Neverland

[fragment de roman]

de Radu Găvan

            Un icnet se auzi înfundat, pielea obrazului crăpă şi stropi de sânge săriră în lături. Cu o mână îi apăsa capul într-o parte, cu degetele răsfirate peste nasul şi ochii băiatului, în timp ce cu cealaltă îl lovea ritmic peste obraz. Nu se grăbea, cadenţa era lentă, dar lovea cu putere. Îşi ridica încet pumnul în aer şi îl privea o clipă pe cel de sub el, înainte ca braţul să coboare cu violenţă. Ochii negri ca smoala îl fixau pe copilul grăsun de vreo zece ani, care horcăia, în timp ce muci amestecaţi cu sânge îi pătau buzele zdrelite. Călare pe el era un băiat – un copil de nici şapte ani împliniţi, cu obrajii supţi şi privirea plină de ură. Oasele ascuţite îi străpungeau zdreanţa de tricou ce atârna pe el. În picioare avea sandale jupuite, iar pantalonii ponosiţi, prea largi, erau legaţi cu o sfoară, ca să nu cadă de pe el. Trupul hainele, încălţările, toate arătau jalnic, doar privirea îi ardea rece în timp ce pumnul se înălţa iar şi iar. Degetele îi erau pictate cu sânge şi lacrimi.

            Vaierul trecu printre dinţii sparţi, zăbovi o clipă între cei doi, apoi se ridică încet deasupra colbului aşternut pe uliţa pustie şi se pierdu spre soarele roşu ce ardea trupurile întinse în ţărână.

            Nimeni nu ieşi la poartă şi grasul dădu ochii peste cap, apoi se înecă şi începu să tuşească, corpul i se chirci într-o parte, în timp ce atacatorul se ridică de pe el, fără grabă, şi îl privi în tăcere. O pată mare se întindea cleios între picioarele durdulii şi un miros ascuţit se împrăştie în aer.

            Fără o vorbă, se întoarse şi se îndepărtă de mogâldeaţa prăbuşită în praf. Merse agale, cu mâinile înfipte în buzunarele nădragilor, până ajunse în faţa unui gard de lemn dărăpănat, cu vopseaua jupuită de pe scândurile putrezite. Împinse cu grijă poarta ruginită şi intră în curtea mică. O casă de paiantă, cu pereţii brăzdaţi, asemenea obrajilor smochiniţi ai unei bătrâne, îl întâmpină obosită, abia ţinându-se dreaptă, ca nişte ochi acoperiţi de cataractă, geamurile prăfuite îl urmăriră cum se apropie de intrare şi apasă uşor pe clanţă, iar uşa maronie se deschise ca o gură ştirbă şi îl înghiţi.

*

            E seară şi băiatul e la el în cameră, întins pe un pat tare, cu ochii închişi, prefăcându-se că doarme, în timp ce pe sub uşă se strecoară un glas gros. Ştie că uşa urmează să fie aruncată în lături şi că în prag va sta el, privindu-l cu ochii roşii, cu obrajii arzând, cu pumnii strânşi. Ştie că muntele de om va urla ca un nebun, apoi se va prăvăli peste el şi loviturile vor curge. Ştie toate astea şi totuşi se aşteaptă să se înşele. Îşi doreşte ca uşa să se deschidă încet şi bărbatul să-i vorbească cu blândeţe, să îl întrebe ce s-a întâmplat şi să îi arate unde a greşit. Cu mintea lui de copil intuieşte toate aceste lucruri.

*

            – Băăă! Ce cristoşii mă-tii ai făcut, mă, futu-ţi grijania mă-tii şi morţii şi răniţii tăi?! Iar te-ai bătut, băi, dobitocule?

            Băiatul tace şi bărbatul cu mustaţă neagră face un pas spre el.

            – Te faci că dormi, ai?! Eh, băga-mi-aş pula în gura ta, las’ că vezi tu somn!

            Mormăie înfundat şi damful de rachiu ce se revarsă printre dinţii strâmbi îi înţeapă nările copilului şi îi întoarce stomacul pe dos. Strânge pleoapele, aşteptând lovitura. Simte degetele groase ce îi cuprind pieptul plăpând şi, pentru o clipă, în timp ce trupul îi este ridicat ca un fulg, nu mai ştie unde se află. Se sufocă şi deschide ochii. Priveşte în ochii demenţi ai unui străin turbat, apoi pleoapele i se lipesc din nou şi dinţii scrâşnesc şi durerea creşte, dar nu plânge. Nu încă. Apoi el pleacă şi băiatul zace sleit pe jos, nu se poate mişca, întreg trupul i-a amorţit de la lovituri. E prăbuşit acolo şi o aşteaptă pe femeia aceea firavă, cu glas pierdut, îi aşteaptă mângâierile şi ea nu mai vine, iar el adoarme aşa, cu genunchii strânşi la piept şi pumnii încleştaţi. Apoi îi simte atingerea şi se trezeşte, durerea îl săgetează groaznic, dar e bine, ea e acolo cu el şi o lasă să îl cuprindă în braţe, să îi apese faţa zdrelită de pieptul ei, să îi mângâie obrazul vânăt cu degete blânde şi să îi şoptească vorbe de mamă. Nici atunci nu plânge, doar stă lipit de ea, ca orice pui, şi încearcă să uite. Până la urmă închide ochii din nou şi ea îl culcă înapoi pe pat şi pleacă, trăgând uşa încet după ea. Îi ascultă paşii până ce se pierd şi pleoapele se ridică, iar ochii negri privesc în întuneric şi aşteaptă.

            În noapte, uşa se deschide din nou. Îi aude paşii tarşâiţi, dar nu se întoarce. Stă culcat pe o parte, privind fix spre perete. Se apropie şi patul se lasă într-o parte când se aşază. Îi simte mirosul dulceag, de transpiraţie şi băutură şi altceva, degetele butucănoase care îi mângâie uşor ceafa, răsuflarea grea, îi aude plescăitul limbii. Apăsarea devine insinuantă şi răsuflarea geamăt. Apoi simte braţe străine cum îl cuprind şi îi smulg iar sufletul din trupul de copil. Pentru încă o eternitate îşi ţine ochii închişi şi strânge din dinţi. Abia după ce bărbatul închide încet uşa după el, băiatul plânge. Lacrimile îi curg pe podea, se strecoară pe sub uşă, se preling prin casa întunecată până ce se întâlnesc cu lacrimile mamei şi împreună se contopesc într-un fir subţire care se pierde printre crăpăturile duşumelei până ce nu mai rămâne nimic.

            După ce lacrimile îi seacă, reuşeşte să adoarmă, şi în lungul somn ce urmează, coşmarurile i se târăsc pe piele şi au acelaşi damf dulceag, urmat de acea durere groaznică, se zvârcoleşte şi o cheamă, îi simte atingerea sânului, apoi ea pleacă şi rămâne singur în mijlocul întunericului, se uită în sus şi vede o pată de lumină, întinde mâna spre ea şi pata se depărtează, mirosul jilav pătrunde în cameră şi i se lipeşte încă o dată de piele, durerea e insuportabilă şi ar vrea să urle şi chiar urlă şi se trezeşte transpirat.