Fericirea

de Ionuț Manea

În răstimp Teofil o urmărea pe Ester. O urmărea așa cum văzuse el într-un film. Și se gândea dacă Ester ar fi putut să-i devină soție. În pod găsise o poză veche, alb-negru, cu oameni chipeși. Nu știa cine sunt și nici nu vroia să întrebe pe cineva doar pentru a păstra intactă imaginea lor. El avea părul dat pe spate. Ea un fel de păr ondulat. Erau potriviți. Se iubeau. Se vedea asta în ochii lor gri deschis. Ar fi vrut și el să ajungă așa. Probabil cu Ester. Nu era convins în totalitate. Pentru că el o văzuse pe Ester în ipostaze ciudate cu Gavriel. Gavriel era mai înalt decât el și mai tupeist. Fetele se dădeau în vânt după băieții tupeiști. Pe cei molcomi îi lăsau pentru mai târziu.

Transpirase. Alerga să o ajungă din urmă. Vrei să vii să vedem râul, zise el hotărât așa cum fac bărbații. Ea se pierdu puțin, apoi amintindu-și cine e, spuse un nu hotărât. Se duce să pescuiască cu Gavriel, zise ea. Ah iar Gavriel, pentru numele lui Dumnezeu, gândea Teofil. O prinse de mână și o strânse ușor. De ce minți, iarna nu poți pescui, zise el. Ea îi ceru să-i dea drumul. Mă doare, se smiorcăia ea. El o trase spre el și o prinse în brațe. Îi atinse buzele. Frigul nu-l mai simțea. Era cald. Ea îi răspunse cu experiență. Mirat o privi în ochi. Erau puțin amețiți, dar tot reci. Îi ceru să-i jure acolo pe zăpadă, că el, doar el va fi tatăl copiilor ei. Văzuse asta tot într-un film. La video. Ea se jură și mucii îi curgeau pe coama buzei de frig. El o șterse cu mâneca de la geaca cu fulgi de pinguini, din Germania. Râseră amândoi și alergară spre crâng.

Vântul lăsa câmpul să-și ridice spicele spre soare. Corbii croncăneau căutând șoareci. Teofil filma. Îi trimisese maică-sa un Canon. Era încântat. În cadru apăru o fată cu păr șaten, scurt, tunsă băiețește și cu dinți mari. Rânjea tot timpul. La început, Teofil părea concentrat, ignorând-o. Ea îl îmbrânci și aruncă un bolovan de pământ spre el. Se alergară două minute, apoi se așezară pe banca de la fântână. El se lăudă că citise Narcis gură de aur, ea mărturisi că nu-i plăceau cărțile. Adormea dacă citea prea mult. Îi arătă operația de la genunchi. Era în clubul de scrimă acum, la fel de frumoasă. Ester! Chiar și mai frumoasă. Inima îi ardea în piept. Ar fi vrut să-i ceară pe loc rămășagul. Să fie mama copiilor lui așa cum jurase pe movilă. Dar se abținu. O ținu de mână strâns un ceas. Se gândeau fără să-și vorbească. El se gândea la ea. Ei îi era neclar totul.

În camera înaltă, mobilierul vechi mirosea a bătrânețe și obișnuință. Telefonul era sub pat, descărcat. Îl durea capul și câteva sticle de bere goale răsturnate pe jos îi provocau silă. În oglindă barba îi era zulufi, nerasă de câteva săptămâni. Plecaseră toți. Avea cursuri de la opt dar la gândul ăsta se aruncă în pat și adormi din nou. La radio cântau Mamas and Papas, Monday morning. Intră în cameră o fată înaltă, grasuță, cu părul frumos ondulat. Prăji ultimul ou din frigider și-i întinse tigaia cu o bucată de pâine tare. Teofil se uită la ea prelung nerecunoscând-o și mâncă tot.

La Cafe du Paris, cafeaua era scumpă. Avea câțiva bănuți, doar pentru un pahar cu apă. Dar rușinea se disipase în atâtea zile irosite fără o lețcaie. Ceru împrumut o țigară de la un domn galant cu fular și bască. Se topi în cartea pe care o ținea în mână și pe care se distingea vag Cevengur. La doi pași, la o masă dosită, o femeie cu părul șaten, lung, privea în gol. Îl strigă. El întoarse capul și nu o recunoscu pe Ester. Ajunseră în camera sa închiriată. Mizeria și sticlele goale nu-i împiedicară să se dezbrace și să se arunce sub așternuturile murdare. Apoi fumară și-și povestiră unul altuia anii trecuți. Râdeau, uneori Ester plângea scurt și crispat. Îi povesti rețetele ei eșuate de a găsi fericirea. Fusese bătută, înșelată, mințită, batjocorită. Teofil o iertă pentru că ea era Ester și odată o urmărise așa cum văzuse într-un film.

Duminica obișnuia să meargă la biserică. Dar azi nu reușea să se ridice din pat. Ester îi prezentase un amic, Flavius, care vindea iarbă. Flavius fuma cu Ester în bucătărie. El zăcea în pat și încerca să înțeleagă un serial turcesc ce i se părea extrem de complicat. Trăiseră așa într-o buclă temporară și repetase un an. Ester îi devenea obișnuită, pierzându-și treptat aura din copilărie.

Își botezaseră copilul la o biserică mărginașă din oraș. Preotul fuma și îi scria o chitanță, vorbindu-i despre Dumnezeu. Ester slăbise mult după sarcină și ochii îi erau încercănați. Teofil respira ușurat. Prețul era acceptabil. Fugiră cu o mașină albastră cu numere nemțești urmați de părinții îngrijorați și nașii cu părul rar.

Soarele bătea în geam. Frig. Teofil întors din piață, de unde vindea, găsi casa rece și un răvaș pe masa din bucătărie: „Eu am plecat. L-am luat și pe Teo.” Zbieră, dădu dracului tot. Sparse câteva pahare, vitrina cu păpuși de ceramică. Sfâșie tabloul imens din sufragerie, cabana și fumul prost pictat din pădure. Trânti ușile. Aruncă pe balcon toate hainele ei. O sună pe maică-sa. Maică-sa murise anul trecut și nu răspunse nimeni.

Ajuns lângă casa cu ziduri roase și coloane la intrare, se piti în staul și printre rosturile ulucilor o urmări pe Ester. O urmărea așa cum o urmărise cu douăzeci și cinci de ani în urmă. Ca într-un film. Și se puse pe plâns. Teofil nu plânsese în toată viața sa decât de două ori. Când murise maică-sa și când ratase absolvirea facultății. Un câine jerpelit veni și-i linse genunchii. Teofil îl mângâie și îl numi Dumnezeu.

Plecă cu Dumnezeu în lume pe o cărare nebătătorită. Două siluete se pierdeau în amiază ca într-un tablou cu un om și câinele său.