Silviu Simion

de Cristina Galep

 

 

Demonii, Demonii, Demonii, Demonii, Demonii, Demonii, Demonii, Demonii, Demonii, Demonii, eu, tu, ea, demonii! Nu, nu e o glumă, demonii sunt aici, sunt in tine, în miezul zilei, nopţii, aşa cum cainele din gradină e aici, câinele acela alb, alb ca zăpada cu cranuiul jumătate negru şi cu trei pete negre pe coadă şi celelalte două pe spate, cu un ochi care sclipeşte din partea cea neagră de cap. Simion, Simion, Simion, demonii sunt aici!!! Simion, the demons are here! The devil is inside!!!Câinele acela negru, of, câinele acela negru, m-a înfiorat atunci cand a venit în plină zi, jumătate negru, cu trei pete negre iar restul atât de alb, am ştiut câ îl cheamă Simion, dar nu Simion cum te numeşti şi tu, ci Simion cum se numea tatăl tău. Îmi e greu să o spun, dar o spun, poate ai să citesti şi cuvintele astea or să doară, dar, da, tatăl tău a murit. Mi-a fost atât de greu să aflu asta, să nu te sun, şi să iti trimit câteva mesaje aiurea, habar nu am, ştiu ce am scris oricum a fost dupa ce aflasem, după ce tatăl murise.

Ce frază: Tatăl tău a murit. Dacă cineva o vede e o simplă frază, dar câinele ăsta am simtit că e el, că e spiritul lui, nu stiu de ce mi-a venit să îl strig: Simion!!!, să simt că demonii erau în grădina mea, în plină zi, vara. Erau toţi, toate sentimentele mele răvăşite şi cu mine eram într-o zi de vară la poarta grădinii, când am văzut câinele am vrut să-l alung, să îi spun: Marş! Pleacă! Ce cauţi tu aici, câine. Da, m-am înfuriat şi am păşit cu faţa transfigurată spre el, dar nu am putut să merg, a fost atâta consum în acest simplu gest, încât m-am aşezat pe lemne între buruieni şi am rămas la poarta grădinii. Am început să plâng cu faţa între palme din senin, nici nu am vrut sa plâng, încercam să îmi îndes lacrimile înapoi, care totuşi curgeau, în ciuda furiei, în ciuda interdicţiei mele. După un timp, am obosit să plâng şi mi-am dat seama de patetismul situaţiei. Plângeam ca o egosistă pentru mine, de mine, nu din dadorită morţii tatălui tău pe care nu l-am întâlnit niciodată, nici măcar o singură dată, nici nu stiu cum arată, dar totuşi moartea sa m-a frapat.

Ştii, Silviu, mi-ai reproşat că nu am fost acolo, că ai trecut singur prin asta cu o altă iubită cu Pati. Pati, Pati, Pati, stii ce? eu nu am văzut-o nici măcar pe Pati, o ştiu din poze şi culmea, mi se pare frumoasă, potrivită pentru tine, mai altfel decât mine, dar ştii ce mai ştiu? Mai ştiu câteva fraze patetice, care s-ar putea să fie adevărate: că ea nu te-a iubit ca mine, ea poate te-a iubit mai mult, sau nu, dar eu am putut să mă sacrific în absenţa ta până la marginea limitei, am fost aşa aproape de marginea limitei…de marginea nebuniei. Nu, Nu, stai puţin, nu o să vorbesc despre boala mea, ceea ce am aflat eu e că am chiar e un fel de boală, un fel, şi nu voiam să încep să mă victimizez, nu asta era ideea.

Ideea e că eu, Sofia, chiar te-am iubit de atunci din liceu din clasa a 10a, paradoxal-da. Cu toate că, eu nu am vrut să ma afişez la primele întâlniri cu tine, că nu ti-am declarat sentimentele, că voiam să ne ascundem prin parcuri şi să ne trăim discret prima noastră aiureală cu iz de ceea ce se numeşte iubire, dragoste, nu ştiu. Dar tu m-ai fascinat iremediabil, parul tău blond, privirea ta rece, dar mai ales, Silviu, tu te-ai jucat cu destinul, te-ai declarat Faust. Faust, tu habar nu aveai cine a fost Faust, cât de cinic, câta cruzime pentru nişte copii. Eu, curioasă, am aflat uimită, lovită de lectura cărţii cine era Faust, şi m-am ipostaziat într-o Margareta, mi-am asumat acest rol, această mască stupidă care mi s-a lipit de faţă, iar când am tras de ea, deja mi-am jumlit pe pe faţă grefe de piele, care m-au durut, m.au durut până la inimă, până la creier, a fost un cerc.Tu- Faust, tu cel care de la 17 ani declara că nu putea să iubească, că nu poate, că nu e capabil. Era o aiureală nu o credeam, eu asteptasem ca în basme toată viaţa mea de 17 ani să mă îndrăgostesc abia asteptam să mă plimb de mână cu cineva, să declar tuturor, să te prezint mamei.

Dar nu, nu am putut, când te-am întâlnit am vrut să mă feresc de ceea ce avea să mă lovescă, am vrut să fiu Xena, Prinţesa Războinică, prudentă, care nu se plimbă ziua de mână pe holurile liceului cu iubitul ei, pentru că mâine are să se despartă şi colegii, vor râde, vor întreba de ce? şi tot aşa. Dar de ce să iţi pese de alţii, nimeni nu e în locul tău şi, totuşi, nu, nu, nu, voiam să te ţin de mână doar în parcuri să te sărut stângaci, nu voiam nimic franţuzesc, îmi ajungea doar o bancă, tu, şi iluziile mele. Dar a fost o luptă din prima clipă, nimic nu a fost simplu, erai de o cruzime…pe care o simţeam, tu nu erai ca toţi ceilelţi. Scriai nuvele, hmm, Commosicus, prima ta nuvelă, singura pe care am văzut-o, m-a frapat. Nu mai ştiu despre ce era vorba exact, deşi, poate că ştiu. Dar, Silviu, cum, cum, acolo în nuvela ta fascinantă de zeci de pagini, un miniroman, femeile erau peremiul cel mare şi un simplu scop, veneau la pachet cu o victorie, cu premiul cel mare, ţi-am citit nuvela pe nerăsuflate, si apoi încă până am ratacit foile sau le-am aruncat ca să nu o mai văd. Am fost atât de înverşunată, atat de implicată am vrut să fiu, mi s-a părut că e de datoria mea să te schimb, să iţi spun că nu e aşa, că Regina e mai mult, că suntem aşa fabuloase, fragile, poate, dar aşa de complexe. Voiam ca Faust să fiu un simplu iubit care o iubeşte pe Sofia, că se va termina cu bine şi plat, absolut tâmpit, adică cu bine.

Vrei aventură, ia aventură, vrei fantasme, hrăneşte-te cu ele, vrei libertate, deşi poţi să o ai, alegi cuşca, ia cuşca. Asta chiar aşa e cu libertatea, mă gândesc iar la câinele acela negru,da, câinele alb cu pete mai era înşoţit de un alt câine negru, complet negru. Ambii stăteau în grădina bunicilor de la ţară, veniseră nu se ştie de unde pentru hrană, se adăpostiseră sub lemnele de la poarta grădinii printre ierburi mari lângă toaleta de vară, unde m-am ascuns chiar şi eu după ce plânsesem, stateam acolo, vrând sa ma izolez pentru cîteva minute, să uit să ma uit, deşi totul îmi e ascuns în carne, doar să mă lepăd de pilele si carne până la os, poate aşa am să uit, asta dacă imi eliberez şi cutia craniană de creier. Şi totuşi, sunt iubitoare de câini, am in curte un câine de rasă, pe Billi, pe care nu l-am vrut, asta pentru că celălalt câine Hector, murise tânăr de o boală, si el avea o boală, cred că cu toţii suferim de o boală. Hector suferea de epilepsie. De o formă de epilepsie canină.

A murit, ca şi tatăl tău, doar din prisma morţii, tatăl tău nu suferea de epilepsie. Cu toatea acestea, cred că suferea, că a suferit, deşi, nu ştiu nici măcar de ce suferea. Iar când Hector a murit nu am fost acasă, asta nu mi-o iert, nu mi-am putut-o ierta nici azi, dupa 7 ani, Billi are acum 7 ani. Pe Hector l-am căutat trei săptămâni prin toate gradinile vecinilor, peste tot mi s-a spus că fugise de acasă, l-am căutat în disepare, l-am strigat, după ce am gasit o mică movilă de pământ lângă gardul grădinii noastre, nici măcar în gradina noastră, mi-am dat seama şi n-am scos un cuvânt încă 14 zile. Acum îl iubesc pe Billi, e câinele meu, cel mai bun câine, cel mai frumos, ştie trucuri de la mine, l-am învăţat la fel ca si pe Hector. Dar, Silviu, Silviu, Dumnezeule, deşi, eu cred mai mult în câini decât în divinitate, oare cum e să îţi lipsească tatăl? În grădină, deci, sunt cei doi câini liberi, iar în curte Billi, cel privilegiat, cel iubit, al meu, căţelul meu, Billi, care e legat, care stă în lesă, doar noaptea e liber, pe când câinii din gradină vor lanţul, vor sa fie în locul câinelui din cuşcă, dau aşa de tare din coadă când îi mângâi, vin la mine fară să îi chem. Şi pe ei îi iubesc, îmi sunt dragi, îi hranesc, deşi, uneori sunt crudă cu ei îi alung nu vreau să îi recunosc drept câinii mei, drept animalele mele de curte, drept tovaraşii mei credincioşi, nu am curaj să îi aduc în curte, nu vreau să îi leg, sa ma servească, sa imi lingă palmele, imi e milă de libertatea lor.

Dar oamenii Silviu, cum se muşcă, cum se mai muşcă, şi eu am o cruzime, o cruzime de care mă tem, de care îmi e frică si o expun, o afişez, trăiesc cu ea, simt furia, sunt furioasă visceral, tu nu ştii, momentele sunt rare, dar există, iar cu mine însămi sunt cea mai câinoasă, sunt cea mai crudă, îmi vine să îmi muşc palmele uneori, metaforic vorbind, nu ma iert, nu vreau să ma mint, prefer adevărul care muşcă brusc, care nu latră, care te paralizează. Ştii apropo, de asta, ţi-am spus în a doua relaţie a mea amoroasă, să spun, numesc aşa, deşi tu ai fost marea mea…. sa o spun…iubire, să zicem, să o lăsăm asa, iar celălalt, a muşcat mi-a muşcat inima aşa de tare încât m-am simţit ca un câine bătut, alungat, izgonit, călcat de o maşină, nu iarna, ci în miezul iernii, doborât acolo pe asfalt, cu gura plină de sânge, dar care, ce crezi, nu moare, se ridică, trăieşte, şi când realizează că e zdrobit, aproape mort, are un moment de nebunie, se bucură, vrea să dea din coadă, să meargă mai departe.

Şi ce crezi, Silviu, este târât sau se târăşte până la şanţ, peste luni ajutat îşi revine, începuse să îşi revină chiar de când a deschis ochii, trăieşte, se bucură, dar lovitura lui, lovitura mea amaoroasă, care a fost precum exemplul asta, se vindecă da, dar, dar, cicatricea rămâne. Să nu mă înţelegi greşit sunt bine, foarte bine, însă se putea şi mai bine, se putea să fie şi Hector bine să moară de bătrâneţe, se puteau multe, şi, totuşi nu se puteau, asta e, aşa e. Iar eu, ce să fac eu, fac ceea ce mi-a spus bunicul cu asta am rămas, cu o expresie: Omul trebuie să facă ce trebuie, indiferent de riscuri, de preţ…dar câinele, el ce să facă?, dar iubirea ea ce trebuie să facă?, dar taţii ce faci după ce dispar, dar cum te vindeci după ce eşti zdrobit, cum, cum? Demonii fac ei ce trebuie? Deocamdată sunt aici, acolo, în grădină, în câine, în tine în mine, suntem deschisi, demonii umblă, totul e deschidere, deschideri: Omul trebuie să se deschidă, unde se va închide, Silviu, unde, unde?

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #42 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *