de Adrian Grauenfels
Nu numai Roma sau Parisul se bucură de faima unor cafenele celebre căutate de boema locală. În Israel au funcţionat câteva stabilimente mult apreciate: Kasit şi Cafe Tamar în Tel Aviv, Tamun în Ierusalim. Kasit şi Tamun s-au închis după dispariţia proprietarilor. O excelentă expoziţie de fotografii realizată de talentata Shlomit Carmeli (deschisă la galeria Shouki Kuk în Tel Aviv) reface istoria cafenelei Tamar, singura cafenea care a rezistat timpului şi funcţionează şi azi sub conducerea doamnei Sara Stern.
Sara a intuit potenţialul cafenelei intelectuale şi a permis jurnaliştilor de la ziarul “Davar” să îşi mute şedinţele de lucru din clădirea alăturată la cafenea. Unii petreceau ore citind cărţi împrumutate de la o bibliotecă vecină cafenelei “Cartea Bună” (biblioteca s-a închis în 1967). Simbolul cafenelei era trunchiul unui pom vechi lăsat pe loc neatins. În jurul pomului, rudele familiei Avram şi Sara Stern au clădit o cafenea pe strada Shenkin din Tel Aviv. Anul era 1941. Cafeneaua a fost preluată de perechea Stern în 1956.
Fiind situată foarte aproape de teatrul Habima şi de Auditoriul Mann, cafeneaua era bântuită de artişti şi muzicieni devenind locul cel mai “European” al metropolei. Famila Stern poseda şi o brutărie în cartierul Shapira, unde se preparau dulciuri şi ştrudele faimoase. Cafeneaua funcţiona de la 6 dimineaţa până la 1 noaptea. Avram a decedat în 1966, dar Sara a continuat afacerea transformând-o conform spiritului său liberal, boem. Sara şi fiica sa au inventat primul covrig-toast cu brânză galbenă, telemea şi măsline servit în Tel Aviv. În anii ’70 locul devenise faimos şi era preferat de turiştii porniţi în căutarea legendarului toast.
Încet încet locul devine preferat celebrităţilor. Cine nu poposea la Café Tamar? Sara nu-şi poate aminti sutele de clienţi care veneau la discuţii aprinse. Cert este că după ce s-a închis cafeneaua literară rivală Kasit, clientela boemă de acolo a migrat spre Tamar. Scriitorul Natan Alterman, pictorul Nahum Gutman, Meir Pitzhadze, poetul Natan Zah, Yossi Harel (cineast) Rafael Klatzkin (actor), Yoram Kaniuk (critic, ziarist), Itzhak Klepter (muzician) Ghidon Levy (jurnalist) şi mulţi alţii îşi făceau veacul acolo. Amos Lavi (actor de cinema) aproape că nu părăsea localul. După moartea acestuia în 2010 întâlnirile memoriale au avut loc la cafenea şi nu la cimitir.
Tot spaţiul cafenelei este decorat cu afişe, postere şi fotografii ale clienţilor, fie ei vii sau morţi. Găsim de exemplu picturi semnate de Moshe Bronstein sau Uri Lifschiz, care desenau clienţi diverşi împreună cu stăpâna localului.
Din fotografiile pline de contrast şi nostalgie ale lui Shlomit înţelegem că farmecul locului se datorează Sarei care ştie să hrănească “trecătorul”. Timp de ani ea a săturat flămânzi: generaţii de arhitecţi, actori, artişti, psihologi care şi-au făcut studiile şi diplomele între zidurile cafenelei, sorbind cafeaua tare şi fierbinte şi purtând discuţii aprinse despre viaţă, univers, artă sau politică.
Este cunoscut cântecul formaţiei Mango “gara be Shenkin ” (locuieşte pe strada Shenkin, bea cafea Tamar), care a devenit sloganul tineretului tel-avivian. Dar timpurile se schimbă. Sunt mai puţini trecători pe stradă, o parte dintre cei în vârstă au murit, lucrările de întreţinere efectuate de primărie au durat ani şi au gonit clientela. Noii veniţi în cartier nu se simt legaţi de cafeneaua veche, demodată. Decorul nu s-a schimbat de peste 5 decenii. În anii ’60 sub conducerea lui Avram localul era elegant, dar mai târziu Sara a stabilit preţuri mai joase. Cine nu avea bani nu plătea. Cafeaua costa doar 10 şekeli spre disperarea funcţionarului de la fisc care nu înţelegea lipsa de câştiguri. Dacă cereai un meniu erai privit ca un astronaut. Nici cărțile de credit nu erau bine văzute. Café Tamar rămâne printre ultimele enclave ale vechiului Tel Aviv, un loc ancorat în trecut şi amintiri. Clientela fidelă se mai abate pe acolo, de regulă vinerea, pentru o cafea şi o prăjitură.
Fotografiile lui Shlomit Carmeli sunt pline de încărcătură, contrast şi tensiune. Ele surprind atitudini, feţe, priviri şi la un loc redau atmosfera stabilimentului. Este o călătorie în timp dacă vreţi, o retrăire a unei epoci care dispare încet, dar este încă vie datorită prezenţei Sarei care în ciuda vârstei sale petrece zilnic 12 ore în cafenea. Tot ea vinde zâmbind secretul locului: “Oamenii vin la mine ca să se relaxeze, eu reuşesc pentru că sunt o vrăjitoare. Le este mai bine aici decât la ei acasă”.
