de Ovidiu Bufnilă
Secretarul cancelarului Wilhelm von Braumber a descoperit o carte uluitoare în biblioteca din San Gastrobal, afirmă Martorii Torinezi.
Conferinţele Aprilice l-au purtat către vestitul oraş care a ţinut piept sarazinilor vreme de o sută de zile şi care a cunoscut revelaţia luminilor în 1675 îndată ce Cristophor Columbus din Hatayo a debarcat nu departe de locul în care se află astăzi mândrul Washington.
Kurt s-a plimbat o vreme prin San Gastrobal rememorând bătălii şi conspiraţii şi convingându-se cu proprii lui ochi că oamenii din oraş erau aceeiaşi din 1487.
Templierii din Arkona i-au desluşit aceasta, dar Kurt nu le-a dat crezare pentru că nu-şi putea imagina că nemurirea fusese descoperită cu mult înainte de anul 1000.
Paginile cărţii aveau patina vremii şi fuseseră citite de Îndrăzneţii din Haloha, de Tăinuitorii din Massala, de Zburdalnicii din Korinteea şi de Yusuf din Quaribo.
Secretarul Kurt a citit însemnările din pergamentul oaspeţilor şi apoi s-a pregătit să afle şi el cutremurătorul adevăr despre soarta lumilor.
Soarele se ridicase de două suliţi pe cer şi nimic nu anunţa straşnica furtună ce avea să măture cartierele semeţe din San Gastrobal. Kurt şi-a umezit buzele şi şi-a pus ochelarii cu ramă de os de balenă şi a închis uşa cu cheia, nevrând să fie deranjat de vreun vizitator nepoftit. Era un fel de religiozitate în toate mişcările lui, un mod propriu de a folosi aerul care-l cuprindea. Semnul schimbării a fost o nevolnică picătură de sânge care i s-a prelins din nasul borcănat. Urechile i s-au crăpat, iar pântecele a început să-i tresalte. Kurt ştia că în mai puţin de un minut avea să se transforme într-o fiinţă fabuloasă care sosise pe Pământ venind tocmai de dincolo de orizontul vizibil.
De peste zece ani era locuit, dar nu suflase vreo vorbă cuiva temându-se că lumea va râde de el sau, mai rău, că va fi răpit de serviciile secrete şi supus unor experimente ştiinţifice îngrozitoare.
Învăţase însă să convieţuiască.
Învăţase să respire ca în lumile din Marea Întunecime, cum denumea el materia neagră pe care savanţii încă nu reuşiseră să o cunoască în vreun fel.
Zece mii de ochi au străpuns cu lumina lor semiobscuritatea încăperii aruncându-se hulpavi asupra teribilei cărţi. Exact în acea clipă norii au răsărit de nu se ştie unde şi s-a pornit furtuna. Geamurile se zgâlţâiau. Zidurile vibrau. O flacără argintie izbucni de sub talpa acoperişului. Se auziră surlele Apocalipsei.
Martorii torinezi afirmă că un oarecare circar, Agatayo din Nulombe, s-ar fi atârnat de un nor şi că ar fi făcut tot felul de acrobaţii sfidând furtuna şi sfârşitul lumii pentru că tocmai se pregătea să participe la Carnvalul din Rio.
Curajul lui nesăbuit se spune că ar fi impresionat forţele tainice ale furtunii astfel că a ieşit soarele, iar fiinţa fabuloasă venită pe Pământ tocmai de dincolo de orizontul vizibil ar fi aflat adevărul ultim şi l-ar fi eliberat pe Kurt de povara corporalităţii ei.
Amalia Amarson din Gatoba nu crede povestea asta şi chiar devine furioasă atunci când i-o povestesc. Ţine morţiş să-mi demonstreze că ea a făcut prima acrobaţie din lume atârnând de nori. Eu o tachinez.
Ne întâlnim la o cârciumioară din docurile din Puerto Pico şi depănăm tot felul de amintiri de pe vremea când lucram îmoreună la circul Globus din Gatoba.
Amalia se îmbujorează şi îmi spune de la obraz că sunt un mincinos şi jumătate şi uneori îmi vine să-i dau crezare.
Cancelarul Wilhelm von Braumber m-a căutat de câteva ori le telefon vrând să-mi propună se devin secretarul lui de vreme ce avea experienţă în relaţiile cu China. Nu ştiu cine i-a spus că în tinereţe fusesem secretarul unui demnitar chinez şi că mijlocisem câteva runde de negocieri între China şi Basaala.
Dacă nici povestea asta nu e adevărată atunci poate că furtuna din San Gastrobal nu s-a sfârşit întocmai?
One thought on “Atârnând de nori”