Sinele: deconstrucţie şi identitate

occident & orient [8]

de Gorun Manolescu

 

 
NOTĂ: Acest text este numai un preprint. El va sta la baza unui articol extins în cadrul căruia părţi întregi din textul de faţă vor fi preluate fără modificări fără ca prin aceasta să fie vorba de un un „autoplagiat”. În acelaşi timp îi rog pe cei care eventual vor prelua idei sau citate din acest preprint, să specifice sursa.

*

Parafrazându-l pe Heidegger ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea: „De ce este de fapt sinele[1], individual sau al unei comunităţi (ca sine colectiv), şi nu, mai curând, nimic?”

Susane Blackmore este de părere că: „senzaţia mea de self provine din imaginea pe care noi ne-o construim pentru a ne controla comportamentul, punctul avantajos dat de simţurile noastre şi cunoaşterea noastră asupra propriilor abilităţi – adică abilităţile corpului-creierului-minţii noastre. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuşi ca asupra unui lucru [text obiectualizat n.m. G.M.] şi îi conferă acestuia atribute şi putere”[2].

Se observă că este vorba de o deconstrucţie [3] de genul unei reducţii fenomenologice, prin care se investighează „sinele” ca sentiment care stă la baza unui sistem de exprimare specifică a gândirii prin care să putem comunica rezultatul la care am ajuns.

Aceasta ar echivala cu faptul că sinele ar fi un fel de vocabular personal (dicţionar plus reguli de formare a propoziţiilor şi frazelor) care, însă, se schimbă de nenumărate ori în cursul vieţii (Rorty)[4].

Este acceptabil acest punct de vedere, adică acest sentiment de la care pleacă Blackmore?

O observaţie importantă care se poate ridica imediat este că autoarea face o confuzie: ea asimilează sinele cu persoana, iar acea senzaţie de „self” se referă, de fapt la simţirea „persoanei”. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Rorty.

Dar vă propun să facem abstracţie de această observaţie şi să analizăm consecinţele premisei de la care pleacă cei doi.

Pentru analiză ne sunt de ajutor „jocurile de limbaj” propuse de Wittgenstein.

Cititorului obişnuit sintagma „jocuri de limbaj” îi poate provoca o neînţelegere. El poate presupune că un „joc de limbaj” înseamnă un „joc de cuvinte” – incluzând şi calambururile (în sensul în care lumea se joacă cu cuvintele pentru a se distra).
Wittgenstein a numit unele tipuri de enunţuri „jocuri de limbaj”[5]. Iată o listă de astfel de enunţuri: una este să dai ordine, alta să descrii un obiect, să relatezi un eveniment, să spui o poveste, să formulezi şi să testezi o teorie, etc. şi, în fine, să descrii „sinele” [adăugăm noi].
Prin urmare, ceea ce înţelege Wittgenstein prin jocuri de limbaj este că fiecare dintre tipurile enumerate pot fi definite în termenii rolurilor, specificând proprietăţile lor şi utilizările pe care le pot avea. Exact în aceeaşi manieră cum jocul de şah este definit printr-un set de reguli care determină proprietăţile fiecărei piese. Şi, foarte important pentru noi: o cât de mică modificare, chiar infinitezimală, fie şi numai a unei singure reguli, conduce la schimbarea unui joc de limbaj cu altul.

Aplicând jocul/jocurile de limbaj la „vocabularul” sinelui, rezultă că schimbările legăturilor observabile din cadrul unui sine individual sau al unei societăţii/culturi, ca sine colectiv, sunt induse de „mişcarea” limbajului. Astfel limbajul va juca un rol activ, inovator. Este ceea ce, într-un fel, spune şi Baudrillard: “Noi trebuie să prindem în capcană realitatea, noi trebuie să mergem mai repede decât ea. Ideea de a merge mai repede decât propria noastră umbră. Cuvintele merg mai iute decât semnificaţia. De fapt, noi suntem orfani de o realitate care soseşte prea târziu şi care este numai, ca şi adevărul, un raport oficial decalat in timp”[6].

Nu trebuie să pierdem însă din vedere faptul că pe parcursul unui discurs, inclusiv un auto-discurs despre sine, chiar nematerializat în scris rămânând astfel implicit, dacă se schimbă una, sau mai multe dintre regulile jocului avem de-a face cu treceri succesive de la un joc de limbaj, la altul. Adică apar construcţii şi deconstrucţii multiple. În plus, dacă schimbările nu sunt anunţate clar sau, măcar, deductibile uşor pe parcursul discursului (i.e. contextual), atunci apar ambiguităţi care pot friza un anumit agnosticism. Mai mult, pot fi semnul unei boli psihice prin disoluţia sinelui (sorry, a personalităţii). Or, acest lucru se întâmplă curent în produsele postmoderniste, devenind una dintre caracteristicile de bază ale curentului, în numele unei creativităţi totale.

Oare această libertate totală a creaţiei emiţătorului care trăieşte în propria realitate iluzorie nu îşi taie orice şansă de a semnala „o realitate care soseşte prea târziu şi care este numai, ca şi adevărul, un raport oficial decalat in timp” cum zice Baudrillard?
Iată o întrebare pe care postmoderniştii nu prea şi-o pun. Sau, dacă şi-o pun, răspund că produsele culturale (inclusiv ştiinţifice şi tehnologice), de când au apărut şi vor mai apărea, sunt ficţiuni şi doar timpul hotărăşte ce va rămâne şi ce nu. Şi nu se poate nega o anumită consistenţă a argumentului.

Se poate însă contraargumenta că, în acest caz, nu e vorba decât de o ciclare ironică [7] (ironia fiind o altă marcă a postmodernismului) în gol. Sau, mai precis, în jurul NIMICULUI prin pierderea din mână completă a „sinelui”, lucru care era de aşteptat prin viciul definiţiei lui Blackmore pe care l-am semnalat. Şi dacă, în timp, va rezista ceva din produsele postmoderniste, aceasta va fi o pură întâmplare. Aşa cum se întâmplă şi în cazul automatelor stocastice despre care anumite abordări ale Inteligenţei Artificiale afirmă că ar simula creativitatea umană.

Prin urmare, ca o concluzie a analizei noastre, se poate spune că sub „sinele”, aşa cum este „simţit” de Blackmore, Rorty dar şi de o pleiadă întreagă de postmodernişti, chiar nu se mai află nimic altceva decât NIMICUL.

În acelaşi timp însă, nu se poate nega faptul că în cadrul unui sine individual, social, cultural, nu vor apare schimbări prin evoluţia limbii, la nivel de parole. Dar asemenea schimbări vor fi de natură exogenă şi nu endogenă. Şi că ele, între anumite limite, nu vor produce chiar şi schimbări ale sinelui care, însă, va continua, spunem noi, să posede anumite caracteristici de bază.

Această concluzie ridică o altă întrebare: nu cumva sinele este totuşi, în esenţă, o entitate imuabilă, dată o dată pentru totdeauna, poate mai curând de ordinul fiinţării decât al fiinţei, cum presupune, de altfel, într-adevăr implicit, întreaga psihologie abisală, inclusiv „matricea stilistică” blagiană?

Părerea noastră este că nu. Aceasta este teza pe care o vom dezvolta şi argumenta în articolul in extenso. Pentru că, susţinem noi, în „endogenitatea-exogenitatea” sa, sinele este într-o continuă, fluă schimbare/devenire. Dar în cadrul unei asemenea „curgeri” ceva rămâne, totuşi, invariant. Întocmai cum, în cadrul interacţiunii particulelor elementare apar invarianţi procesuali. În sensul că, deşi particulele elementare de la ieşire sunt cu totul altele decât cele de la intrare, totuşi, de exemplu, suma sarcinilor electrice sau spinul rămân constante. Avem de-a face cu o identitate sau simetrie pe care am putea-o numi „dinamică”. Ce ne facem însă cu „ruperile de simetrii” care, de asemenea, apar la nivel cuantic? Din nou prin analogie am putea spune că şi în legătură cu sinele lucrurile s-ar petrece în mod similar. Şi, dacă admitem o asemenea ipoteză (teză), atunci chiar şi o „identitate dinamică” a sinelui ar putea să dispară. Iar, în acest caz, contingentul şi-ar intra natural în drepturi.

 

 

 

[1] În textul in extensor (i.e. în articol) va fi discutată pe larg concepţia lui G. H. Mead în legătură cu sinele individual şi cel social, precum şi distincţia introdusă de autor între subiect şi sine.

[2] Blackmore Susan (1994). „Demolishing the self”, Journal of Consciousness Studies, 1 (2), 280-2.

[3] Este meritul lui Derrida care a găsit, tocmai când trebuia, termenul polisemantic de deconstrucţie ; la fel a procedat şi Khun cu paradigmaticul sau Husserl cu punerea între paranteze – a se vedea şi Bazac Ana, “Ce punem în paranteză?”, NOEMA, XIII, 2014, 109 – 56.

[4] Rorty Richard, Contingenţă, ironie şi solidaritate, (Bucureşti: All, 1998), 133.

[5]Wittgenstein Ludvig, Cercetări filosofice, (Bucureşti: Humanitas, 2004),105.

[6] Baudrillard Jean, La Pensée Radicale, (Paris: Sens & Tonka, Collecion Morsure, 1994), Translated in English by Francois Debrix, [online, http://www.egs.edu/faculty/jean-baudrillard/articles/radical-thought] [1 feb. 2014], 4.

[7] Manolescu Gorun, Dincolode ironie şi ironism, plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo, (Bucureşti: Paideia, 2010)

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #42 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *