Despărţire

de Regis Roman

Simţea relaţia apusă, trecută, dusă dincolo, pierită. Îi dăruise totul şi primise puţin, prea puţin în schimb. Lucrurile nu pot continua la nesfârşit în minciună şi trădare. Nici nu mai simţea nicio afectivitate. În falsitate nu îi plăcea să convieţuiască. Ori i se supune cu totul, aşa, măcar de faţadă, ori iese din viaţa ei! Nu îi plăcea să se joace cu lucrurile artificiale. Le dispreţuia la fel cum nu suporta să consume apă din pahare de unică folosinţă, moi, instabile, nesigure, timorate de propria existenţă. De ce s-ar juca? Când liniile sunt frânte, când viaţa nu e perfectă încerci să o îndrepţi, să cauţi în altă parte. Nu mai avea de gând să îi suporte abuzurile. Dar nu era vorba despre cele fizice. Depăşiseră sau nu-şi puseseră niciodată problema cazul forţei manifeste. Cum adică? Să fie lovită, bruscată, împachetată? Absurd. Era în prestigiul lor, al ei şi al lui, comportamentul care făcea trimitere la antagonismele sentimentale ideatice, dar nu reale. Nu avea de gând să se irige prea mult. În lipsa atenţiilor şi afectivităţilor simple.

Privea biblioteca în gol şi era agitată şi nehotărâtă. Căuta o carte în care să se refugieze, să se teleporteze, să simtă că este iubită. Din copilărie a empatizat cu personajele feminine. Şi se transpunea în situaţia ireală şi substitutivă a femeilor adorate, iubite, venerate, uşor perverse, dar nu prea tare, atât cât trebuie încât să incite continuu. Adopta numele eroinelor şi făcea dragoste cu masculii. Sinistră era ideea că îl iubise mult sau îşi crease un fel de dependenţă la care era nevoită să renunţe. De ce să imite ca o maimuţă egoistă? Dacă este înşelată să înşele! Dacă este trădată să trădeze! Mai bine se urcă pe catafalcul fetelor bătrâne şi adoptă o pisică sau un căţel pe care să-l pupe în sfincter toată ziua. Nici aşa nu era bine! Ce are în comun cu animalele? Nu le prea suporta. Deşi părul roşcat, ochii verzi cenuşii, nasul subţire şi o idee coroiat, faţa de pară o făcea să semene cu o vulpe liniştită, sigură, bine hrănită înainte de iernare. Însă-i egoistă, speriată de boli şi bacterii. De ceea ce este primitiv şi periculos.

Iubitul ei. Pardon, fostul iubit. Să-l părăsească era cel mai simplu îşi spunea aranjându-şi hainele curate într-un sertar. Da, ar însemna că nu este o laşă. Într-un gen reflex ducea dresurile aproape de nări şi le inspira. Căuta mirosul cum căuta ceva nespecific, străin ori nepersonal ascuns în fibrele interne. Zâmbea când îşi reamintea mereu naivitatea şi indolenţa bărbaţilor. Cei chinuiţi de remuşcări puteau să-şi şteargă emailurile, smsurile, apelurile, arhivele de pe reţelele de socializare cât voiau, însă uitau de mirosuri. Iar târfele erau suficient de proaste încât să se parfumeze abundent sau să transpire lubrefiant şi excesiv ca să le prindă. De fapt, cele mai multe doreau să fie recunoscute, descoperite. Numai bărbaţii nu-şi prea dau seama. Sau ignoră gândul. Era uniform şi aducea a detergent floral difuz şi comun. Nu mai aveau nicio amprentă umană. S-au depersonalizat ca şi relaţia în care locuia. Puteau să treacă ambii la următoarea. Poate din cauza vârstei, a crizelor de personalitate care răsar ca firele albe prin tâmple.

Îşi mângâia destul de rapid părul ofuscată asemenea unei fetiţe nebăgată de părinţi suficient de mult în seamă. Îi era ciudă, un fel de mâhnire sistemică pe care o simţea că s-a cuibărit până în adâncul oaselor. Nu l-a găsit până atunci pe Patrocle – alintul sau desconsiderarea patrupedă cu care îi boteza în minte, pe căţei, pe bărbaţii fideli, cuminţi, aşezaţi, care să o dorească în exclusivitate. Era premium pentru ceilalţi sau doar se considera astfel? Nu ştia prea bine ce să răspundă. Dar oamenii meritau să se regăsească. Când o să-l întâlnească pe hărăzit? Patrocle. Cuţu. Cuţu. Se întreba pregătindu-se de serviciu, accelerând mişcările de dezbrăcare şi de îmbrăcare, apoi de fardare, aşa ca în fugă. Considera cu temei că întârziase. De fapt, era urmărită de timpul risipit anapoda şi ar fi fost bine să fie, deja, în metrou. Dar era, încă, acasă. Pe obrazul stâng pusese o idee prea mult fard în comparaţie cu celălalt. Omogenizarea înseamnă echilibru sau decantare. Să dai şi să primeşti aproape la fel. Să investeşti atât de mult încât să nu pierzi mare lucru. Avea sentimentul că pierduse mult. Se lamenta şi dispreţul îi făcu greaţă. O grimasă îi brăzdă un rid de deasupra buzelor roşii, pigmentate care i se alungi înspre bărbie. Nu-i plăcea să se plângă, mai ales sieşi. Era o luptătoare. O învingătoare peste care se pogorâse tristeţea sau deznădejdea din caută că o să-l părăsească.

Singură, din nou. Nudă de afectivitate. Bărbaţii nu sunt numai imaturi şi proşti, ci-s şi retarzi obsesiv. Dacă le intră în cap o idee nu şi-o mai pot scoate, o umăresc mereu practicând supliciul chinului facerii. Nasc prostii, cu greutate, cu durere, apelând la lucruri externe de genul banilor sau funcţiilor pentru care se dau peste cap ca să le multiplice. Dar gândul lor este numai să se încurce cu cât mai multe, să facă sex în neştire când şi cât sunt în stare. Puţin de tot faţă de nevoile lor adevărate. Contează împlinirea gândului egoist. Narcis – homosexual nedescoperit. Apoi fug ca descreieraţii, etalându-şi mascat neputinţele generice şi ameninţând cu lucrul pe care-l consideră cel mai de preţ: nu organul sexual, ci forma lui externă, obiectele pe care le au în posesie, maşinuţele, vaporaşele sau avioanele, muşchii şi penele pe care şi le ţin cu mândrie în păr, bănci sau buzunare. Este un joc pe care-l practică prost şi rudimentar. Iar mămicile progeniturilor sunt penibile, uitând intenţionat că au fost odată femei, comportându-se ca nişte matroane rafinate care trebuie să supervizeze clientela selectă sau să le interzică să iasă cu orişicine. Sunt atât de iscoditoare şi curioase încât unele le violează corespondenţa, altele angajează detectivi să le urmărească ori pun camere ascunse de luat vederi în dormitoare, mai ales în dormitoare. Dar nu într-ale lor. Niciodată. Se aşează confortabil pe scăunel, urmărind. De nu prind să vadă mare lucru încep să-şi imagineze. Dacă nu-şi imaginează ajung să fabuleze. Dacă nu pot nici fabula înseamnă că sigur este ceva în neregulă cu femeia care vrea să-l fure, răpească, izoleze.

Trânti uşa în urmă şi sărea ca la şotron peste câteva trepte-căsuţe deodată. Nu mai avuse răbdare să aştepte liftul. Casa de tip vechi era dotată cu un ascensor la fel de bătrân. Ca în poanta cu melcul spusă după o oră de la despărţire: eu încă te mai părăsesc! La fel se mişca maşinăria. Ajungea mai repede pe scări. Săltau ca într-o veselie toate: corpul, poşeta, capul, brăţările, gura, fusta, mijea ochii la fiecare aterizare de parcă îi era frică să nu se rănească. Dar avea grijă să nu atragă atenţia. Pustiul imobilului şi răceala, indiferenţa vecinilor o ajutau să îşi dea, din când în când, frâu liber impulsurilor. Nu ştia că o filează, o privesc pe vizor sau că ascultă cu atenţie şi o identifică după paşii făcuţi. Au ieşit numai de 25 de ani dintr-o societate totalitară, comunistă, impregnată de teroarea legendară sau mitică a securităţii. Teama sistemică de autorităţi nu dispăruse în cazul celor trecuţi de vârsta medie. Totuşi, din politeţe se străduia să nu tropăie prea tare ca o piţipoancă beată. De când nu se mai ameţise? Trecut-au anii! Ţinea mult la raţiune, la imaginea proprie, la sănătate ca să se îmbete. Nup. Nu o să facă nici asta. Mai bine singură. Norocul nu a ocolit-o. În faţa casei reuşise să oprească un taxi şi zâmbind uşor stingher din cauza respiraţiei accelerate îi spuse adresa biroului: Republicii 29. Şi acolo era minciună. Cea mai mare minciună. Slujba consta în falsificarea datelor pe cât posibil în favoarea firmelor pentru a se reduce taxele şi impozitele. Multe facturi decontate erau inventate la sugestia biroului. Nu era cazul să le treacă cu vederea, dimpotrivă presiunea şi creativitatea la care era supusă în fiecare zi consta în a găsi cât mai multe căi fictive. Depăşise cu câteva minute ora la care trebuia să se apuce de treabă. Birocratică. Neatenţia îi dăduse bătăi de cap în trecut. Trebuia să se concentreze. Să nu greşească, altfel rapoartele financiare trebuiau reverificate, reştampilate, resemnate, relistate. Banal. Comun.

A făcut o greşeală. Nu ştia cum să se fofileze şi să o şteargă englezeşte. Numai că nu avea după cine să se ascundă. Era unica invitată a colegei lesbiene. De mult o tachina şi îi făcuse avansuri. O refuzase surâsând în sine de fiecare dată. Acum, azi, după orele de lucru acceptase să meargă la o poveste. Un fel de poveste. Şi intrase într-un apartament de bloc, semicentral, cu zece etaje, crem. Aproape totul, aşa ca-n moda glaciară transpusă din revistele de decoraţiuni interioare, era crem. Tavanul, uşile crem. Mobilierul în nuanţe de crem. O combinaţie nepotivită între clasic şi modern. Piesele de baie băteau înspre gri. Oricum, avea impresia că se topeşte de atâta crem, că se transformă în aceeaşi nuanţă. Chicios, până la urmă, dar dacă imitaţia era atât de puternică şi alte culori au fost izgonite de acolo ce era să facă? Dar, cum a intrat surprinsă neplăcut de atmosfera neutră, la fel de repede a ieşit. Şi nu din cauza zugrăvelii. Nadia a fost vinovată, colega de la serviciu. Era să şi-o ia pe coajă. Se purtase mai rău decât un bărbat. Datorită siluetei masive avuse prima iniţiativa fără să i se dea de înţeles că ar fi fost în regulă. Şi se trezise cu Nadia că se aruncă asupra ei, după ce au dat peste cap câteva pahare de vin. S-a ferit cât de gingaş a putut. S-a scuzat, spunând că nu e pregătită pentru o asemenea relaţie. În clipele următoare şi-a simţit braţul stâng prins ca într-o menghină şi răsucit, încât a ignit de durere. Încovoiată, aşezată în genunchi din cauza tensiunii din umăr privea înmărmurită înspre Nadia care răsufla adânc şi o fixa cu privirea de sus întrebătoare. Apoi, ca să-i demonstreze că este tandră, îi îndepărtă câteva şuviţe de păr care i-au alunecat înspre ochi. Însă strângea continuu din buze ca să arate ameninţătoare şi neînduplecată în privinţa a ceea ce urmau să facă. „Dacă nu mă vrei, eu te vreau.” şoptise, râgâind înfrânat la urmă. Înghiţise, se pare, mult prea mult aer. Era gurmandă. „Nu vreau. Lasa-mă-n pace! O să plec.” I-am spus simplu şi hotărât. Zâmbea sarcastic. Ca un bărbat cu orgoliul şifonat ce avea un cui înfipt în talpa piciorului şi nu vroiam să-l scot. „Nu!” În timp ce mă imobiliza îmi făcea ochi dulci. Era dementă. Cu cealaltă mână mă prinsese de păr şi mi-l trăgea într-o direcţie opusă zâmbetului ei, silindu-mă să-mi dau capul pe spate. De la distanţă lucrurile se văd uneori mai bine. Durerile se contopeau dar învăţasem să rabd, să le ignor, doar sunt amplificate de reprezentările din minte şi nu le vizualizam deloc. Le lăsam acolo în simţurile primare. Cremul apartamentului se transformă într-un vineţiu, apoi deveni roz. Scăpasem din încleştare lăsându-mă cu toată greutatea pe spate. Normal, am pierdut şi un smoc de păr, dar era răul cel mai mic. Cineva mă dorea şi pe mine cu disperare! Ca două descreierate ne-am învârtit în jurul unei măsuţe, făcând un cerc, la început în patru labe, eu, pe urmă mişcându-mă în genunchi, apoi în poziţia bipedă firească ca la o horă, răsturnând câteva vaze, o noptieră, un suport de ziare şi o lampă de colţ. Furia din mine se diminua pe măsură ce conştientizam că eram liberă. Adversara nu numai că era grasă, dar era şi neîndemânatică şi înceată. Uneori norocul ţine cu cei slabi! Repeta mereu o propoziţie şi se văicărea de parcă ar fi pierdut ceva drag şi nu-l mai găseşte. Sau considera că nu ar fi fost mare lucru s-o facem. Acel ceva pe care îl vedeam ca fiind o simplă înjurătură, un simulacru ce nu se materializează niciofată. Mi-am pipăit în mişcările de evitare a colegei hainele, corpul să îmi dau seama dacă sunt în regulă toate. Obosise de alergat. Mă aşteptasem să se liniştească. Şi repeta obsesiv o idee pe care în fanteziile erotice dorea să se întâmple. Atunci mi-am luat haina din cuier, poşeta de lângă telefonul din hol şi am ieşit, trântind, cum era normal, îngreţoşată uşa. Mă întrebam dacă să o dau în judecată sau nu pentru hărţuire sexuală. De ar fi fost bărbat nu ar fi scăpat de tentativa de viol. Instinctul matern, însă, mă înmuie şi mă făcu să o iert pe loc. Era caraghioasă expresia, de parcă îmi oferea un expreso cu frişcă dulce şi tonalitatea pe care o folosise: „mă lingi, lingi-n cur?” Semăna cu un hipopotan zvăpăiat ce îşi marca teritoriul cu ardoare. „hi, hi!” grotesc. Mămiţicule, te-ai supărat, ori nu? Şi pe geam a ieşit, după mine, pentru a-şi întări propunerea, strigâjnd de câteva ori ascuţit dar nu prea tare, căutând să aplice o tehnică banală de sugestionare: „Lingemă-n cuurrr!” ca să mă determine, probabil, să mă răzgândesc, să realizez ceea ce tocmai am pierdut, să mă întorc ispăşită. Ar fi trebuit să o las să se dezbrace şi să îi trântesc un şut în zonă. Am fost bună la fotbal în gimnaziu. Dar am luat accensorul la un etaj inferior dezustată de relaţiile în care pot intra şi am plecat hotărâtă spre casă. Nu era în regulă ziua care părea că se sfârşeşte. Mă învinovăţeam şi credeam că toate mi se trăgeau din nemulţumirile faţă de relaţia în care mă aflam efectiv. Mă regăseam? Nu prea. Sau, cine ştie!

Am ajuns acasă ispăşită. Mestecasem două pachete de gumă, pe care le tot împrospătam, schimbam pentru a-mi masca, cumva, alcoolul. Încercam să uit ceea ce se întâmplase şi nu-mi găseam explicaţii pentru a doua zi când voi merge la serviciu: ce scenariu m-o aştepta? Era corectă afirmaţia să nu te încurci cu colegii! Şi dacă s-ar fi cuplat cu Nadia ce ar fi aşteptat-o în zilele următoare? Mozol de faţă cu alţii? Nasol! Sau ascundere, mă fac că nu te văd, te prefaci că nu sunt? Ori ciupituri pe sub mesele de lucru? Mesaje trimise secretuos sau cu tupeu. Imbecilă stare. Spera că reuşise. În scara casei îşi făcuse mâna căluş şi îşi verifică respiraţia. Nu aducea a vin. Cel puţin aşa i se părea. A intrat în apartament aruncându-şi cheile în moţăiată, o buburuză de ceramică postată pe un trepied în hol în care poposeau mărunţişurile. S-a dezbrăcat impunându-şi să fie veselă. Şi culmea, reuşi, se bucură când îl văzu tolănit pe fotoliu, studiind pe sub ochelarii de lectură presa şi ascultând în paralel ştirile.

–     Bună!

–     Ai ajuns? Întrebă el cu acelaşi ton plat, de parcă juca continuu pocher, nici o expresie, nici un muşchi nu tresărea decât foarte rar pe faţa lui. Nu-şi dădea seama dacă vreodată a fost fericit. Sau mâhnit. Doar când se lovea mai scăpa câte o grimasă. În rest, era statuie. Dar era statuia ei? Sigur, nu!

–     Aşa mi se pare… şi se aşeză pe un scăunel de lemn de lângă biblioteca pe care o iubea, încrucişându-şi picioarele. Ce va urma? se întrebă curioasă. Nici nu o băga în seamă. Putea să vină cu amantul acasă şi nu ar fi văzut-o. Ori era numai o cacealma?

–     Vezi că sâmbătă şi duminică plec la Sinaia, în delegaţie… iar.

I se aprinseră toate luminiţele din cap. Îşi împacheta hainele într-o pungă de gunoi curată de vreo 200 de litri. Le va muta mai uşor. Aruncă şi geamantanele acolo, dezinteresată de clipa de ordine. Dumnezeule. Iar mă înşeală. Era minciuna penibilă pe care o folosea când dorea să petreacă un timp cu alta. O minciună nouă care i se părea că rezistă. În urmă cu o lună a descoperit când a găsit calculatorul deschis şi e-mailul nedezactivat. Îşi sfătuia amantele să îşi facă timp liber în week-end. Mesajul era direcţionat la trei femei, fiind unic. Mă întrebam cum sunt atât de neatente, proaste încât nu se prind, ori nu vor să se prindă. Le accepta pe oricare. Le făcea şi programare de îşi luau timp liber deodată? Când putea să scape de mine şi nu trebuia să dea socoteală la slujbă. Mă ajunsese tristeţea din nou. Un impuls mă trimitea înspre geamul larg deschis. Mereu îşi dorise să zboare. Câteva secunde. Se răzgândi instantanetu, nu avea pentru cine, măcar de ar fi fost iubită, venerată, respectată. Aşa că ar fi fost ridicolă, până la urmă, cu un asemenea gest. I-ar fi astras atenţia o zi, două, apoi s-ar fi bucurat că a rămas singur. Chiar de nu ar fi recunoscut-o faţă de alţii. Aşa că se hotărî să îl pedepsească şi să nu îl părăsească. Să îl pună în cât mai multe încurcături, să îl determine să mintă, să îl ignore total.

–     Frumos. Şi eu sunt trimisă tot la Sinaia în deplasare. La ce hotel ai camera?

–     Îhî… minunat, răspunse foindu-se neliniştit pe fotoliu. Sunt obosit. Mă uit pe ordinul de deplasare şi îţi spun mâine.

–     Bine. Femeia zâmbea satisfăcută de neliniştea şi nesiguranţa trezite în partener. Nu mai era defel supărată, tristă. Acum se vedea bine, devenise el îngândurat peste măsură. Putea să dea înapoi. Şi i-ar fi spus că glumise. Dar aştepta. Poate că ar fi fost mai bine să o fi pupat undeva pe Nadia, felicitând-o pentru curajul de a nu se încurca cu neserioşii de gen! Îi era ciudă că bărbaţii sunt superficiali, sunt de o duritate copilăroasă, cea în care o curcă jumulită drogată care, însă, are impresia că este un vultur. Mâncător de cadavre.