Blecher: poezie și transparență

de Petrișor Militaru

„Cuvinte, desene neînţelese ale scrisului acest
Ca mâinile mele, ca ochii tăi închişi.” (s.n.)
 

Blecher, În loc de introducere

 
 
Este explicabil, într-un fel, că succesul pe care l-a atins, de-a lungul vremii, prozatorul M. Blecher l-a pus în umbră pe poet : fiindcă astăzi cele trei romane ale sale sunt retipărite, citite și comentate, în timp ce poezia sa a trecut în plan secund. Critica însăși a avut grijă, mai mult sau mai puțin, să minimalizeze importanța volumului de versuri cu care a debutat M. Blecher în 1934. Pe de altă parte, cu ocazia unei lecturi publice la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova, de pe data de 21 martie 2014 – știu sigur fiindcă era World Poetry Day – am avut surpriza să am un feedback pozitiv, din partea mult mai multor persoane decât mă așteptam, după citirea celor cinci poeme din volumul Corp transparent. Atunci m-am gândit că volumul ar merita retipărit și, peste un an, avea să primească finanțare de la Administraţia Fondului Cultural Naţional. De altfel, Editura Aius a făcut deja o tradiție din retipărirea scrierilor lui M. Blecher.

În ceea ce privește receptarea critică a poeziei scriitorului romaşcan, ea este de o diversitate ușor derutantă pentru cititorul amator: adesea este încadrat ca scriitor suprarealist (Sașa Pană, Radu G. Ţeposu, Ion Pop și Simona Popescu), alteori ca „poet tragic” (Gheorghe Glodeanu), venind în „descendență simbolistă” (N. Manolescu) sau chiar ca precursor al literaturii postmoderne (Mircea Cărtărescu). De fapt, fiecare dintre “etichetele” critice pe care le-am enumerat nu face decât să pună în valoare una din fațetele universului poetic al lui M. Blecher, oricât de restrâns ar fi acest univers, numeric vorbind (mai puțin de douăzeci de texte).

Volumul se deschide cu o artă poetică, În loc de introducere, prolog liric ce are în centru o imagine poetică puternic vizuală și onirică: „Cuvinte, desene neînţelese ale scrisului acest/ Ca mâinile mele, ca ochii tăi închişi.” Imagine construită pe principiul suprarealist: „l’oeil existe à l’état sauvage”. Discursul liric își extrage seva din cavitatea afectivă, iar aspirațiile îndrăgostitului se proiectează în imagini poetice de o frumusețe convulsivă: „Cuvinte paseri cu aripi de sânge/ Cuvinte zburând nebune în încăperile inimii”. Un univers lunar, în care erosul traversează regnurile („Animale câteodată cu transparenţe de cer”, „Flori bizare parfumând creierul”) de la animal și vegetal până la angelic: „Vitrini lunare cu îngeri şi săbii/ Cu lupi, cu oraşe, cu vapoare, cu păr de femeie” (În loc de introducere). În acest prim poem al volumului cuvintele sunt incarnări lexicale ce ilustrează acel „amour charnel” de care pomenea André Breton: „Trupul ne plimbă cerul/ Furtuna pierde bucăţi de carne” (Eternitate). De fapt, întregul poem intitulat În loc de introducere pare un mise en abyme: sentimente neclare („încăperile inimii”) nasc versuri („Cuvinte paseri”, „Cuvinte zburând nebune”) ce, la rândul lor, nasc în receptor cuvinte ambigue sau imagini poetice („desene neînţelese ale scrisului”) care trezesc sentimente („Paşii ne cunosc abisul”, Eternitate) în abisul sufletului feminin (ale scrisului acest/ Ca mâinile mele, ca ochii tăi închişi), matrix prin excelență.

Punând în relație cele afirmate mai sus cu titlul volumului de debut al lui Blecher, ne putem gândi că această corporalitate, care este sau mai degrabă devine transparență, se referă la poem ca text al deschiderii afective, în care totul este “transparent”, deși nu poate fi spus: i) fiindcă Marie, cea din dedicația acestui volum, era deja măritată (de aici imposibilitatea comunicării), ii) fiindcă textul poetic este prin natura sa ambiguu; iar transparența viza i) evidența dragostei pentru femeia deja căsătorită, ii) anumite indicii, explicite (cum este dedicația) sau mai puțin evidente, însă care fac ca textul să își piardă din ambiguitate. În această direcție, Ada Brăvescu ne oferă, în studiul său remarcabil, o analiză detaliată a unicei iubiri din viața lui M. Blecher. Sau poate că, pe un alt nivel hermeneutic, transparența corpului ar putea viza spiritualizarea trupului în proximitatea morții, lăsând loc pentru „un trup ascuns, ca panglicele în cutii/ opace” (Fugă).

Revin pe parcursul volumului diferite imagini ale traversării sau ale pășirii (poemul Umblet) menite să umple golul lăsat de o iubire neîmplinită, în care spațiul interior împrumută caracteristicile abisului oceanic („Privirea ta-nlăuntru poartă o luntre şi mi-o trimite”, Poem I). Dintr-o astfel de perspectivă, în plan oniric, erosul se împlinește prin thanatos, un thanatos de un verde marin: „un geam se înclină, îţi schimbi transparenţele/ şi eşti o femeie moartă o fantomă cu rochia mării/ în scoica safirului, palmierul întinde braţul şi te/ salută, vapoarele îţi călătoresc umbletul şi norii/ spre crepuscul frumuseţea” (Poem II). De această dată este surprinzătoare similitudinea de la nivelul imaginarului și al lexicului dintre poemul lui Blecher și cunoscutul enunț al lui André Breton din L’Amour Fou: „Amour, seul amour qui soit, amour charnel, je t’adore, je n’ai jamais cessé d’adorer ton ombre vénéneuse, ton ombre mortelle.” Acest tip de iubire este, de asemenea, celebrat în poemul dedicat bunului său prieten Geo Bogza: „Amor cu miros aspru de lut şi de sămânţă/ Sub ierbile cât calul, în vara grea de grâne […]//Amor reţea a lumii în care prinşii oameni/ Dansează ca paiaţe serioase şi nebune.” (Amor falenă). Ca un corp transparent, poemul ne lasă să îl citim, are toate cuvintele la vedere, însă semnificația țesăturii acestui corp poetic (textus) devine vizibilă numai după ce îi descoperim articulațiile, ghicindu-i mișcările latente, posibile, specifice. Transparența poetică este cea care îndeamnă și susține astfel depășirea aparenței textuale, trecerea la nivelul abisal al cuvintelor unde ele devin altceva decât sunt.

Luând în considerare cele afirmate mai sus, se poate spune că originalitatea poeziei lui M. Blecher vine din modul în care intensitatea trăirii ce se proiectează într-un imaginar poetic suprarealist suportă confesiunea de un tragism expresionist, pigmentat cu elemente simboliste (ca în poemul Vals vechi) sau dublat, uneori, de un rafinament crepuscular, specific decadentismului (poemul Menajerie). Tocmai complexitatea ce rezultă la nivelul discursului liric din asimilarea și modelarea acestor particule estetice face ca poezia lui M. Blecher să fie savurată și de cititorii de azi.