Privind spre viitor către Secția 14

 #traiestefantastic

Andreea Sterea

Primul Atelier de scriere creativă SF&F organizat de Bookblog și Revista de Povestiri, oferit de maeștrii fantasticului românesc Michael Haulică, Oliviu Crâznic, Florin Pîtea și Marian Coman, s-a încheiat cu rezultate spectaculoase, cel puțin din punctul meu de vedere: proze foarte bune (semnate de tineri talentați și ambițioși) publicate în reviste de prestigiu online și tipărite, o  antologie ce va cuprinde toate lucrările absolvenților (pe care sper să o găsesc de vânzare în această toamnă) și, mai ales, o seamă de autori debutanți care promit foarte multe pentru viitorul SF&F contemporan, reuniți sub coordonarea experimentatului și neobositului Michael Haulică în deja cunoscuta „Secție 14”.

Și pentru că acești scriitori în devenire merită nu numai încurajați să continue să scrie, dar și susținuți să se perfecționeze, astăzi voi face o trecere în revistă a textelor publicate de unii dintre ei, pentru că viitorul literaturii SF&F românești e și în mâinile lor, iar ei trebuie să fie atent urmăriți de acum încolo.

Ca surse pentru texte am avut la dispoziție Revista Abația (numărul 1), Revista Argos (numerele 10, 11 și 12) și Revista Galileo (numerele 6 și 7). Evident, pe măsură ce vor apărea noi lucrări ale absolvenților Secției 14 în publicații online și tipărite, nu voi pierde ocazia de a le citi și de a le „combate” (drăgăstos și constructiv).

Tursas – Andrei Panțu

Inspirat din folclorul nordic, Andrei Panțu ne provoacă să trăim alături de personajul-narator teroarea provocată de niște creaturi bizare – Tursas – ce invadează progresiv căminul acestuia. Imposibil de oprit, virali, indestructibili, Tursas devin un simbol al distrugerii inexorabile. Povestea este scrisă într-un ritm alert, într-un limbaj adecvat textului și contextului, cu un final ce merită trăit alături de personajul principal. O poveste reușită și, chiar dacă mi-ar fi plăcut să găsesc mai multe referințe la miturile și legendele la care autorul face aluzie (Iku-Turso) și un vocabular mai bogat și mai atent stilizat, suspansul a fost suficient de bine dozat ca să mă țină interesată până la final. Avem un scriitor care dovedește că se poate descurca bine în proză scurtă cu accente horror și terror și sunt curioasă să îl citesc pe viitor în texte de mai mare amploare.

ReÎnnoirea – Alexandra Medaru

Dacă de la primele paragrafe autoarea ne duce cu gândul la un fantasy istoric, medieval, în care te aștepți să apară dragoni și diverse domnițe în primejdie, până la final vei afla că nimic nu este ceea ce pare în micro-universul creat de Alexandra Medaru. Nici titlul nu este întâmplător, iar cititorul curios va avea ocazia până la sfârșit să realizeze că seria Cântec de gheață și foc și-a pus în mod fericit amprenta asupra scriitorilor contemporani. Mi-ar fi plăcut ca Alexandra să fluidizeze textul mai bine prin folosirea mai multor arhaisme și asocieri de cuvinte care să sugereze și mai intens atmosfera medievală și contextul acțiunii, pentru a conferi textului un pic de savoare și culoare locală, de a-l face mai credibil în timpul și în spațiul poveștii. În plus, deși stilul este cursiv și povestea curge bine, mi-ar fi plăcut să văd o mai mare flexibilitate în folosirea timpurilor (și modurilor, diatezelor etc.) verbale și în alternarea lor, precum și mai mult curaj din partea autoarei de a „ataca” expunerea narativă amplă, construită cu rigurozitate, bogată în detalii, așa cum îi stă bine unui text din genul fantasy istoric. Alexandra are un stil în formare și un potențial bun de a ne da povestiri bine lucrate și bine gândite, așa că am trecut-o pe lista celor care vor fi urmăriți cu atenție.

Scrisoare din Iordania – Valeriu Tudose

Nu mulți scriitori au simțul umorului și foarte puțini izbutesc să combine SF-ul cu comicul ca să și iasă ceva bun din asta. Valeriu Tudose însă pare a fi pe drumul cel bun, căci de la primele rânduri ale Scrisorii din Iordania, am știut că voi avea parte de o abordare inedită față de ceea ce citisem până atunci. Antrenantă și scrisă într-un stil lejer (fără a deveni colocvial, vulgar sau dimpotrivă, banal până la transformarea într-un proces verbal de constatare scris de sectoristul satului – eroare frecvent întâlnită la autorii contemporani neexperimentați), Scrisoare din Iordania urmărește peripețiile unui personaj parcă desprins din Caragiale (dar surprins în teribila noastră epocă post-modernă) care este antrenat într-o aventură dintre cele mai bizare. Cu extratereștri. Din nefericire pentru mine, povestea s-a terminat prea repede, mai voiam, cumva simțeam că ar mai fi trebuit să mai fie niște scene acolo, niște cadre, niște replici și niște consecințe, dar atât cât a fost, a fost bine. Apreciez un autor curajos care se joacă cu umorul și reușește să ne facă să mai și râdem, mai ales într-o lume în care totul este atât de serios, că devine tragic.

Miză mortală – Alexandru Orbescu

Cum ar fi să îți joci sufletul la poker cu un înger, un demon și Moartea însăși, iar miza să fie intrarea în Iad sau în Rai ? O scenă parcă desprinsă din serialul Supernatural, dozată cu suficient umor cât să fie o lectură lejeră (dar care nu duce în ridicol) și cu destul suspans cât să fie o lectură antrenantă (fără a se lua totuși prea tare în serios), povestirea lui Alexandru propune o premisă provocatoare și un final care arată că întotdeauna ai de ales, chiar și când sorții îți sunt potrivnici (…dar nu atât de neașteptat dacă te-ai uitat la Supernatural timp de vreo 10 ani). Mi-ar fi plăcut și aici o mai mare flexibilitate în alegerea și potrivirea timpurilor verbale între ele și în frază, dar per total povestea lui Alexandru îndeplinește una din funcțiile principale ale literaturii de calitate : entertainmentul inteligent. Câteva dintre întorsăturile din condei ale autorului demonstrează că există destul umor și potențial artistic pentru a ne aștepta de la Alexandru la surprize din cele mai plăcute.

Stalker – Iulia Albota

O poveste SF propusă în peisajul urban al Bucureștiului unui viitor super-tehnologizat, Stalker este poate cea mai hard SF poveste citită în această rundă, descriind cu lux de amănunte diverse aparaturi și soluții hard și soft care nu sunt atât de îndepărtate de vremurile noastre cum ar părea la prima vedere. Nici ideea vehiculată în Matrix nu e departe, în viziunea Iuliei, pentru că realitatea-hologramă pe care o prezice autoarea ar putea foarte bine să fie activă – noi cum am putea ști? Povestea se desfășoară alert și pune niște probleme interesante despre condiția omului modern față în față cu Tehnologia și mai ales cu Sistemul, Corporația și alți monștri din umbră, dar sincer mi-ar fi plăcut ca acțiunea să nu se petreacă în București – Universitatea Politehnică din zilele noastre nu mă inspiră prea mult când vine vorba de hi-tech. În alt cadru și sub altă formă, această povestire ar fi ieșit un cyberpunk excepțional (și îi recomand Iuliei excelentul roman Gangland de Florin Pîtea ca sursă de inspirație), dar mă bucur să văd că există idei atât de bune în peisajul SF românesc contemporan.

De asemenea, mi-ar fi plăcut ca limbajul colocvial să fi fost mai atenuat, iar limbajul general al poveștii să fie mai stilizat, nu pentru că nu dă bine din punct de vedere literar, ci pentru că dacă tot se petrece acțiunea într-un București al viitorului dezvoltat tehnologic, mă aștept ca și oamenii să se mai fi civilizat un pic și să nu fi rămas blocați în limbajul de la scara blocului. Nu cu mult mai civilizați, numai cât să se potrivească în imaginea de ansamblu – dacă tot vorbim despre tineri ambițioși care vor conduce lumea, eu una am pretenții de la ei. Altfel, Iulia dă semne că ar putea scrie un cyberpunk valoros, așa că stăm cu ochii pe ea ca și cum i-am pune un Stalker.

Ohrainic – Adrian Poenaru

Plasată pe două axe temporale (trecut – prezent) și alternând cu abilitate scenele dintre ele, Adrian Poenaru promite cu Ohrainic o revitalizare a genului SF românesc care nu pare cu nimic mai prejos decât ce se scrie la această oră pe tărâmuri anglo-saxone. Personajele sunt vii, tridimensionale și suficient de bine dezvoltate pentru o proză de dimensiuni reduse, acțiunea este dinamică și bine dozată cu suspans și emoție, iar scurtele inserții de limbă rusă dau culoare și aromă unui text care curge bine de la început până la sfârșit.

Ce m-a surprins plăcut este faptul că deși povestea se termină în deja celebra (și mult prea abuzata) „coadă de pește”, sfârșitul nu te face să simți că pur și simplu autorul s-a plictisit și a pus capăt istorisirii sale brusc undeva pe la mijloc, pe principiul că finalul deschis și enigmatic este un coup de grace literar spectaculos la care nu s-a mai gândit nimeni până acum. Există o linie fină dar clară de demarcație între a avea un final neașteptat și a nu avea final deloc (cum se întâmplă supărător de frecvent în proza scurtă contemporană) și puțini reușesc să încheie o povestire în clasicul stil „Zona crepusculară” sau „Povestiri cu final neașteptat” și să le și iasă. Din acest punct de vedere, Adrian dovedește că are stofă de scriitor și știe să facă uz inteligent de tehnicile narative.

În neant și Oroarea din Oort – Mihai Alexandru Dincă

Am lăsat pe final trei dintre scriitorii Secției 14 pentru că doi din ei ne-au bucurat cu mai mult de o povestire publicată, iar unul ne-a oferit mai mult decât o povestire, ba chiar un început de roman, așa că…

… primul la rând (fără a stabili aici o ierarhie valorică) este Mihai Alexandru Dincă

Întotdeauna mi-a plăcut Lovecraft, nu obligatoriu pentru ce a scris, ci mai ales pentru cum a scris, și lumea asta a noastră este mai mult decât norocoasă că l-a cunoscut și l-a moștenit pe acest Poet al Întunericului fără de care literatura fantastică ar fi fost cu siguranță mai săracă și mai tristă. E greu să găsești pe cineva care să poată să scrie ca Lovecraft și să nu sune ridicol în 2015, mai ales la noi, când facem atât de ușor confuzie între un reportaj banal de ziar și o lucrare de beletristică. Avem un singur autor în prezent care își poate măsura fără griji forțele cu Lovecraft ca nivel de complexitate a limbajului, ca stil și tehnică (vorbesc despre Oliviu Crâznic, bineînțeles, autorul romanului gotic …și la sfârșit a mai rămas coșmarul și al volumului de povestiri dark fantasy Ceasul fantasmelor), și îl mai avem pe Mihai Alexandru Dincă, un scriitor care ar putea deveni o revelație pentru literatura română de gen în viitor.

Ambele povestiri scrise de Mihai fac să pară că Lovecraft însuși i-a ghidat condeiul. Răul și Întunericul sunt personajele principale, de fapt, în timp ce eroii ambelor povestiri sunt numai oglinzile prin care autorul înfățișează Nenumitul, Monstruozitatea, Oroarea. Dacă nu aș fi știut că ceea ce citesc sunt texte scrise de un autor român, fără nici o problemă mi le-aș fi imaginat ca pe niște traduceri excelente din Lovecraft, de altfel extrem de rare. Înclinat spre senzorial, spre emoție, spre introspecție, spre sondarea celor mai întunecate colțuri ale minții și sufletului omenesc, pe viciile monstruoase ascunse atât de bine în noi, Mihai pune mai puțin accent pe acțiune și intrigă, dar oferă un recital horror excepțional oricui poate să îndure violența psihologică. Superb este faptul că Mihai știe, inconștient, că o poveste horror sau terror nu trebuie să îi provoace valuri de greață cititorului pentru a-l băga în sperieți și a-i da niște trăiri vecine cu nebunia. Arta supremă este să faci cititorul să simtă oroarea fără să faci abuz de artificii ieftine și inutil-detaliate culese din paleta largă (și, să recunoaștem, destul de murdară) a anatomiei și fiziologiei umane sau a practicilor scato, necro și așa mai departe. Poți provoca groază și fără să provoci scârbă și Mihai reușește asta într-un mod cum nu se poate mai natural. Oroarea din Oort este destul de explicită, nu mă înțelegeți greșit, dar la Mihai, ca și la Lovecraft, șocul nu este pus acolo numai de dragul de a fi pus undeva, ci are un rol relativ bine plasat în psihologia personajelor și în motivația alegerilor pe care le fac.

Intriga și acțiunea sunt cele două aspecte la care Mihai are timp să lucreze în viitor, pentru că restul este deja așezat unde trebuie. Probabil proza lui nu va fi gustată de cei înclinați spre lumină și culoare, și nici nu este nevoie. Așa cum Lovecraft încă este (și va fi) citit, așa va fi citit și Mihai peste zeci de ani, căci proza lui are toate șansele să devină literatură clasică pentru generațiile care ne vor urma.

Nefapt, Neunde, Nicăiurea  și În început – Mihai Octavian Giulvezan

Prima dată am citit povestirea lui Mihai Giulvezan din primul număr al Abației BD (Nefapt, Neunde, Nicăiurea) și mi-am dat seama că am de a face cu un scriitor. Nu cu un debutant, nu cu un tânăr aflat la începutul unei pasiuni nou-descoperite, ci un scriitor. Lectura atentă a celor două proze m-a convins că Mihai Giulvezan este genul acela de scriitor versatil care poate oferi o povestire criptică, profund emoțională, care apasă pe butoane ale sufletului și ale conștiinței în cele mai nebănuite sensuri (Nefapt…), ca apoi să răstălmăcească un mister biblic într-un cadru fantasy foarte bine creat și detaliat (În început). Mă aștept de la Mihai la lucrări foarte bune în viitor pentru că are stil, are tehnică și are limbaj de scriitor, știe să își dozeze excelent scenele cu suficient suspans și emoție ca să te țină alături de el până la final și mai știe să spună o poveste foarte veche într-un mod nou și incitant.

Ambele sale povestiri demonstrează că Mihai are talent, are pasiune pentru scris, se documentează foarte bine și știe să „agațe” cititorul fără nici un efort. Foarte stăpân pe limbaj și pe tehnicile narative, Mihai Giulvezan are toate atuurile să devină un scriitor de succes. Am fost printre primii care au apreciat folosirea cuvântului „nicăiurea” – de o rară frumusețe stilistică – și voi fi printre primii care vor sta la coadă la autografe când Mihai va decide să publice o povestire nouă. Va ajunge, poate, la nivelul lui Oliviu Crâznic, să scrie în orice gen, în orice temă a fantasticului sau a suspansului și să o facă impecabil.

Eroi fără voie – Andrei Duduman

Poate că el nu crede, dar Andrei s-a născut scriitor. Iar Eroi fără voie, proza sa de debut, este, așa cum ziceam și mai sus, mai mult decât o poveste. Ar putea deveni oricând premisa (începutul chiar) unui roman, și dacă Andrei va decide că îl va scrie, noi îl vom urmări atent. Avem o lume fantasy, dar nu e la fel ca multe alte lumi fantasy create de autori români sau străini. Este o lume nouă, originală, nemaivăzută. Tot ce are în comun cu orice am citit până acum (sau cu lumea reală) sunt probabil legile fizicii, în rest nu seamănă cu nimic. Andrei inventează cuvinte noi ca să descrie obiecte noi, termeni noi ca să indice fie arme, obiecte de vestimentație, animale, religii și zei sau rase de locuitori, practici mistice și chiar clădiri sau ambarcațiuni. Tolkien ar fi mândru de moștenirea lăsată. Andrei te face să pășești într-o lume pe care îți e greu să o cuprinzi cu mintea și te face să nu mai vrei să pleci de acolo. Un autor care nu numai că poate folosi limbajul nostru literar ca să spună o poveste, dar care are capacitatea de a inventa un limbaj nou ca să creeze o lume complexă, acela s-a născut scriitor.

Contrastele sunt iarăși ceva ce Andrei stăpânește cu lejeritatea unui autor versat. Vorbesc despre frig și căldură, întuneric și lumină, bine și rău, toate sugerate printr-o paletă largă de imagini vizuale, de senzații, de emoții și de acțiuni. Personajele sunt verosimile, acțiunea curge fără nici un fel de obstacol, deznodământul te face să vrei să citești toată cartea. Clar înclinat spre fantasy-ul de mari dimensiuni, „pe ecran lat” (vorba scriitorului Florin Pîtea!), cu efecte speciale care l-ar face și pe James Cameron să fie invidios, Andrei Duduman face din Eroi fără voie o operă de artă (și cred că și Erikson ar fi mândru!). Are acțiune, are personaje, are cadre vizuale largi, dezvăluie un univers cu istorie, religie și limbă proprie, totul este verosimil și totul curge natural. Se vede că este un text foarte bine și atent lucrat, cu muncă de cercetare în spate, cu o atenție la detaliu excelentă. Mai vreau!

A fost o recoltă bogată și sigur că abia aștept și următoarele texte. Nu pot decât să îi felicit pe scriitori și pe scriitoare pentru că mi-au oferit atât de multe momente de bucurie și plăcere și mi-au confirmat încă o dată că în România anului 2015, ai noștri sunt la fel de buni ca și „cei de afară”. Aplauze maeștrilor care i-au încurajat, susținut și ghidat pe acești tineri în drumul lor către statutul de scriitor român contemporan de SF&F vandabil și de succes. Nu le urez tinerilor decât să își găsească și stăpânească stilul și limbajul, să nu le fie teamă de inovație, să exploateze limba română și să se bucure de complexitatea ei și să devină pionierii unei literaturi SF&F românești de calitate, de export.

#

Despre autorul rubricii:

ANDREEA STEREA (n. 1982) este absolventă a Facultății de Psihologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu un Masterat în Științele Educației. În ultimii ani a activat ca specialist în PR, având o bogată experiență editorială (Ed. Nemira, Ed. Millenium) și publicistică. A semnat cronici de carte și articole în importante publicații online și print (Ziare.com, Cosmopolitan.ro, Mayra.ro, Stilfeminin.ro, Kudika.ro, Epoca.ro, Revista Suspans, Nemira Blog, Galileo Online, Gazeta SF, Revista EgoPHobia, Revista Cronica Veche etc). Adevărat agent literar, a mijlocit publicarea volumelor The Angellove Society: Crux, The Angellove Society: Limbo și The Angellove Society: Magic and Madness (semnate de Șerban Andrei Mazilu) de către editura americană Wheelman Press. În prezent este co-fondator și director al editurii Crux Publishing, unde a coordonat și realizarea volumului de colecție Metamorfoze, dedicat autorilor clasici de literatură fantastică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.