poeme de Derek Walcott [iii]

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

 

Derek Walcott este un autor din Caraibe, născut în 1930 în insula Santa Lucia. În 1992, i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură după ce publicase mai multe volume de poezie și teatru și, în special, după poemul epic intitulat Omeros (1990). Ultimul volum de poezie, White Egrets, a fost răsplătit cu premiul T. S. Eliot. În tinerețe, a studiat la Universitatea Indiilor de Vest, din Kingston, capitala insulei Jamaica. De-a lungul carierei sale, a fost profesor la Universitatea Boston din Statele Unite ale Americii, la Universitatea din Alberta, în Canada, și la Universitatea din Essex din Marea Britanie. Familia sa are origini africane și europene, ceea ce reflectă cultura și istoria hibridă a insulelor caraibe. În lucrările sale poetice și dramatice a explorat condiția colonială și postcolonială, având în vedere specificitatea locală, dar și relevanța pentru lumea occidentală și africană.

 

 

O după-amiază londoneză

 

I

 

După-amiază. Hotel Durrants. Poate liftul (ascensorul)

care tremură și huruie, deschizându-și paranteza,

ori poate barul întunecat și urzus, chelnerul punctual

cu un oarecare accent; biscuiți și brânzeturi

cu ceai fierbinte, în căni largi, cu prieteni la nevoie.

Afară, vară londoneză, oaspeți, portar, taxiuri,

clișeele antrenante pentru care te-ai întors,

întâmpinat, dar nu absorbit, mărunta bucurie

de a-ți recunoaște casa, oarecum, în vuietul politicos

al traficului în amurg; aici este toată recuzita,

mic-dejun copios, scrumbie afumată, fotografii cu sportivi,

litere cu înflorituri chiar și pe cele mai mici magazine,

ziarele de dimineață și sentimentul permanenței

din fiecare frază. Aici este locul unde începe:

moștenită de fiecare băiat (sau tânăr),

pata care se întinde pe nevăzute din inimă,

ca roșul imperial de pe harta din sala de clasă.

 

II

 

Ce au în comun aceste străzi înguste, murdare de ani

și unsoare tradițională, cu nume nobile noduroase,

pizza joint-uri, case de pariuri, garajul negru,

bâzâitul și zăngănitul hipnotizantelor jocuri de noroc,

ce au toate acestea cu Anglia aceea de pe fiecare pagină

din manualul de clasa a cincea, acum că mintea mea

este o mare îmbătrânită, care își amintește rutele,

parfumul și simetria lui Wyatt sau Surrey?

Ierburile primăverii și norii agitați pătează districtul

cu dâre, ca un drum desfundat, blocat în memoria

unui nemaiauzit cântec de ciocârlie, un dar

mirosind a trifoi, scârțâitul unei căruțe de țară

la Constable sau la John Clare. Cuvintele își iau zborul

din pagină ca un stol de vrăbii peste gardul viu,

„dar dus din oraș la casa de la țară,

sfântul e convins: inima-i făr’ de ocară“

și nu miroase a benzină. Oare de ce aceste rânduri

întinse pe gazon, ca lumina prin grilaj, întemnițează

porumbelul țanțoș? Chipul meu trecător prin magazine, semnele.

 

Imperiul pierdut

 

I

 

Și pe urmă, brusc, nu a mai fost nici un imperiu.

Victorii pulverizate, dominioane ruinate:

Birmania, Canada, Egipt, Africa, India, Sudan.

Harta de unde se prelinsese pata pe cămașa școlarului

ca cerneala roșie pe sugativă, bătălii, asedii prelungi.

Dhow-uri și feluci, stații pe deal, avanposturi, steaguri

fluturând slab în amurg, cu însemne aurii stinse

odată cu soarele, ultimul licăr pe un mare pisc, adepții

sikhismului, cu turban și ochi de tigru, fanioanele rajului

devenite un suspin de goarnă. Le văd pe toate cum învie

din nou, cortegiul împodobit, tropăitul echipei agitate

cu pălării de înmormântare, strigătul sergentului major,

tropotul ghetelor, apoi salva. Nu există subiect mai bun

decât această capitulare adâncă precum abisul,

ochii albi și hainele mulțimilor învinse,

tunicile roșii, marile nume ca Sind, Turkistan, Cawnpore,

dervișii nisipului și tăcerea sahariană de după.

 

II

 

Aterizează biplanul unei libelule și acolo, pe hartă,

arhipelagul arată ca și cum continentul ar fi căzut

și s-ar fi făcut țăndări. De la Pointe du Cap

la Moule à Chique, bois-canot, laurier cannelles,

canoe de lemn, dafin aromat, copacii bătuți de vânt

amintesc de culmile Africii. Seara, stelele

sunt focurile îndepărtate ale pescarilor, nu orașe luminate,

Genova, Milano, Londra, Madrid, Paris,

ci lanternele căutătorilor de crabi. Locșorul acesta produce

nimic altceva decât frumusețe, arbori încovoiați de vânt, valuri

sparte pe stâncile Dennery și lumina sălbatică eliberatoare

a unei iepe în galop pe câmpul Vieuxfort ne transformă

în simple vase care primesc harul zilnic,

lumina ne simplifică, indiferent de rasă ori daruri.

Precum Kavanagh, sunt mulțumit cu câțiva acri,

cu inima mea sfâșiată ca dantela mării,

văzând cum aripile prind culoare când se înalță pescărușul.

 

După șaizeci de ani

 

În scaunul meu cu rotile din holul Virgin de la Vieuxfort,

am văzut-o șezând în scaunul ei cu rotile, cu frumusețea

cocoșată ca o floare ofilită, pe aceea pe care o credeam

focul tinereții mele, care își va face datoria,

sortit să fie mereu auriu și frumos și tânăr, chiar și când

aveam să îmbătrânesc. Cu bărbia lăsată, bătrână, zâmbetul ei

nemaipomenit, o plasă de riduri, dar am resimțit febra

pentru scurtă vreme, cum stăteam noi acolo, betegi, urând

timpul și minciuna politețurilor generale.

Valurile mici se mai sparg încă la micul debarcader de piatră

unde barcagiul m-a lăsat în liniștea portocalie

a serii, acum jumătate de secol, poate mai fericit

așa drept cum eram, ea ca o căprioară timidă, eu pândind

imposibila perfecțiune. Cei care ne știau știau că nu vom fi

niciodată împreună, cel puțin, nu la plimbare. Acum

treceau prin noi cuțitele tăcerii din sistemele de comunicații.

 

Fără titlu

 

Această pagină e un nor între ale cărui margini destrămate

apare un promontoriu muntos, neliniștit,

apoi dispare până când ceva se ivește

din albastrul acum fără nor: este marea vălurită

și toată insula care se numește pe sine, cu margini de ocru,

cu văi umbrite și o stradă spiralată

șerpuind prin satele de pescari, talazurile albe și calme

de-a lungul coastei, unde un șir de pescăruși săgetează

portul mare al unui oraș fără zgomot, cu străzile

din ce în ce mai aproape ca un print pe care îl poți citi,

două vapoare de croazieră, goelete, un remorcher,

canoe învechite, în timp ce norul acoperă încet pagina

și se face iar alb și cartea ajunge la sfârșit.

 

Din volumul White Egrets (2010)