In Lack’ech

de Anastasia Fuioagă

Stau pe acoperişul acestui bloc mizer şi privesc puzderia de oameni de jos. Seamană cu o pată mişcătoare şi monotonă. Toţi au figurile plictisite şi mohorâte. De multe ori am aceeași senzaţie: că toţi arată la fel, că nu este nicio diferenţă substanţială între un ins şi altul. Uneori mă deprimă uniformitatea asta; vreau ceva interesant, diferit, care să iasă din tipar, lucru care se întâmplă însă foarte rar. Pe de altă parte, mă consolează gândul că eu nu fac parte dintre ei, că nu aparţin umanităţii ăsteia mediocre. Sunt deasupa lor, pot să îi controlez, pot să îi omor sau să îi cruţ. Îmi e milă de neputinţa şi infantilitatea lor şi în aceelaşi timp mă dezgustă gândul că am fost ca ei la un moment dat. Partea bună e ca sunt foarte puţine lucruri pe care mi le amintesc din acea perioadă; totul e destul de vag şi înceţoşat. În minte mi-au rămas doar diferite cadre aproape şterse, imagini neclare, acoperite parcă de praf. Într-un fel, simt că fac parte din mine, însă nu le pot da o formă, nu sunt în stare să le conştientizez în esenţa lor. Am momente în care mă apucă o nostalgie aproape inexplicabilă după ele; mi-aş dori să mă pot întoarce din când în când, să le pot vizualiza. Să pot simţi ce trăiam pe când eram om şi să compar acele experienţe cu cele de acum. Am desigur şi momente în care oamenii mi se par atât de odioşi încât aş putea face o anihilare în masă. De obicei când am astfel de impulsuri de a renega rasa umană mă gândesc că de acolo mă trag şi eu, că datorez mai mult sau mai puţin existenţa mea acelor oameni infirmi.

Nu-mi amintesc cum arăta mama: dacă era înaltă sau scundă, blondă sau brunetă. N-am habar ce fel de caracter avea. Ştiu că în copilărie mi-a murit tatăl. Din adolescenţă singurul lucru pe care-l ţin minte e că eram diferit de ceilalţi, dar într-un sens peiorativ din punctul lor de vedere, deşi nu cred că mi-a păsat prea mult. Nu reuşesc niciodată să reconstruiesc o anumită întâmplare în memoria mea din acea perioadă; e doar o amestecatură de imagini şi culori. În una era mama plângând în genunchi – la mormântul tatei presupun. Pământul era de un verde închis, putrezicios, iar cerul de un gri greu şi sufocant. Alteori îmi amintesc doar sunete şi rareori melodii; astea sunt cel mai greu de suportat pentru că nu le pot lega de ceva anume, apar din neant şi îmi zgârâie mintea.

Nu ştiu dacă am iubit vreodată pe cineva cu adevărat, dacă am simţit acest tip de afecţiune faţă de o persoană. Uneori îmi pare rău, alteori îmi spun că e mai bine aşa. Sunt momente în care mă simt incomplet, am senzaţia că ceva lipseşte. Ideea că nu am trăit totul, că a rămas ceva neatins mă intrigă, cu atât mai mult cu cât ştiu că acum nu mai pot face nimic. E prea târziu pentru a mai putea simţi astfel de experienţe. Nici nu cred că aş putea să mai las asemenea trăiri să mă atingă, să treacă dincolo de exteriorul meu.

De multe ori mă frustrează incapacitatea asta de a-mi aminti anumite lucruri. Mă simt de parcă n-aş avea rădăcini; n-am nimic concret de care să mă agăţ când mă gândesc la originile mele, la punctul de la care am plecat.

Mă fascinează însă un lucru pe care nici nu reuşesc să îl înţeleg de altfel: cum de a rămas atât de pregnantă în mine ziua în care am devenit eu cel de acum, ziua în care m-am rupt de lumea hidoasă care mă înconjura? Cum de pot reconstitui acea zi definitorie atât de clar, cu atât de multe detalii, însă nu îmi pot aminti nimic concret de dinainte? Încă nu am găsit un răspuns. Tot ce pot să fac e să rememomrez acele ore la nesfârşit, să le storc de orice înţeles, până când nu va mai rămâne nimic nici din ele.

S-a întâmplat într-o zi friguroasă şi murdară de decembrie. Cred că se apropia Crăciunul: toată lumea era obositor de agitată şi zgomotoasă. Era una din zilele acelea în care mă simţeam parcă din altă specie, fiind singurul fără pungi colorate cu brazi şi Moşi Crăciuni şi, mai ales, fără o ţintă anume. Mă plimbam pe străzi fără un scop precis; aşteptam să treacă mai repede perioada aceea stupidă şi patetică. Nimeni nu e mai bun de Crăciun, e doar o idee preconcepută a celorlalți, în spatele căreia să se ascundă, un clişeu pe care să îl poată folosi pentru a se apăra de adevăr.

Mă uitam mult la cer şi la crengile copacilor care îl împungeau. Semăna cu o întindere vâscoasă şi neagră. Mi se părea în aceelaşi timp că avea deasupra o pânză de păianjen care îl acoperea, iar în această pânză rămaseseră parcă blocate ramurile goale şi firave ale copacilor. Era o privelişte oarecum sinistră, fapt care o şi făcea să-mi placă. Întunericul se lăsa din ce în ce mai mult şi mai tainic; începuse chiar să ningă la un moment dat. Fulgii cădeau uşori şi moi, lăsându-mi impresia că nu se vor opri vreodată, că va continua să ningă pentru un timp nedefinit. Priveam pierdut printre clădirile posomorâte; simţeam pulsul lumii inundându-mi porii, atingându-mă pe interior. Vântul rece al iernii se izbea de zidurile mele interioare încercând disperat să scape. Odată ce ajungeau în interiorul meu, toate acele senzaţii rămâneau captive în lanţurile dure ale gândurilor mele.

Am observat la un moment dat o umbră misterioasă. Mă urmărea, se rotea în jurul meu ademenindu-mă spre necunoscut. Am început să o urmez printre betoanele murdare până la ruinele unor foste fabrici. Nu reuşeam să desluşesc fiinţa ei, doar o umbră difuză care zbura de pe perete pe perete. Ceva inexplicabil mă atrăgea spre ea, mă făcea să merg din ce în ce mai repede. Voiam să îi văd chipul, să privesc corpul care provoca acea umbră tocmai noaptea. Am urmărit-o până în spatele unei fabrici aproape dărâmate unde se întindea o pădure întunecoasă.

Din spatele unui copac ieşi trupul firav şi suplu al unei fete. Era îmbrăcată într-o rochie albă cu dantelă; cred că era de mireasă. Rochia era ruptă în diferite părţi, iar în faţă era pătată de sânge. Roşul puternic al sângelui contrasta cu albul rochiei lungi până în pământ. Picioarele îi erau goale iar braţele-i subţiri erau de asemenea dezgolite. Avea pielea albă, ca o pânză. Era dureros de frumoasă: avea ochii verzi şi adânci în timp ce buzele îi erau vişinii, murdare de dâre de sânge care i se prelingeau încet pe gât. Părul îi era negru ca noaptea şi răvăşit. Îmi zâmbea dulce şi seducător, ispitindu-mă tot mai mult spre ea. Mi-a întins mâna subţire şi nu am ezitat în a o cuprinde în palma mea. Era mică şi îngrozitor de rece. Cred că fata era de fapt moartă.

Imediat ce am păşit în pădure m-am simţit lovit din toate părţile. Auzeam sute de şoapte, însă nu puteam deosebi ce spuneau. Treceau pe lângă mine, înconjurându-mă parcă într-un dans vrăjitoresc. O ceaţă densă cuprinsese locul, învăluindu-ne în negură. Pădurea era extrem de întunecată, plină de secrete, dar nu îmi era frică. Nu mă simţeam deloc speriat de spiritele care mă priveau şi îmi analizau fiecare pas. Fata, ce încă mă ţinea de mână şi mă călăuzea prin obscuritatea pădurii, începu să îngâne un cântec străvechi; mie-mi aducea a ceva de la Nox Arcana.

După un timp, am ajuns într-o poieniţă perfect circulară. Tânăra se opri la marginea care despărţea pădurea de luminiş. Lumina lunii cădea exact în mijlocul poienii, unde stătea nemişcată o siluetă neagră şi dreaptă. Fata mă îndemnă să mă apropii de acea arătare, însă nu veni şi ea cu mine. Pe măsură ce mă îndreptam spre acea fiinţă mi-am dat seama că purta de fapt o pelerină neagră, gluga acoperindu-i chipul. Teama s-a strecurat înăuntrul meu abia când am realizat că acea fantasmă avea mai multă substanţă decât un duh.

Când am ajuns la câţiva centimetri, fantasma începu să-şi ridice capul într-o linişte de-a dreptul sângerândă. Timpul se opri în loc, totul în jur îngheţă, iar inima mea se opri din a mai pulsa pentru câteva momente.

Fantasma avea chipul meu.

Ne priveam în ochi, ea fiind evident mai puternică decât mine. O voce joasă a spart liniştea, umplând atmosfera:

–     Aceasta este sfârşitul.

–     Al cui? am întrebat.

–     Al timpului.

Apoi, subit, fantasma mă sărută; era rece, inimaginabil de rece. Când îşi desprinse buzele de ale mele mă mai privi odată în ochi şi dispăru.

M-am uitat în jur şi nici fata în rochie de mireasă nu mai era. Rămăsesem doar eu şi pădurea, într-o linişte sfâşietoare. Am fugit disperat până la ieşirea din pădure unde m-am întins în iarbă. Respiram adânc şi mă uitam la lună, la tot cerul şters în care era scufundată.

Întâlnisem Întunericul, călăuza mea, iar acesta avea înfăţişarea mea. Întunericul eram eu, forţele lui sălăşluiau în sufletul meu. Mi-am dat seama că îmi trăisem viaţa doar pentru a mă pregăti pentru acel moment. Aveam ochi care spulberau minciunile şi plămâni care respirau eternitate.

Raiul, Pământul şi Iadul sunt pline de lucruri pe care încă nu le înţelegem. Îmi arunc povestea-n vânt şi n-o voi mai spune niciodată. O alta începe…