Pangeea, toamna

[fragment]

de Răzvan T. Coloja

 

[…]

Cu pulovărul ei gros şi pantalonii largi şi bocancii murdari din picioare, Anca nu e cum ar trebui să arate o fată frumoasă. Mă întreb dacă în frigul încăperii sfârcurile i se înnegresc când sunt expuse la aer. Amestecă, freacă, combină culori aşa cum o bucătăreasă ar amesteca ingrediente. Sare şi ulei şi sos de peşte, boia şi coriandru pisat ca să ornamentezi gustări, totul udat cu stropi de lămâie şi frecat cu periuţa de dinţi.

Ultimele raze de septembrie săgetează prin geam, dar înainte să răsară soarele sunt eu şi e Roland şi e Ştefana şi e aproape beznă. Pe podea Roland vânează un cotor de măr cândva galben. Se trage în genunchi spre el, se apleacă, împlântă coatele în podea, se apropie, click. Încă în genunchi e atent la ecranul de patru inci care-i desenează cearcăne sub ochi, se încruntă, ocheşte, click.

Un cotor de măr.

Natură moartă.

Descompunere.

În weekenduri Roland aşteaptă să vină seara. Asta pentru că la sfârşit de săptămână lumea preferă să meargă să se distreze decât să îşi amintească de străbunica ce scuipă sânge în camera 10B a etajului doi. Şi acolo, pe coridoarele dezinfectate ale spitalului, Roland se plimbă ca un cioclu, atent să nu facă zgomot, se plimbă cu aparatul foto atârnat în jurul gâtului şi îşi antrenează privirea să observe lucruri din coada ochiului.

Şi poate că nu ai vizitat-o de mult. Poate că asistentele vorbesc despre ea la timpul trecut, dar bunica sau străbunica sau mătuşa asta îndepăratată horcăie pe spate acoperită de alb, înconjurată de alb, cu tuburi pompând în ea leucocite şi tuburi pompând lichid transparent în ea şi nu te vede când intri prin pragul încăperii, umbra ta o pată imensă şi lungă pe gresie.

Iar bătrânica asta care arată ca şi cum cineva ar fi supt din ea organele odată cu viaţa, bătrânica asta horcăie şi se luptă să respire, cu defibrilatorul pe post de ornament în stânga ei şi o vază cu trandafiri roz în dreapta, se luptă să respire şi încearcă să dea din mâini să zgârie aerul iar Roland doar stă acolo şi aşteaptă. Toţi copiii şi nepoţii şi strănepoţii aceia modelaţi să fie clone ascultătoare, copiii ăia sunt cu mâinile întinse prin laserele multicolore şi bezmetice ale unui club, turnând minciuni spre sânii roşcatelor voluptoase, turnând pahare mici în pahare mari, turnând peste cap, iar bătrâna zgârie aerul cu unghiile ei şi horcăie iar Roland o lipeşte de celuloid în cinci rafale scurte. Bliţul e sincronizat cu stroboscopul din discotecă unde strănepoate mint în ceea ce priveşte vârsta lor legală şi comandă alcool şi cocktailuri şi lasă străini să le atingă în moduri senzuale, bliţul e stroboscopul iar bătăile inimii nonagenare menţin ritmul DNB al podelei pe care tocuri inadmisibil de lungi sar la unison şi lovesc podeaua: beep-beep-beep-beep. Bliţul aruncă lumină spre maldărul ăsta de piele şi os, zbârnâie ca o insectă ameninţătoare şi pictează replici monocrome pe zidul de lângă fereastră, beep-beep-beep iar bătrâna cască orbitele ei albe spre tavan beep-beep-beep cască gura uscată în jurul limbii beep-beep iar obiectivul flutură mecanic spre ea şi clipeşte ritmic din diferite unghiuri.

De-abia spre sfârşitul vieţii ajungi să crezi că moartea e ceva inevitabil.

Înainte să răsară soarele, Ştefana stă pe spate în pat iar sticla de vin e goală.

Cum Roland a ajuns să poată plăti chiria pe luna trecută e că, dintre bătrâne paralizate în ipostaze macabre şi perfuzii atârnând ca liane sintetice din trunchiuri de metal şi ecrane cu litere verzi, Roland a aruncat într-un maldăr toate imaginile care nu-i plăceau. Pozele de sacrificiu, cele care ar putea trece drept folositoare în faţa unui director de marketing sau a unei secretare care vrea să-şi depăşească atribuţiile.

Fabricile de conserve organizează adevărate banchete în cinstea fotografilor care le-ar putea face mâncarea să pară mai atrăgătoare. Fasole în sos, fasole cu cârnat, fasole peruană cu garnitură de pătrunjel, fasole întinsă uniform pe suprafaţa unei farfurii neciobite, fasole lucind sub patru reflectoare puternice care împrăştie căldură la modul nemilos. Toată fasolea pe care ai putea-o mânca, dar fă-ne poze reuşite pentru etichete.

La fel – elici imense din inox ajung să sape adânc într-o masă groasă de făină, lapte, coloranţi, îndulcitori, cacao, lapte praf, coloranţi – porţii industriale de diabet golite din cuvele lor cu ajutorul lopeţilor de către doi tipi îmbrăcaţi în alb steril. La fel – imense aparate suspendate în aer vomită stropi cafenii în forme din bachelită care gonesc spre frigidere deschise şi injectoare cu sirop care scuipă lichid roşu-transparent în nucleul carapacelor solidificate. Zeci de mii de inimi inerte riscând să se topească la temperatura camerei, zeci de mii de inimioare fără aorte şi ventriculi, aranjate simetric în cutii roz cu fundă roz şi ambalaj roz-transparent.

Ofrande pentru Valentine’s Day, când speri că zahărul va spăla indiscreţiile tale din trecut, jetul de spermă de pe sânii amantei.

Baloţi cubici înveliţi în folie, imenşi baloţi roşiatici manevraţi barbar de camionagii neraşi, gata să se destrame în mii de elemenţi de dimensiunea unei biblii. Tablouri roz pe carton roz, caractere cursive în relief care încearcă să imite dragostea, fericirea, devotamentul, data expirării – pe toate aceste tablouri tronează un buchet de flori înconjurat de ursuleţi pufoşi.

Nu dragostea pluteşte în aer pe 14 februarie. E mesajul de adio.

Toate acele amante şi soţii şi iubite de ocazie umplându-şi obrajii cu praline şi privind în gol spre trandafiri sub care litere cursive spun “Doar pentru tine”. “De ziua ta”. “Fericirea mea e fericirea ta e fericirea noastră”. Toate acele femei aproape că pot să simtă mirosul petalelor prin gustul de cireşe, iar mirosul e de dezinfectant. Cu o mică pastilă de Drogenil retuşată digital în colţul din dreapta-jos al cutiei. Alinare pentru cancer.

Roland – împărţind imagini canibalizate din suferinţa altora, fragmente de perfecţiune alipite morţii. Roland şi ai lui trandafiri aduşi de un strănepot nepăsător.

Înainte să răsară soarele, Ştefana stă pe spate în pat şi se descheie la pantalonii ei în carouri verzi şi mov şi spune că va trebui să o acopăr dacă nu vreau să-i fie frig.

O altă chestie pe care o afli de la Roland e că dacă ai muşca din cartonul unui ambalaj McDonalds ţi-ai umple gura de cuie. Dublu-cheeseburger cu de două ori mai mult sos şi frânturi perfecte de salată perfectă şi şase cuie înfipte adânc în stratul de carne. Poza aceea care te face să dai 6,4 RON pentru un sandwich imens este ceea ce i-a plătit lui Roland setul de lentile taiwaneze. Caşcaval peste sos peste verde peste ceapă tocată peste o pastilă de carne – cum fotografii fac toate chestiile astea să rămână nemişcate şi compacte este că înfig în ele cuie lungi, oxidate. Lame de bomfaier, ace, scobitori. Feliile de roşie care lucesc în broboane de prospeţime? Feliile sunt lipite cu superglue de pastila din ceafă de porc. Tot cu lipici-instant sunt pictate şi seminţele de susan, imediat ce stropeşti chifla cu spray de bronzat care-i conferă o alură de rumen şi cald.

Roland spune că dincolo de imaginea hamburgerului ideal sunt tije care susţin partea de sus a chiflei astfel încât fiecare strat zemos să fie vizibil din faţă. Spune că atunci când cumperi un astfel de sandwich cald, iar între carne şi pâine totul e o pastă omogenă de sos şi legume, e pentru că marile lanţuri de fast-food nu au voie să-ţi servescă hamburgeri cu ace şi gust de freon. Că salata nu are striaţii acoperite de rouă pentru că un învârtitor de hamburgeri nu are timp să stea degeaba patru ore până ce găseşte acea frunză ideală din patru coşuri de verdeaţă.

Roland spune că din şase sute de astfel de hamburgeri bidimensionali doar unul ajunge să umple o pagină întreagă în revistele de adolescenţi, iar anul acesta, acel “unul” e al lui.

“Nu calitatea vinde produsul. Focalizatorul o face.”

Roland schimbă aparatul. Pe ecran, cotorul de măr creşte în dimensiune iar declanşatorul face “click” iar pe cardul de memorie sunt deja îndeajuns de multe cotoare putrede cât să hrăneşti un întreg sat din Zimbabwe.

Înainte să răsară soarele, Ştefana stă pe spate în chiloţi şi sânii goi şi îşi freacă palmele de plapuma râncedă trasă până la gât, zice să vin lângă ea.

Copaci s-au chinuit vreme de secole să crească, să prospere, să se îndoape cu apă, să prelucreze sevă în răşină lipicioasă, să devină celuloză, iar prima foaie e albă cu dungi în faţa mea şi nu pot scrie nimic. Linii fine paralele care ar trebui să mă ajute să păstrez rândul, colţuri rotunjite care să nu transforme paginile în urechi bezmetice şi îndoite, niciun fir de praf prins în pasta albă şi întinsă în coli subţiri iar eu nu pot stoarce din mine nici măcar o frază de început.
Hârtie cerată pentru nevoi fiziologice.

Vreau să fumez până mi se lichefiază plămânii.

[…]

2 Comments

  1. Pingback: Precomenzi la ”Pangeea, toamna” | Razvan T. Coloja

  2. Pingback: EgoPHobia #43 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *