poeme de Svetlana Corobceanu

Maşina morţii

 

am ajuns s-o vedem şi pe asta

 

oamenii – nişte piuliţie

mâinele lor – căngi agăţându-se de viaţă

ochii – găuri

prin care te extinzi ulei pe suprafaţa unui motor

 

imagini sordide

sub cer ca într-o cutie între arbori

grămezi de fiare arzânde

învingătorul, cu însemnele dragonului pe braţ

îşi face o imagine două

sprijinit în patul armei

cu moartea pe fundal

el victorios

un clik însoţit de un chiuit de bucurie

imagini care vor face înconjurul lumii

încă nu şi-a pierdut minţile

iată războiul despre care voi nu ştiţi nimic, ar vrea să spună,

iată moartea

creieri pe asfalt încins, o baltă de sânge

visele din care am adus pământul să se adape

din întuneric

ca pe un bivol

până aici

l-am împins

iată-ne învingătorii – pe grumazul lui

noi – stăpânii

 

am ajuns s-o vedem şi pe asta

 

la televizor

tot mai hotărât

apare chipul acestui politician nefericit

ce crezi

e pe cale să declanşeze un nou război mondial

am aflat că au apărut noi maşini şi arme

existenţa cărora nici măcar n-o bănuiam

 

există crematorii mobile

te bagă într-un cilindru

există un centru de comandă

butoane roşii verzi

apeşi

şi ceea ce mâinele unei mame au modelat cu multă migală

trupurile

noastre, această arcă a lui noie cu flori şi fluturi

se transformă

într-o urnă de cenuşă

 

 

am ajuns s-o vedem şi pe asta

 

însetată de noi izvoare de sânge piară gura dictatorului de sete

ochii dictatorului cadă în adânc

putrezi

ca perele

de pe o creangă uscată în miez de primăvară

să nu-l ţină picioarele

nici sforile

piară păpuşarii

să se stingă ca rugul sub o aversă de ploaie

piară

ca de un glonte

însetat de lumină

să se stingă

ca de împuns în inimă de

o săgeată

 

 

 

voci

 

se întâmplă, visez izvoare de sânge

privirea evită gura izvorului – o rană

sfârcul unui glonte înfipt într-o arteră

 

dimineţile doresc moartea dictatorului

cel care ar putea îmbutelia sângele ca pe apă minerală

remarcându-se cu bogăţia acumulată în cer

o oaste de suflete tânjind că nu şi-au trăit vieţile până la capăt

 

în astfel de momente

fiecare zi valorează mai mult decât precedenta

decât mâine

 

raiul pe pământ e

strigătul de bucurie al unui copil absorbit de joacă, remarcă cineva

e aşchia unei raze de lumină înfiptă în podul palmei, sare un altul

în timp ce prezicătoarele îţi vorbesc despre o nouă iubire

iată, se despică ceaţa, îţi spun

şi doi ochi negri ca murele

se apropie

prin apele limpezi ale timpului

o nouă dragoste pe aproape, simţi

dacă nu azi mâine, dacă nu mâine, poimâine

am întâlnit-o la ieşirea din tren

pe cea care avea să-mi devină soţie

mergea încet

nu părea să se grăbească

nici să creadă că mă cunoaşte

deşi era ea

văzută prin apele timpului (dacă nu azi mâine

dacă nu mâine poimâine)

aşa cum mi-au prezis vrăjitoarele, ce mi-au înfipt lumina ca pe o aşchie în podul palmei

picioarele lungi despicau întunericul

frumoasă – un tablou

zâmbea în mijlocul peronului

peste care s-a întins tăcerea mea de acasă

de parcă traversele trenul

toate ar fi dat busna în odaia-mi

un ceas străin mi-arăta ora exactă

până la care am aşteptat-o

i-am zâmbit, i-am vorbit ceva, i-am luat geanta şi de atunci o lume nouă

mi-a dat busna în suflet

la atingere – reală, o lume care încălzeşte, frige, adevărată

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #44 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *