de Adrian Grauenfels
Marile muzee din lume, albumele de pictură, istoria artei, toate îl prezintă pe Toulouse Lautrec a fi un mare pictor, un poet al Parisului, un om pentru care pictura este stilul său de viaţă. Arta de a trăi. Puţini ştiu că pe lângă pasiunea pentru pictură artistul lovit de boală, se retrage din viaţa sportivă a familiei sale bine situate, ca să adere la noi pasiuni. Nu va renunţa la plăcerile vieţii: Femeile pe care le folosea ca model devin metresele lui, aprecia alcoolul, adora caii pe care îi picta cu vibraţie şi emoţie, ca în cele din urmă să adreseze cu entuziasm şi geniu arta culinară. Lautrec inventează noi reţete, pictează meniuri. Imaginează farfuria restaurantului şi bucatele preparate a fi o creaţie artistică holistică, ca un poem, sau un balet. Întâmplarea face ca Lautrec să fie prieten din copilărie cu Maurice Joyant, proprietarul galeriei de Artă din Paris în care Teo Van Gogh îl precedase.
Anii pe care cei doi îi petrec în cartierul Montmartre consolidează prietenia lor, faima lui Lautrec creşte şi se răspândeşte, iar Joyant îl va proteja, iar după moartea pictorului va deveni administratorul moştenirii sale culturale. El pune pe roate marele muzeu Toulouse Lautrec din Albi care găzduieşte operele găsite în studioul său, după moartea artistului.
Legăturile zilnice dintre aceşti bărbaţi erau bazate pe dragostea pentru mâncare şi rafinamentul culinar. Bucătăria îi leagă şi consolidează prietenia lor. Joyant strânge scrupulos reţetele pe care cei doi le inventau. Lautrec desena cu pasiune meniuri, oameni aşezaţi la masa restaurantelor, chelneri, tipărea invitaţii la degustări culinare. Rezultatul acestor experimente este o evocare a timpului, azi numit La Belle Epoque. Lautrec găteşte şi pictează, îşi trata amicii apropiaţi cu o delicatesă numită “Porumbel cu măsline”, o invenţie a sa rămasă celebra în bucătăriile pariziene. Când antipatiza pe cineva spunea: ” Cutare nu merită să guste din Porumbelul meu cu măsline şi nu va ştii niciodată ce pierde” . Lautrec plănuia mese întregi, decoraţia lor şi armoniza felurile servite. Este celebră invitaţia sa la un dineu cu mâncare din cangur, în memoria unui animal care boxa la circ. În casa primitoare a amicului Natanson, Lautrec crea o atmosfera demenţială, ba chiar intoxica elita Parisului cu moda unui coctail culinar. Era mândru pe abilitatea sa de a găti şi improviza noi reţete. Cei doi amici notează scrupulos felurile create, iar Lautrec călătorind prin Londra, Spania, Belgia aduce noi idei, gusturi sau băuturi necunoscute francezilor.
Ardoarea, curiozitatea fac din el un bun vânător, calitate la care se adaugă talentul sau în bucătărie. La vremea aceia cina burgheză era o ceremonie importantă, serios tratată în toate detaliile. Era o ocazie de socializare, de a schimbă idei şi de a spori plăcerea companiei. Desigur dragostea pentru hrana de calitate era în focarul tuturor. Părinţii şi rudele lui Lautrec păstrau vinuri timp de generaţii, brânzeturile se maturizau în pivniţe, felurile servite erau bazate pe tradiţii vechi de generaţii. Lautrec observă că patronul nu lasă masa pe seama servitorilor ci devine direct interesat în ce se întâmplă la cină. În plus, Lautrec introduce obiceiul festivităţii culinare, el serveşte reţetele sale însoţite de desene, litografii care acompaniază un menu elaborat, estetic, vesel şi potrivit ocaziei.
Uneori pleca cu Joyant în Normandia unde vânau şi pescuiau. Se întorceau cu picturi şi vânat de care Lautrec era mândru în aceiaşi măsură. Vuillard îl pictează aplecat peste cuptorul la care prepara carnea. Din păcate o mare parte din desene şi schiţe erau trimise în focul sobei după o masă copioasă.
[Lautrec la soba sa]
Joyant scrie despre aceste aventuri: “În jurul lui Lautrec, farfurii, sosuri şi idei proliferează indiferent dacă e în Londra, Paris sau Arcachon. Când călătoreau pe mare cei doi apăreau căptuşiţi cu lobsteri, ulei de măsline, peşti proaspeţi. Sala cazanelor devenea o bucatrie ad hoc. Ei împărţeau plăceri subtile cu toţi cei aflaţi pe vapor, erau nişte piraţi moderni ai gustului împărtăşit fără bariere sociale. Lautrec se bucură de această fericită existenţă ceva mai mult de 10 ani. Epiuzarea şi alcoolul produc crize iar familia îl spitalizează forţat. Bunul amic Joyant îl susţine moral, îl obligă să picteze şi să refacă celebritatea sa de pictor. La moartea sa în 1901 familia încredinţează lui Joyant sarcina de a proteja moştenirea marelui artist.
Mulţi care l-au cunoscut au povestit despre secretele sale culinare. Un poet simbolist, Paul Leclercq ne dezvăluie puţin:
“Lautrec era atent la timpul necesar gătitului, la calitatea untului şi al mirodeniilor, prefera gătitul prelungit la foc mic la care aduga vin Burgundy despre care spunea că îl simte ca pe coada unui păun în gură”. Era un cunoscător al vinurilor şi al licheurului de fructe. Să prepare la perfecţiune un picior de oaie lua 7-8 ore. Reţele lui Lautrec au găsit ecou în bucătăria cultă franceză. Era firesc să se găsească cineva care să lege moştenirea culinară Lautrec şi arta desenului culinar Lautrec într-o carte. ” The Art of Cuisine ” a fost tipărită în Elveţia în 1966 la editura Crescent. Am ales două reţete originale pentru cititorul care doreşte să refacă gustul lui Toulouse Lautrec la finele secolului XIX.
**
Cartofi gratinaţi.
Tăiaţi cartofii în felii rotunde de 5 mm grosime apoi aşezaţii într-un vas de ceramică bine uns cu unt. Presăraţi usturoi, sare, piper. Adăugaţi lapte până la înălţimea cartofilor şi o bucată mare de unt proaspăt. Se coace lent în cuptor la 220 grade, 40 minute.
**
Păstrăvi la tigaie
E nevoie de câţiva păstrăvi foarte proaspeţi. Se toarnă oţet natural în tigaie, împreună cu sare, totul dat la foc mare. Păstrăvii curăţaţi, spălaţi şi uscaţi se depun în oţetul fierbinte pentru 4- 5 minute. Când devin de culoarea oţelului închis se scot, se aranjează într-o farfurie de porţelan, se toarnă unt topit cu sare piper şi pătrunjel mărunţit. Decoraţi farfuria cu felii de lămâie şi cartofi fierţi în apă sau în aburi.
Poftă Bună!