azi e o persoană cu sufletul mucegăit. Nu, nu pentru că a stat pe vreun raft lângă un perete cu igrasie și a tras umezeală. Nu avea cum. A mucegăit din cauza lor. A atâtor și atâtor ‘ei’, care au intrat ca în propria lor bucătărie și și-au lăsat aiurea pe masă resturile ce le prisoseau. Frustări măcinate nopți de-a lungul în paturi tari și lângă trupuri cumpărate, amăgite cu doua promisiuni și un pachet de țigări bune, fructe stricate care-și lasă zeama să se scurga printre crăpăturile ființei mele, vise învelite în cearșafuri groase și negre, ca nu cumva cineva să le vadă și să râdă de ele, sau poate să le ia și să le scuture bine până ar ieși din ele și cea mai mică urmă de speranța, cești pline de zaț, întins ciudat pe albul lor, ca atunci când bunica incerca să ghicească ceva foarte important și tot invârtea ceșcuța ca să se iveasca ceva-ul, urmărind parcă blestemele și morțile ce nu se lăsau înca descoperite în nenorocita aia de cafea, regrete îmbibate cu oțetul transpirațiilor și vlaga aproape interminabilă cu care habar n-aveau că au fost lasați, dar care nu cumva să poată fi folosită în vreun scop moral sau cel puțin legitim, nu, ci doar pentru a-și întărâta monștrii, scrumiere cu țigări fumate pe jumatate, ca viața asta a ta care ți se pare trăita pe jumătate, fiindcă pe cealaltă ai anulat-o din start, zicându-ți ca prostul că nu meriți incă să trăiești pe de-a-ntregul, fiindcă așa ai văzut tu în reclamele celor ce te învață că viața adevarată și intreagă e doar dacă ai X sau Y și tu nu te ai decât pe tine, povești amărâte și schimonosite de vorbe strâmbe și oarbe și surde, căci nimeni n-a știut vreodată să le pună în gura cui trebuia ca să le scoată așa cum meritau; și o pereche de ochelari…sunt ochelarii tăi, prin care însă nu m-ai privit niciodată, de fiecare dată îmi spuneai că mă vezi mai bine nevăzându-mă bine și doar ascultându-mă perfect și apucându-mi neîncrederea de mână și mângâindu-mi orgoliul tăvălit atâta timp și zâmbindu-le ochilor mei aproape închiși.
Acum spune-mi, ai venit să admiri toate astea, să le studiezi ca într-un muzeu grotesc, al vreunui artist care se crede marele descoperitor al orice sau ai venit să te minunezi cum de pot toate hoiturile atâtor circumstanțe să încapă la un loc în mine? Sau poate ai venit să vezi doar ce-ți lipsește ție. Nu, tu le spuneai lor că la tine e curat..ah, sau poate îi mințeai, poate iți era doar frică să nu afle că ai și tu colecția ta de duhori mirositoare a eșec și-a dezamăgiri și nu cumva să dea buzna-n tine, ațâțați de veste. Spune-mi, ai venit să râzi? Sau ai venit să stai?…