Autoscopie

(jidovul rătăcitor)

de Paul Belce

32 ani, aşadar. Cum mă simt? Pare că am îmbătrânit? Deloc.

Nu simt că aş avea o vârstă anume. Constat o anumită detaşare emoţională. Mai departe, recepţionez senzaţii, mă bucur (un fel de a spune) că am un corp sănătos, şi că sunt încă în viaţă.

Da, faptul că sunt încă în viaţă poate părea cea mai mare realizare a mea de până acum. Primejdii au fost câteva, nu neg, majoritatea autoprovocate. Pe cele mai multe am reuşit să le evit printr-un stil de viaţă liniştit, chiar prea liniştit, aş zice.

Deci, marea întrebare : “Cine sunt şi ce doresc?” “Scopul şi durata vizitei pe Pământ?” că să-l parafrazez pe Stendhal. Continuând în acelaşi registru, pot afirmă că ochiul care vede totul în jur nu se vede pe sine. Atunci să observ şi să descriu efectul, amprenta, umbră, vălurirea sau cum vreţi să-i mai ziceţi, a existenţei mele. A se înţelege : când spun Eu, reunesc o serie de personalităţi, entităţi distincte şi independente unele de celelalte : una macină încontinuu gânduri, altă “simte nespus şi vede monstruos” – pe această mă văd silit s-o temperez; pe una trebuie să o hrănesc la ore fixe, şi, mă rog, să-i satisfac toate necesităţile. Dar această este cea mai puţin sâcâietoare dintre toate. Îşi cere drepturile şi dispare. Deşi este cea mai banală deopotrivă, ocupă cel mai mare volum în lumea fizică. Aţi ghicit, este vorba despre corp. În descrierea mea nu îi aloc mai mult de câteva rânduri, totuşi, în lumea fizică el este VEHICULUL celorlalte personalităţi, şi dacă suferă un accident, celelalte se împrăştie care încotro.

Să vorbim despre caracter : Cum mă văd eu? Cum mă văd ceilalţi? Că să dau un răspuns mulţumitor, mă văd nevoit să creionez câteva portrete de referinţă :

Ştefan Bolea, pesimist maladiv, teatral, se îmbată cu otravă şi vede negru într-o zi senină. Poate exagerez, dar este descrierea subiectivă a unei tipologii umane. Masochist în ale durerii (sufleteşti) omul ăsta trăieşte înfăşurat în coconul nefericirii. Are unele răfuieli personale cu Dumnezeu, exprimate prin faptul că Dumnezeu există sau că el (Ştefan) nu l-a omorât la timp. Personal, îmi este indiferentă chestiunea: live and let die, vorba cântecului. Divinitatea, sau eu, sau eforturile noastre conjugate, dacă vreţi, au fost suficiente să mă aducă la această vârstă, şi în această poziţie.

Anne Rock (am modificat unele nume, pentru a nu ofensă posesorii lor, în această epoca a comunicării nelimitate şi simultane. Poate în viitor nu va fi nevoie). Fire optimistă, încredinţată că totul pe lume are un scop şi o rezolvare. Adeptă “Kraft durch Freude”. O idee habotnică – nu întrutotul, altfel m-ar dezgustă. Trecută prin viaţă, având câteva dezamăgiri la activ, găsind mereu un sens în orice eveniment, mulţumită de poziţia ei socială. De o platitudine necesară (atribut al optimismului), Anne navighează pe un ocean de mediocritate.

Ilustră necunoscută (aici sunt prea implicat că să-i dau numele). Total extraterestră. Dezinteresată de relaţiile cu oamenii. Interesată de aspectele screte ale acestei lumi. Dealtfel, pretinde că a venit de pe alte coordinate astrale şi că nu are o misiune propriu-zisă pe Pământ. Are darul clarviziunii şi multe altele, nedezvăluite celor din jur. Impresia pe care o degajă este că arta salvează lumea de imperfecţiune.

Constantin Diaconu – este, în ton cu numele, un monument de constanţă. Parcurs professional fără greşeli, sau cel puţin nu unele majore (erorile sale sunt banale şi se datorează cel mai probabil neatenţiei). Are doi copii şi îl aşteaptă pe al treilea. E convins că munca va salva lumea de la entropia generală.

Dacă cititorul nu a fost plictisit de înfăţişarea acestor tipologii (procedeu asemănător prezentării unor feluri de mâncare, gata de a fi servite gustului estetic şi judecăţii), va avea de înfruntat un nou risc, acela de a fi dezamăgit de finalul argumentaţiei : mă regăsesc într-o măsură în personajele de mai sus, altfel spus, existenţele lor îmi circumscriu esenţă şi uneori o intersectează în moduri curioase.

Să scriu. Din disperare, plictis, sau că să evadez din cotidian. De parcă ar putea evada cineva.

Câte momente sublime putem numără în cursul unei vieţi? Cred că ne ajung în acest scop degetele mâinilor. Multe se datorează naturii, câteva oamenilor.

Aşadar, îmi rămâne scrisul. Este o misiune, un destin care se cere împlinit? Nu cred, deoarece l-am început de atâtea ori şi l-am abandonat la fel de repede. Să fie o eliberare? Nu mă simt exorcizat de demonii sau fantomele care mă bântuie, ba dimpotrivă, îmi pare că se înmulţesc atunci când îmi sondez memoria şi subconştientul. Este o pulsiune, asemenea instinctului erotic şi celui de auto-conservare? Aici încep să descifrez unele similarităţi.

Să scrii pentru a supravieţui, iată o motivaţie serioasă. Cheia nemuririi. Speranţa că vei fi citit (în 1880, spunea Stendhal, în 2080, aş adaugă eu, cu mai multă îndrăzneala). Pentru un individ care, din diverse motive, nu se poate conecta la conştiinţa planetară, rămân deschise două opţiuni: a înfăptuirilor memorabile sau a relatării acestora. Scrisul oferă şansă conservării gândurilor, a celor relevante cel puţin, mult timp după ce existenţele noastre banale se vor fi epuizat.

Instinctul erotic, în opinia mea, l-aş asimila aprecierii estetice: misiunea nobilă de a transformă şi înfrumuseţa lumea, de a-i distila şi rafina otrăvurile, pentru ca în final să îi înapoiezi altele mai ucigătoare. Iubirea pentru natură, oameni, pentru vizibil şi invizibil, pentru locuri care încă nu există şi ale căror germeni îi purtăm.

Până de curând credeam că actul de a scrie survine după îndelungi reflecţii, fiind dovadă unei maturităţi intelectuale şi existenţiale. L-aş fi asemuit cu o quintesență a tuturor cărţilor citite, cu o rupere a zăgazurilor creative. Acum îmi dau seama că nu există un timp sau o stare de spirit potrivite pentru creaţie: în oboseală ca şi în euforie, luptând cu lipsa inspiraţiei, trebuie să scriu, să umplu acest gol existenţial, chiar dacă nu am o poveste pregătită. Poate pentru că viaţă ne scoate în cale aceleaşi experienţe, sunt dator cel puţin mie însumi, să fac un pas şi să strig : “Cine sunt eu? Ce caut aici?” Poate că din pustiul ăsta existenţial voi primi într-o zi un răspuns. Între timp, mă uit în jur şi îi văd pe alţii cum la rândul lor zbiară din toate puternic şi zadarnic, aceleaşi întrebări că ale mele, şi multe, multe altele.

Aşadar, voi inventa o poveste. Să fie biografie sau pură ficţiune? Observi, cititorule, dilema mea? Nu sunt un bun povestitor, îmi lipseşte coerentă şi capacitatea de a pune punct naraţiunii. Viaţa, aşa cum o văd, nu este o succesiune de acte necesare şi care conduc către un deznodământ previzibil. Orice, absolute orice, se poate întâmplă. De aceea poveştile mele, la fel că relaţiile, sunt fragmentare şi nu au un sfârşit propriu-zis. Recunosc totuşi că am avut tăria de a pune punct relaţiilor care nu îmi mai serveau. Ele au continuat în fundal un timp, apoi s-au stins la fel de natural cum au început.

Privilegiul de a scrie, iată o idee interesantă. În cotidianul frust în care mă văd silit să-mi întreţin colecţia de personalităţi prin activităţi lucrative şi neatractive, îmi rămâne puţin timp pe care îl pot dedică scrisului. Actul creaţiei este un hobby, un lux, iar în unele moment mă simt de-a dreptul un aristocrat al spiritului.