Selfie acriticofobie

de Regis Roman

Şi când te gândeşti că trăim în cultura asacralizată, standardizată, simbolică a futobanilor! Asta e mobilul inspirat în adâncul pieptului, lasciv, flegmatic ca o mucoasă excesivă consumatoristă în care nu te saturi niciodată de vâscozităţile productive. Stând pe vine aiurit de gusturile dulci, legat la mâini, dar dependent de nările abundente. Selfie futobani. Poza succesului negarantat. Ştersul la nas e un obicei natural, dar de rămânem cu oasele nazale o facem numai pentru a locui în preajma futobanilor. Aşa am fost educaţi şi ne-nlănţuim voluntar. Totuşi, nu suntem în stare să empatizăm cu sinucigaşii care îşi pun cu tandreţe funia la gât şi lasă gravitaţia să facă restul! Ceea ce nu recunoaştem nu ne face rău! Minciuna-i o apărare ideală. Ca să primim arginţi facem preludiu şi sex risipit sau strâns, agonisit uşor sau greu, oricum ne modificăm genetic, devenim telepaţi transformaţi în gemeni neidentici cu un banal portmoneu. Un card sau bit comercializabil. Îi venea să urle: fff… dar nu era singur. Şi s-a abţinut, greu, însă nu a suspinat ca un prepuţ iritat decât în mintea lui obosită. Copiii-s medicaţia forţelor substitutive ce îi împiedică pe indivizi să ajungă în ospicii alocate şi atribuite, credite naturale, ignorate. Până ajung unde trebuie, ciclic.

• Unchiu! Cumperi păpuşaaaa…. colo! fetiţa, numită Ionela întinsese degetul mijlociu naiv orientat orizontal înspre vitrina de pe strada Bisericii unde o multinaţională şi-a deschis un punct de lucru şi din care unii intrau constant să achiziţioneze haine ori hăinuţe la preţuri supraevaluate, dar cu siglă celebră. Culmea acriticofobiei, să achiziţionezi iluzii reale. Să te crezi Isus, dar să te numeşti în realitate Bulă. Superior, priveşti lumea de sus datorită etichetelor pe care le preţuieşti şi le consideri nobile. Insinuoasa parvenire substitutivă. Rasa ariană a demagogilor care promovează inconştient discriminarea, intoleranţa, nazismul, fascismul, comunismul, fundamentalismul, autoritarismul etc. Dar trebuie să obişnuim lumea cu deosebirile de mucozitate de la vârste din ce în ce mai fragede.
• Ce păpuşă?
• ..colo! Ionela arăta spre un manechin, un sfert de om, un fel de copil maturizat care era simpatic prin expresia zâmbăreaţă ce-o avea şi devenea chiar hazliu cu pistruii lui roşii din obrăjori. În locul ochilor sau a gâtului care ar fi trebuit să se mişte, i se roteau urechile. Atrăgea atenţia prin inedit.
• Unde?
• .. şi-l trăgea de mână înspre vitrina de care se speriase, numai el, adultul, încercând să trişeze ca orice matur, făcându-se că nu înţelege ce îi cerea copila. Ionela avea o vorbire puţin întârziată, însă fizionomia era expresivă. Îţi transmitea ce dorea dacă aveai răbdare. Personal, nu acceptam insinuările că ar fi avut probleme neurologice de dezvoltare, mi-era neam, doar, însă eram îngrijorat din pricina poftelor nefireşti. Sau, unicul cinismul feminin se reducea la obiceiul de a pune bărbaţii în dificultate? Nu ştiam! Experienţă incompletă.

De ce să mergem pe stradă neatenţi? Iacă, ne-am oprit. Unul fascinat, se pare, altul nedumerit, complexat, intrigat. O ţineam pe fetiţă de mână stresat. Palmele-mi erau transpirate de emoţie să nu o rătăcesc, să nu se lovească ori să nu cadă în capcana urbanului betonat de porcării explicite. De ce ţi-e frică nu scapi! Trebuia să am grijă de ea câteva ore, era plodul drăguţ al surorii mele, şi nu am fost în stare să o refuz când m-a rugat să-i ţin de urât, participa la o întrunire a mămicilor pentru strategii de creştere pozitivă. Absurd. Era mai simplu să-i vorbească mai mult, să o stimuleze, antreneze. Dar nu mai judec de mult alegerile altora. Nici măcar pe ale mele! Oricum, e greu cu femeile indiferent de vârstă. Totuşi, în clipele imediate numai pubelele le vedeam înţelegătoare şi blânde. Primesc orice şi nu cârtesc, ştiu, măcar, că-s sortite mizeriei. Chiar de consideră că-s neprihănite, nu ştiu asta! Parcă oi fi fost omul străzii. Ionela înţelege că sunt în dificultate şi nu reacţionează, în niciun fel. Aştepta să vadă ce hotărăsc. Singuri, în mulţimea pestriţă cu privirile seci şi goale, întrăinat de turmă. Aşa, societal. Uşor, plăpând, probabil chiar nătâng îmi venea să explic că nu se poate, dar nu eram în stare. Nu prea aveam o direcţie clară. Creşterea pozitivă, fără interdicţii a copiilor este ciudată. Cum să o dezamăgesc? Nu că aş fi obosit, dar nici vesel nu puteam afirma că sunt. Gen umanioară pesimistă, vorba cântecului, plin de paharul de singurătate pe care îl dau peste gât cu năduf şi, poate, obligat de împrejurări nu-mi dau seama că m-am născut unic, adică gol şi străin faţă de cei din jur. Eh. Poate, chiar nu avem un frate geamăn. Corăbiile nu s-au înecat, scufundat, era imposibil. Nu am fost niciodată proprietar de vase. Cum poate să moară ori să se năruie, să dispară ce n-am avut niciodată? Nu deţinusem nicio jumătate, grup sau făptură. E o întrebare aiurea, banală, care nici măcar ironică nu se vrea. Total aiurea. În realitate, nimic ce nu se naşte nu poate să dispară. E în potenţă. Aşa şi Ionela m-a pus într-o paradigmă: a fi în stare să cumperi ceva, sau nu? Adevărata întrebare existenţialistă. Probabilă. Era numai un sfert de femeie şi mă bâlbâiam. De ce sunt neputincios şi nu-s nesimţit, avar ca cei ce-şi urmează drumul natural? De parcă ar conta justificările sterile în faţa lucrurilor inutile!

• Băieţelul acela din vitrină? am întrebat-o, sperând, firesc, că nu am auzit bine, dorind confirmarea. Cum crezi că îţi amăgeşti noii prieteni ce nu te cunosc prea bine dacă noua iubită îţi cere să o duci cu maşina sau motorul la ţară, de vreme ce i-a fost suspendat permisul pentru un motiv uman, consum de alcool la volan sau altceva şi era musai să ajungă la bunici, neamuri, în fine, iar tu n-ai decât o bicicletă şi nu vrei să o dezamăgeşti sau să te dai de gol că eşti gol! Cum să mergi pe autostradă cu bicicleta? Curul ei ar rezista pe ax sau ghidon atâtea ore? N-ar înţepeni? Să-i pun ataş? N-ar funcţiona! Mi-am vândut tot. Maşină. Casă. Mobilier. Cărţi. Am donat banii unor centre de bătrâni şi unei biserici. Voiam să o iau de la capăt. Să renasc, redesenez lumea-mi subiectivă, proprie, imatură. Imbecilitate interesantă, până la un punct. Mă cuprinsese un fel de ciumă neagră a dansului în care mori de extenuare, nu din alte pricini. Pariu cu mine însumi. Am ajuns să locuiesc în chirie. Şi eram varză, în ultimul timp, cu fondurile. Nu credeam că îmi voi reveni aşa de greu. Societatea te condamnă la moarte dacă renunţi la valorile după care se ghidează, dacă nu joci după cum s-au stabililt regulile, în numele unui perpetuum ideal: înşelătorie ridicat la rang de pseudoartă. Chiciul timpului furat altora. Doar astfel devii bogat. Nu mai vreau să fur timp de la alţii! Îmi ajunge al meu. Chiar de este limitat. Sunt condiţionările proprii!
• …. daaaa… place! Colo….
• Nu-i de vânzare! E un manechin. Un model pietrificat, din ghips pe care îl îmbracă pentru a vinde hainele, îşi fac reclamă. Înţelegi? Se laudă cu cât e de frumos, aşa. Pricepi? Vorbeam nesigur însă aveam toată bunăvoinţa, ignorând porcăriile psihologice. Nu puneam niciun preţ pe răspunsul pe care îl voi primi. Mi-era totuna. Totuşi eram stingherit. Înţelegi? repetam nepriceput. Am fost crescut în negativitate şi interdicţii, ca majoritatea, probabil. Vrei să te plimb prin parc sau pe malul Mureşului cu bicicleta?
• Nuuu! Nu! nu concepea încă de atunci de ce unele lucruri nu pot fi ale ei! Femeile trebuie să primească totul, dacă aşa vor! Sunt maxime spaţializate, un fel de dumnezei micuţi şi perverşi dacă nu obţin ce vor şi, până la urmă, chiar se supără.
• Vreau aia! Celebrul… colo… Accentuă mai hotărât ca înainte, indicând obiectul cu degetul arătător. Imperativele au fost inventate de femei. E musai să fi fost astfel în matriarhatul originar. Bătea cu picioruşul stâng într-un fel caraghios. Ne-am oprit lângă o ţâşnitoare de apă şi pe Ionela am stabilizat-o aiurit într-o baltă micuţă, pe care am ignorat-o la început. În realitate nu am văzut-o. Când împroşca cu boabe atomice de hidro-oxigen părea caraghioasă. De fapt era metoda superficială de autoapărare. Când nu cred că sunt în stare să duc ceva până la capăt încep să iau în derâdere respectivul lucru, conştient sau inconştient. Mă ironizam fiincă o fetiţă îmi cerea ceva puţin posibil să se întâmple. Eram mai absurd decât ceilalţi. Neputinţa calmă înseamnă şi cinism. Da nu supăram pe nimeni. Era timpul meu.
• De fapt, hai să întrebăm de se poate cumpăra! O ispiteam, fiind convins de refuzul categoric al vânzătoarei.
• Da.

Dacă avea numai doi anişori, eu împlinisem vreo 34 şi nu mai duceam nimic serios în spate. Am apărut pe lume speriat, umed, tumifiat sau sedat. Părinţii sunt vinovaţi de minciuna în care am fost crescuţi din ignoranţă. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să ne diferenţieze, să ne deosebească, să ne îndestuleze pe noi, sânge din sângele lor sau semnătură din semnătura lor, oricum. Ne-a pregătit de competiţie, de lumea concurenţială. Pentru cine înfulecă mai mult din sufletele altora. Poate ar fi fost mai bine să fim amestecaţi platonic şi republican în spitale imediat după ce am ajuns pe lume. Să fim centrifugaţi şi fiecare părinte să primească, ca la ruletă, ceea ce îi cade, odată cu bonul de ieşire şi cu certificatul de naştere. Absurd, dar umanitatea ar progresa în mod cert. Cred că numai aşa nu şi-ar da osteneala să îi păcălească pe ceilalţi în mod contiuu. Poate s-ar gândi că îşi înşeală chiar propriul fiu sau fiică! Şi lumea ar fi mai blândă. Nici prenumele nu ar fi bine să fie stabilit de părinţi. Măcar nu-i poţi învinovăţi că ai un apelativ cretin, banal, anacronic, peioraţie existenţială. Strâmbăm din nas. Nu credem această realitate. Dar, până la urmă uităm, fugim, ne stabilizăm în cămine de bătrâni sau adormim la prima stare de precomă cu derivaţi din morfină. Ăsta e copilul. Vai, Doamne, ce minunat este! Apoi, din lene, să îi supradozăm cu minciuni liberale sau religioase. Eutanasie familiară firească.

• Băieţelul acela din vitrină? am întrebat-o sperând să mă înşel, a câta oară.
• Da, da. Da, da… şi ţopăia cu cele două picioruşe pe loc de bucurie. De parcă am fi avut pentru prima oară discuţia în contradictoriu. Şi se prefăcea că primele refuzuri au fost uitat. Sau chiar uitase. Nu ştiam ce se întâmplă în mintea ei. Eram bărbat. Însă aveam toată binevoinţa din lume. Ca la prima întâlnire cu o persoană pe care o plăceam sau faţă de care doream să fac o impresie bună.
• Nu e de vânzare! Ce puteam spune? Că nu am bani destui?
• Mîîîîî, mîîîîîî chiar a început să plângă spre stupefacţia mea. Însă mă privea fixă în ochi, lacrimile-i curgeau sistematic şi mi se părea că îmi urmăreşte fizionomia, urmărind atentă momentul în care o să cedez.
• Nu plânge, îi spuneam când am luat-o în braţe, cu o relativă împotrivire şi am început să mă deplasez, sugestionându-mă că imaginea nevăzută o să fie uitată. Alergam, la un moment dat, cu o mogâldeaţă strângând-o la piept să nu se lovească sau să-şi muşte limba, ori să păţească ceva.
• Mîîîîî, mîîîî.. citatul celebru feminin când nu primesc ceea ce vor.
• Nu plânge, te rog!
• Da, da. Şopteam, gândidu-mă că ar fi mai bine să o pun jos, în parc sau într-un loc de joacă special amenajat. Să o las acolo, să o părăsesc. Nu mai făceam faţă.

Să fug ca disperatul de un copil, de alt om. Caracteristic. Micul impostor pe care-l recunosc. Sunt atât de orbit şi mândru încât mă ascund cu bună ştiinţă de ceea ce fac! Ce minune! au spus părinţii înduioşaţi de mine când m-au întâlnit prima dată înfăşat ca un rege nemumificat. Greţos. Micul prostovan adoarme, până la urmă, să se organizeze în vis cum să-şi pună planul în aplicare. Sau zbiară ca un disperat speriat de lipsa de alternative, din acele momente. Şi crimele sunt justificate prin mituri şi metafore. Poveştile aleatoare ale aligatoriului amăgitor şi analfabet. Un număr sau o culoare, indiferent de noroc sau ghinion. Apoi, ne înconjurăm cu haine agorafobe de bumbac, in, cânepă sau fibre sintetice. Bine, cu cânepa se poate face şi altceva! Nu contează, doar nu suntem miliţieni. Ori, poate că ajungem şi mari dirijori ai destinelor.

• Mîîîîî, mîîîî.. puff, puffi băiatu, mîîî.
• Adică? Vrei doar să-l atingi? Atâta tot?
• .. da
• Ne întoarcem, dar numai îl mângâiem şi gata! plecăm pe urmă!
• Îhîîî….

M-am născut naiv şi tot aşa o să mor! Cedasem. Nu a reuşit să mă convingă în mod direct şi chiar am avut de la început senzaţia că m-a prostit cu multă decenţă. M-am ţinut de cuvânt şi am intrat în magazin. Vânzătoarea s-a prins imediat ce voiam. Ne zâmbea cu gura până la cercei când Ionela s-a înfăşurat în jurul lui Bobo. Îşi scutura băţările cu fiecare mişcare pe care o executa ca să-l dezbrace, având grijă să nu o despartă prea mult de obiectul dat jos din vitrină. Aveam sentimentul că mă violează prin intermediul manechinului. Şi nu mă puteam împotrivi. Bobo. Nume de păpuşă efeminizată. Nu eram nici primul, nici singurul pus în situaţia respectivă.

• Nu cred că îl luăm! Am spus timid, timorat, ca în faţa unor anchetatori ce abia aşteaptă să le oferi un pretext să reînceapă brutalităţile.
• .. casă! Indică Ionela cu o privire furioasă. Nu mai avea timp de abordări romantice. Ajunsese unde dorise. Îl strângea la piept atât de tare încât mi se părea că se deformează ambii.

Firesc, l-am cumpărat cu banii pe chirie. Ultimii luaţi cu împrumut. Din demnitate nu am acceptat contravaloarea de la propria-mi soră. Care s-a entuziasmat şi mai mult decât Ionela de Bobo când l-a văzut cu toate că i-a picat o ureche învârtitoare pe drum. Ionela l-a scăpat din greşeală pe o bordură când a încercat să-l înveţe să păşească. Sunt detalii neimportante. Însă, acum stau în apartament şi mă întreb cu condescendenţă, dorind ca noua iubită să accepte să mergem cu bicicleta la ţară. Mi-aş pune cortul pe spate şi am putea campa oriunde ne-am dori! Hotelul ieşea din discuţie. Vremea era prognozată ca fiind prietenoasă. Aveam noroc. Ori, poate că nu. Nu înţelegeam, încă, ideea că sexul e dependent de bani, iar banii deschid sexualitatea. Futobani.