libris.ro

Interviu cu Răzvan T. Coloja

de Sorin-Mihai Grad

 

Pentru rudele şi prietenii voştri sunteţi şi veţi rămâne veşnic geniali.
De cele mai multe ori, realitatea contrazice persoanele apropiate.

EgoPHobia: Când ai fost ultima dată la biserică? Dar într-o biserică?

Răzvan T. Coloja: La biserică? Ultima oară am fost pe-acolo acum o lună şi ceva, cu ocazia unui deces.

 

EPH: A treia carte tipărită – a treia editură. Ești un autor dificil?

RTC: Nu m-aş considera ”dificil”. Mai degrabă trag cu dinţii de normalitate. Atâta vreme cât am control deplin asupra textului meu, cu restul lucrurilor sunt flexibil. Însă când ţi se ţine manuscrisul 11 luni la copt, cu promisiunea fermă că se publică, ca la final să ţi se ceară să cotizezi şi tu… schimbi editura. Ţi se promite un tiraj, ca apoi să ţi-l vezi înjumătăţit. Aşa că îţi iei la revedere înainte ca editorul să nu-ţi mai răspundă la e-mailuri din jenă.

Devin extrem de dificil când se intervine pe text fără track changes sau când mi se sugerează câte un titlu exploziv menit să vândă. Într-o ţară în care presa domină prin titluri de şoc şi groază mi se pare penibil să mă aliniez standardelor şi să-mi momesc cititorii prin promisiuni de sex şi violenţă încă de pe coperta unu. Măcar în literatură de-am scăpa de tertipuri ieftine.

 

EPH: Ce pedeapsă sau tortură ți se pare cea mai cruntă și cui i-ai dori-o aplicată?

RTC: Lol ce? Habar nu am ce-ar fi mai crunt. Pe bune. Însă ştiu că cel mai tare mă enervează legionarii ultra-ortodocşi. Aşa că – prin extensie – le-aş aplica-o lor, despre orice-ar fi vorba. Ceva ce să implice miere, bile de rulment şi Enya – ”Orinoco Flow”.

 

EPH: Cum e să fii calvarul dintre șanțurile organice ale creierului? Dar lenea sinapselor din colțul tiparului?

RTC: So yeah – am visul ăsta că am să merg într-o zi la un cenaclu literar sau o lansare de carte. De preferabil ceva cu poezie în vers alb. Şi să-mi aştept rândul după ce toată lumea l-a ascultat vorbind pe domnul poet despre vidul interior al creaţiei şi să-i trântesc o întrebare de-asta de trolling. Aşa – cu faţa cât se poate de serioasă.

Nu ştiu – eram pe altă lume când scriam chestii de-astea în ”Fabrica de furnici”. Scoase din context sună tare ciudat.

 

EPH: Care ți-e personajul favorit din propriile tale cărți? Cum te-a convins să-i acorzi această onoare?

RTC: Cred că Ştefana din ”Pangeea, toamna”. Se publică anul ăsta cică. Cât despre ”onoare” – nu ştiu dacă-i un cuvânt potrivit aici. Pentru că, la urma urmei, un personaj de roman e creat aşa – din nimic. Îl poţi îndrăgi – de exemplu – dar n-aş considera-o o ”onoare” acordată personajului.

Dar am înţeles ideea.

”Ştefana” din ”Pangeea, toamna” îmi place pentru că am reuşit să-i creionez mult mai bine caracterul prin intermediul acţiunilor ei. Şi e cumva diferită de restul personajelor feminine cu care am lucrat până acum. N-aş şti să zic cum. Poate pare mai verosimilă. Da – cred că despre asta e vorba.

 

EPH: Romanele tale de până acum sunt de sine stătătoare. Nu te interesează să construiești o poveste întinsă pe mai multe cărți sau n-ai găsit încă subiectul potrivit?

RTC: Mă plictisesc destul de repede de un subiect. De cele mai multe ori mă plictisesc şi de manuscrisele la care lucrez, de sunt nevoit să le uit o vreme ca să le pot prinde gustul din nou după un an sau doi. Aşa că mă îndoiesc că aş putea bate câmpii cale de mai multe volume. În plus, riscul atunci când te întinzi pe o serie e că ai tendinţa să modifici personalitatea personajelor mai mult decât ţi-ai dori. Să zicem că ai un personaj tern, care de-abia iese în evidenţă. Şi-ţi aduci aminte de el pe la volumul trei şi eşti în pană de idei şi vrei să introduci ceva nou. Şi-l pui să facă nişte chestii dubioase, care nu-i stăteau în caracter. Unora dintre cititori le poate plăcea chestia asta. Mie nu. Şi cum sunt genul ăla de egoist căruia îi pasă mai mult de ce-i place lui decât de ce le place cititorilor, nu se face.

Excepţie de caz ar putea s-o facă ”Soldaţi ai terebentinei”. Romanul conţine nici 3% din tâmpeniile prin care am trecut şi ar mai fi loc de vreo încă nouă volume; pe puţin. Şi asta aşa – fără să-mi ciobesc imaginaţia. Mi-ar face plăcere să pun aceleaşi personaje în situaţii tâmpite, şi nu duc lipsă de chestii de spus. Problema e că mi-e teamă că m-aş plictisi eu să tot scriu despre rockeri încă doi ani până iese volumul doi. Şi decât să mă plictisesc scriind, mai bine nu. Aşa că mă ţin departe de serii.

 

EPH: Site-ul tău de autor se găsește la razvancoloja.com, însă îți semnezi textele Răzvan T. Coloja. Există vreun substrat interesant sau explicația e banală, gen ți-ai cumpărat domeniul înainte de a te decide asupra felului în care vei semna ca autor? Cât de important e pentru tine acel T.? (Nu există chiar atâția scriitori R. Coloja ca să chiar fie nevoie de el.)

RTC: Legat de domeniul web, din câte ţin minte l-am luat în grabă. Habar nu am de ce nu e şi un ”T” pe-acolo. Cât despre literă în sine, prenumele meu complet e ”Răzvan-Teodor”. ”Teodor” nu e nume mijlociu. M-am obişnuit să mă semnez aşa de prin liceu.

 

EPH: Ești student la a treia facultate. Din pasiune, pentru a te documenta pentru un proiect literar sau chiar vrei să profesezi cândva ca psiholog? Va mai urma și alta ori ai în plan să-ți aprofundezi studiile într-unul din domeniile în care te-ai pregătit deja?

RTC: La psihologie am mers parţial pentru că mă documentam, parţial pentru că nu mai aveam cu ce să-mi umplu timpul liber, parţial pentru că mi s-a părut ceva de viitor. Prima mea facultate (Biblioteconomia) mă îndoiesc că-mi va servi la ceva în viaţă. A doua (Informatica) am făcut-o strict pentru hârtia aia care atestă că ştiu să dau la taste. Mi-a adus nişte job-uri faine de tot, în locuri în care se cereau acreditări IT de la minister. Psihologia o termin în vară şi dau la master, la ”Psihologie clinică şi psihoterapie”. Şi da – vreau să-mi fac un cabinet peste doi ani.
Aşa – ca ”side note” – la psihologie am învăţat extrem de multe lucruri care-mi vor fi de folos în scris. Cum să contruiesc personaje cu un temperament anume, de exemplu. Şi pentru că ficţiunea transgresivă geme de ciudaţi, acum pot să-i fac să ”puşte” cumva mai bine pe hârtie. E una să scrii despre – să zicem – o zănatică din ce-ai văzut tu prin filme şi o cu totul alta să faci diferenţa între tulburarea de personalitate borderline şi histrionici.

Aş face sociologia şi apoi grafică la Facultatea de Artă. În vară vreau să dau nişte examene pentru certificări în IT – CISCO, RCHE. Să termin întâi psihologia, să mă văd intrat la master şi apoi mai văd eu.

 

EPH: Ce te-a determinat să oferi gratuit pe propriul site volumul de proză scurtă Am auzit de…? Ce reacții ai primit? Și-a atins gestul tău scopul?

RTC: Povestirile din ”Am auzit de…” le publicasem prin antologii, reviste şi pe diverse site-uri: ”Familia”, ”Caietele Oradiei”, o antologie coordonată de Marius Miheţ, pe suspans.ro şi alte locaţii online. Ori de câte ori îmi cerea cineva un text, le dădeam câte o povestire. Nu-mi place să dau fragmente mari de roman până ce manuscrisul nu a fost publicat. Şi există o limită de câte ori poţi trimite acelaşi şi acelaşi text, pe rând, la trei redacţii diferite. Aşa că după o vreme, ca să nu mă mai repet, am zis că le adun şi le pun gratis pe net. Oricum unele erau deja disponibile online. În plus eram curios cum e cu self-publishingul ăsta de pe Internet – câte downloaduri va avea fişierul, dacă vor apărea reacţii, dacă-mi va folosi la ceva pe viitor. Mi s-a luat un interviu, am prins o recenzie, am avut vreo 6000 de downloaduri în şase săptămâni. Partea şi mai bună a fost că, la un an după ce-am pus pe net colecţia de povestiri, m-a contactat Andreea Sterea de la Crux Publishing. Aşa – din senin. Că îmi citise povestirile, că i-au plăcut, că dacă am cumva să le trimit manuscrise de roman. Aveam trei. Câteva luni mai târziu mi-au publicat ”Soldaţi ai terebentinei” şi – din câte mi s-a spus – tot anul ăsta iese şi ”Pangeea, toamna” din tipografie. Aşa că da – aş zice că ebook-ul ăla gratuit şi-a atins scopul.

Sincer să fiu, am fost foarte sceptic. Oricine poate publica chestii online, oricine îşi poate face un PDF cu aberaţiile lui/ei şi să-l pună pe Smashwords sau Scribd. Şi o fac mulţi. Şi efectiv te pierzi în marea aia de titluri pe care nu le citeşte nimeni. Dar hei – mie unuia mi-a folosit ca mijoc promovare şi documentul a ajuns cumva pe eReaderul unui editor; mi-a publicat un roman şi mi-a promis că-mi mai publică alte două.

 

EPH: Asculți muzică după piese, trupe sau compozitori? Ai vreo trupă muzicală preferată all time sau un grup din care-ți alegi favorita în funcție de moment?

RTC: Am o droaie de formaţii preferate: Rome, Placebo, Spiritual Front, Tool, Samael, A Perfect Circle, Slayer… Aş putea umple patru pagini A4 cu nume de formaţii. De un an şi ceva ascult mult postrock, military pop şi dark ambient. Uneori scriu pe muzică. Dacă vreau să iasă ceva alert ascult Nine Inch Nails – The Downward Spiral. Dacă vreau ceva deprimant, pun Katatonia sau Anathema, de exemplu. Pe stradă nu pot merge fără căşti în urechi; ajung mai repede la destinaţie dacă ascult Pantera sau Slayer sau Lamb of God.

 

EPH: Ceva reacții demne de menționat de la cineva care ți-a inspirat (trăsături ale unor) personaje, replici sau situații din cărțile tale? Dar reproșuri din partea unor cunoscuți că nu i-ai introdus până acum în cărțile tale?

RTC: ”Oc” din ”Soldaţi ai terebentinei” mi-a zis de vreo şase ori până acum; întâi că e primul, apoi că e al doilea cel mai enervant personaj din roman. Citez: ”m-ai transformat într-un imbecil”, ”eu nu-s aşa”, ”numai pe mine m-ai făcut aşa”. Şi-apoi stai şi-i explică omului că da – a constituit baza pentru personaj dar că personajul ăla s-a dezvoltat ulterior în ceva diferit. Că e plictisistor doar să descrii oamenii pe care îi cunoşti, că e un truc literar ieftin şi care uneori riscă să rupă prietenii. Că – prin urmare – personajele alea se dezvoltă nici eu nu ştiu cum, în nici eu nu ştiu ce, până ajung să nu prea mai semene cu şablonul iniţial.

Reproşuri din partea unor oameni, cum că nu i-aş fi introdus şi pe ei în manuscrise? Ferească sfântul. Nu mă înconjor cu oameni de genul acela.

 

EPH: Cum ți se pare până acum interviul?

RTC: Un pic bizar. Vezi întrebarea de mai jos.

 

EPH: Ce face nepăsarea la capătul sincerității?

RTC: Habar nu am. Aşa – scos din context – nu mi se potriveşte citatul. Ca să fiu sincer, nici nu l-am recunoscut ca fiind al meu până nu mi-aţi atras atenţia. ”Fabrica de furnici” am scris-o prin 2001-2002 când aveam vreo 22 de ani. Bănuiesc că din primul meu roman e scos textul. A trecut multă vreme de atunci iar expresiile de genul acesta mi se par acum pompoase.

 

EPH: Ce i-ai răspunde cuiva care ți-ar spune că i se par plicticoase cărțile tale?

RTC: Să încerce ceva scris de Craig Clevenger. Tipul e pur şi simplu genial, şi-i pot reciti cărţile fără să mă plictisesc. În comparaţie cu Craig Clevenger sunt ca elevul dintr-a patra pe lângă masterand. Dacă vor o carte care să nu-i plictisească, le recomand ”The Contortionist’s Handbook”. În viaţa mea n-am citit un roman mai bine clădit şi cu o scriitură mai atentă.

 

EPH: Ai prieteni care te întreabă cât de adânc să îngroape cadavrul?

RTC: Da – vreo doi-trei, ca norocul. Genul de oameni pe care-i cunosc de mulţi ani şi pe care i-aş ajuta să sape gropi, noaptea, la marginea autostrăzilor.

 

EPH: Având deja publicate suficiente cărți pentru a fi acceptat în Uniunea Scriitorilor te interesează să aderi la ea? Dacă da, ce te motivează?

RTC: USR-ul nu mă atrage. Adică nu văd eu beneficiile imediate din a face parte din USR. Sau orice altă organizaţie – de autori, de studenţi, de ce-o fi ea. Să faci parte dintr-o organizaţie presupune respectarea unor reguli, iar atât democraţia cât şi comunismul ne-au învăţat că regulile alea puse de sus nu se respectă. Şi asta mă face sceptic. Ce-i drept – nu m-am documentat prea bine în legătură cu ce anume face USR-ul, la ce mi-ar folosi să aplic, ce obligaţii aş avea eu. Ştiu de scandalurile de pe-acolo, dar a privi doar partea negativă nu mă ajută prea mult în a-mi forma o opinie.

Deocamdată pot scrie şi fără să fiu membru USR. Sincer vorbind, se încreţeşte pielea pe mine şi când mă face cineva ”scriitor”. Da – am primit semnale bune din partea criticilor consacraţi; da – cititorii nu m-au trimis încă la origini pe Internet. Dar încă nu mă văd ca pe un ”scriitor” (şi-aici risc să-mi dea iar peste ceafă cei de la editură).

Termenul de ”scriitor” a fost bastardizat într-un asemenea hal în România încât am ajuns să mă tem de el oarecum. Mă distrează şi scârbesc deopotrivă oamenii care publică în regim de vanity publishing câte o carte şi-şi trântesc apoi un site peste care scriu cu fonturi de 40 pixeli ”scriitor”. Scriitor a devenit şi cel care e rudă cu editorul şi scuipă carte după carte de nonsensuri agramate. Scriitor e acum şi cel care a exportat un PDF din Word şi l-a pus pe net cu o copertă ce stârneşte curiozitatea, în contrast cu nivelul conţinutului. Până şi blogerii se autointitulează mai nou ”scriitori”. Scriitor poţi deveni în România şi dacă tati e acţionar majoritar al unei edituri cu vechime. Şi nu contează cum scrii, ce scrii, dacă are sens sau stârneşte ceva în om. Vrei să fi scriitor? Scrii ceva şi eşti unul. Pur şi simplu.

Aşa că nu sunt scriitor. Sunt un tip care scrie. Când voi considera că un număr decent de critici literari au scris recenzii pozitive romanelor mele, poate voi începe, timid, să mă văd ca pe un scriitor adevărat. Şi până ce asta se întâmplă, USR-ului nu am ce să-i ofer.

 

EPH: Ce preferi să citești?

RTC: De vreo 4-5 ani citesc mult non-fiction. Prin 2012-2013 am avut o perioadă cu Coreea de Nord. Citeam tot ce prindeam pe tema asta şi goleam BookDepository.com de cărţi scrise de asiatici cu nume bizare. Am citit pe bandă rulantă vreo 25 de titluri. Apoi am alunecat puţin spre biografii de dictatori – Mao, Hitler, Stalin; am dat puţin prin criminali în serie şi canibalism iar de vreo un an şi ceva citesc cărţi de sociologie: Weber, Durkheim, Marx, tratate. Am şi intrat la sociologie acum doi ani, plănuiam să fac facultatea în paralel cu cea de psihologie. Apoi mi-am dat seama că risc să le fac pe ambele la viteză maximă şi că n-am să învăţ nimic bine, aşa că am renunţat la facultatea de sociologie în primul semestru. Şi bine am făcut, că n-aş fi rezistat cu ambele în sesiune. Partea proastă e că s-a desfinţat sociologia la Universitatea din Oradea la fix un an după ce am renunţat la ea, aşa că acum nu pot să mă reînscriu în vară. Şi-mi pare extrem, dar EXTREM de rău. Îmi place sociologia. Are sens pentru mine. Găsesc mai multă coerenţă într-un grup social decât în individ.

Dar deviez de la subiect.

Ce mai citesc? Articole ştiinţifice de psihologie, cu precădere din aria psihologiei sociale şi a tulburărilor de personalitate. Citesc şi ficţiune – literatură transgresivă americană (ziceam de Clevenger mai sus). Îmi plac Bret Easton Ellis şi Douglas Coupland în special, dar nu-mi place Welsh. Îmi plac primele 4-5 cărţi ale lui Palahniuk. Îmi place SF-ul, atâta vreme cât nu implică space opera sau cyberpunk. Am citit seria ”Dune” de vreo trei-patru ori. Îmi plac Philip K. Dick, Ursula K. LeGuin; perioada pre-horror a lui Serge Brussolo; cărţile despre nemuritori, morţi vii sau care descriu societăţi atipice. Nu mă împac cu horror-ul sau romanele poliţiste dar depun eforturi în acest sens.

 

EPH: Pe care dintre cărțile tale ți-ai dori-o cel mai mult ecranizată și ce compromisuri ai fi dispus să faci pentru asta?

RTC: Din nou – ”Pangeea, toamna”. Dar cum nu e ”carte” până ce nu e publicată, atunci aş zice că ”Fabrica de furnici”. Mi se tot spune chestia asta – cum că romanele mele ar fi numai bune de ecranizat. Mi se spune că e din cauza stilului descriptiv. ”Fabrica de furnici” ar fi uşor de ecranizat, cu un buget mic şi cheltuieli minime. Câte personaje sunt acolo? Cinci parcă; din care active două. Iar decorul e aproape tot timpul static. Aşa că n-ar costa mult şi n-ar fi dificil de făcut.

Compromisuri? Mă feresc de ele. Nu ştiu dacă aş face compromisuri, dar adevărul e că depinde de context şi compromis în sine. Ştiu că aş insista ca povestea să rămână cât mai apropiată de forma originală. Eventual aş ţine la numele personajelor. În rest, sunt dispus să discut.

 

EPH: Ți-ai format vreodată la telefon ziua de naștere? Cu ce rezultate?

RTC: Dacă bine îmi amintesc, am făcut chestia asta prin adolescenţă. Aţi fi surprinşi câte scene din ”Soldaţi ai terebentinei” au avut cu adevărat loc. Mi-e cumva teamă să arăt cu degetul spre lucruri specifice, că nu vreau să par nebun.

Cu ce rezultate? Ce ţin minte e că odată am sunat la un număr de telefon format aleator şi-a ridicat o femeie. Şi-am început să-i citesc ”Nevermore” a lui Marin Sorescu. Aşa – fără ”bună ziua”, fără pauză, fără nimic, ca să mă distrez. A stat femeia aia şi-a ascultat tot ce-am avut de zis, până am ajuns la ultimul punct. Iar poezia aia nu-i chiar scurtă. Şi-apoi am tăcut şi au trecut vreo cinci secunde şi-apoi a spus ”alo?” şi-a pus jos. Adevărul e că trebuie să fi fost extrem de creepy pentru ea – să te sune din senin un necunoscut, să-ţi vorbească seara despre corbi.

 

EPH: Cum se nasc cărțile tale? Știi de la început tot ce vei scrie? Pornești cu o idee generală pe care o dezvolți? Lași un subiect să-ți dospească în cap până ce nu mai poți trăi cu el acolo?

RTC: Îmi fac o idee generală, dar cât se poate de vagă. Nu are rost să-mi fac o schiţă mentală detaliată pentru că lucrurile oricum se schimbă pe parcurs. Mă răzgândesc, îmi vin idei mai bune, rescriu. Aşa că o imagine diluată – da; detalii – nu. Şi evit să mă gândesc la final până ce ajung la el. Finalul îl las dictat de moment.

Cu cât rumeg mai mult o idee, cu atât mă obişnuiesc mai mult cu ea. Şi-apoi, când e vorba să scriu, nu mă mai surprinde nimic pentru că ştiu de la început cum se vor derula lucrurile. Şi asta stoarce orice urmă de incitare din mine. Şi dacă nu mă simt bine scriind, nu scriu. A cunoaşte de la început cum se vor petrece evenimentele din carte presupune o oarecare obligaţie faţă de cititor; dorinţa de a urma un drum gândit bine, drum menit să-l mulţumească pe cel care citeşte. Ori asta presupune la rândul ei o oarecare redundanţă: cunoşti povestea, scrii povestea, treci prin poveste, reciteşti povestea. A cincea oară când trec prin ea deja m-am săturat. Aşa că evit pe cât se poate să mă gândesc bine de tot la ceea ce vreau să scriu. Scoate partea de ”fun” din scris.

În rest, sunt departe de clişeul ăla al scriitorului boem. Nu scriu beat, nu am maşină de scris cu taste rotunde. Muzele le ţin în trecut, notiţele – pe unde apuc.

 

EPH: Scrii (literatură) de mână sau la calculator?

RTC: Am un scris de mână oribil. Ştiţi glumele alea care se fac pe seama doctorilor, cum că ar avea un scris ilizibil? Ei – ar fi trebuit să mă fac doctor.

Scriu la calculator. Prin tinereţe scriam la maşină de scris. Până am dat de Backspace – o tastă pe care autorii din ziua de azi nu o apreciază cum trebuie. E infernal să ţăcăni la maşina de scris, să greşeşti şi să nu poţi şterge.

 

EPH: Ai scris/scrie și în alte genuri literare (poezie, teatru sau chiar critică)? Dar în alte limbi?

RTC: Scriam povestiri în română prin clasele primare. Poezie în engleză prin liceu. Imitaţii puerile Edgar Allan Poe şi Byron. Mai am câteva prin dulap, iar când vreau să-mi fie jenă de mine le citesc. Poezia nu-i de mine; aparte de Ginsberg şi Robert Browning nu m-au atras alţii. Am publicat online câteva articole de critică literară, dar puţine. Nişte încercări mai degrabă, texte fără pretenţii. Rămân la proză. Am început ceva în engleză acum un an, am vreo două capitole de care sunt mulţumit cât de cât. Dar merge cu ceva mai greu decât în română.

 

EPH: Ți-a trimis cineva confesiunile pe care le doreai într-un alt interviu?

RTC: Da – mi-a trimis o persoană povestea ei. Un text coerent şi fain. I-am şi răspuns. Dar nu intru în detalii, că n-ar fi moral.

 

EPH: Steampunk sau zombies?

RTC: Zombies all the way. Am un fetiş cu moţii vii şi peisajele postapocaliptice. Am văzut mai tot ce s-a pus pe marele şi micul ecran, de la Romero până la The Walking Dead. Până şi filme de categoria B. Şi, contrar ecranizării dezastruoase, ”World War Z” a lui Max Brooks e una dintre cele mai bune cărţi SF pe care le-am citit vreodată. Recomand. Tipul scrie excelent iar cartea diferă de film aşa cum diferă plantaţia de tutun de scrumieră.

 

EPH: Care este cea mai ciudată reacție pe care ai primit-o până acum la romanul proaspăt lansat? Dar în general la scrierile tale?

RTC: ”Soldaţi ai terebentinei” e lansat de foarte curând, aşa că reacţii multe încă n-am avut la el. Ieri am avut prima lansare, cea din Oradea – aşa că nu a apucat lumea să o citească.

Cea mai ciudată reacţie a avut-o o fată care mi-a scris brusc şi fără introducere că – citez din memorie – ”Ori de câte ori citesc din cartea ta, am vise porno”. Se referea la ”Recolta roşie”. Şi nu inventez – chiar am păţit chestia asta. Am stat vreo 30 de minute şi m-am zgâit la monitor ca un idiot. Am întrebat-o într-un final dacă ce m-a scris e de bine sau de rău şi mi-a zis că e de bine, numai că i se pare ciudat să o citească pe capitole şi să viseze chestii. Eu am luat-o ca pe un semn bun, chit că ponderea de erotism din roman nu justifică reacţia. Părerea mea.

 

EPH: Ai dori să le transmiţi ceva tinerilor care vor să publice literatură?

RTC: Să scrie ce vor ei cu adevărat să scrie, nu ce cred ei că se cere. E plin Internetul de fanfiction cu vampiri, de transsexuali cu două capete care fac lucruri ciudate, de ceea ce cred femeile că reprezintă bărbaţii. Nu le citeşte nimeni.

Să renunţe la visul de a deveni celebri şi avuţi, pentru că nu-i ca-n filme. Din momentul în care scrii cu un alt scop decât cel de a te simţi cât de cât bine (fie el glorie, fie el cu deznodământ financiar) începi să pierzi. Banii nu vin, faima întârzie, aşa că începi să te cam scârbeşti de scris.

Să înveţe gramatică şi să dea manuscrisul la corectat de vreo şase ori înainte să-l trimită editurilor. Iar atunci când editurile nu vor răspunde, să nu se descurajeze. Dacă nu merge cu a zecea editură, va merge cu a unsprezecea. Dacă în doi ani ai contactat douăzeci de edituri şi te-au refuzat toate, cel mai probabil nu eşti bun de publicat. În rest, e o chestie de răbdare.

Să facă uz de şocant aşa cum faci uz de piper: dacă presari prea mult, strici mâncarea.

Să nu scoată bani din buzunar ca să publice o carte, oricât de tentaţi ar fi şi oricât ar încerca editura să-i convingă că ”aşa se face”.

Să fie respectuoşi faţă în faţă cu critica negativă. Atât timp cât nu te înjură cineva şi e clar că ţi-a citit cartea, respectă-i părerea. Niciodată n-ai să poţi să împaci pe toată lumea, iar dacă începi să-i muşti pe toţi de cur, pari genul ăla de descreierat amuzant pe care nu te poţi abţine să nu-l sâcâi.

Să nu cumpere cărţi care te învaţă cum să scrii. Nimeni nu te poate învăţa cum să scrii. Stilul ţi-l dezvolţi singur. În plus, literatura nu are reguli fixe care se pot preda. Pentru mine e la mintea cocoşului lucrul acesta, dar încă întâlnesc oameni care chiar cred că cineva îi poate învăţa să conceapă un roman.

Să nu se grăbească cu manuscrisele. Mulţi tineri trimit texte editurilor la cinci minute după ce au încheiat ultimul paragraf. Lăsaţi manuscrisul câteva zile, săptămâni, luni. Uitaţi de el, scoateţi-vi-l din cap. Apoi recitiţi. Corectaţi. Rescrieţi.

Să nu se bazeze pe părerea prietenilor şi a familiei. Pentru rudele şi prietenii voştri sunteţi şi veţi rămâne veşnic geniali. De cele mai multe ori, realitatea contrazice persoanele apropiate.

Să aibă mai multă încredere în critica negativă decât în cea pozitivă. Critica pozitivă de obicei vă confirmă suspiciunile; cădeţi de acord cu cineva că partea sau ideea cutare e reuşită. Critica negativă vă trage de urechi şi vă spune ceea ce nu vreţi să auziţi. Şi e singura care contează, pentru că doar din ea învăţaţi. Ce vă reuşeşte bine se poate replica uşor. Ce nu vă reuşeşte e mai greu de modificat.

Să se ţină departe de cenacluri literare, grupuri de scriitori şi poeţi, organizaţii literare de orice fel. Sunt mici incubatoare în care se întâmplă doar două chestii: fiecare îl laudă pe celălalt sau oamenii se păruiesc cu violenţă.

Să se simtă bine scriind. Indiferent ce v-ar spune altcineva, e singura chestie care contează. Să o facă fără compromisuri, fără mustrări de conştiinţă, fără să pluseze cu lucruri care nu-i reprezintă. Să scrie aşa cum ar vorbi cu cel mai bun prieten sau în cabinet la psiholog – fără teama de judecata celorlalţi. Să scrie pornind de la ideea că nimeni, în vecii vecilor, nu va afla ce-au încropit ei acolo. Dacă pot face asta, jumătate din drum e deja parcurs.

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #43 – sumar | www.egophobia.ro

  2. Pingback: Recenzie: Soldați ai terebentinei de Răzvan T. Coloja | Reader's Republic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *