Supradoză de nori

 de Cosmina Odăgeru

         Sunt pe balconul Sandrei și ne uităm amândoi la nori. Mi-a zis mai demult că i se pare că nu facem destule lucruri împreună, dar ea crede că să stai pe șezlongul ei rupt într-o parte și să urmărești cerul până ce îți înțepenește gâtul e cea mai mișto chestie din lume. Eu cred că ea e cea mai mișto chestie din lume, așa că nu îi ia mult să mă convingă de ceva.

În dimineața asta a ieșit soarele după mai bine de două săptămâni. E destul de cald și îmi vine greu să mă obișnuiesc. În timp ce îmi aprind o țigară încerc să îmi amintesc un alt aprilie la fel de capricios. Mă doare capul. Sandra își bea cafeaua și îmi dau seama după expresia ei că e momentul acela al zilei în care îi place să își planifice sarcinile în cel mai mic detaliu. Cred că de asta ne potrivim noi atât de bine, de multe ori e în stare să mă planifice și pe mine. Iubita mea își pune capul pe umărul meu și eu închid ochii, dorindu-mi să pot să fotografiez momentul în minte, să pot să-l privesc fiecare dată când simt că nu mai am aer.

         “Te-ai întrebat vreodată la ce se gândesc oamenii înainte să moară?” Habar n-am, îi răspund, poate vor să știe unde o să ajungă.” Nu cred, zice ea, cred că oamenii știu deja unde o să ajungă. Cred că de la un moment dat din viață, cu toții știm.” Și tu unde o să ajungi? “Cu tine, cel mai probabil.” Îi zâmbesc și o sărut. Nu mă pot abține să nu mă întreb dacă asta însemnă că vom ajunge amândoi în iad. De ce îți bați capul cu lucruri cu lucruri din astea, oricum? “Nu îmi bat capul, eram doar curioasă. La ce crezi că s-a gândit mama?” Îmi doream să nu mă întrebe asta. Cred că se gândea la cât mult mă urăște, îi spun și ea îmi zâmbește.

Mama Sandrei nu părea să mă fi plăcut niciodată, deși cred că în sufletul ei era și un colțisor negru, de câțiva milimetri pătrați, numit locul lui Paul, pentru că de fiecare Crăciun aveam un cadou sub bradul ei de care se prefăcea că nu are nici o idee. A plecat dintre noi prin noiembrie și Crăciunul din acel an a fost primul care nu s-a simțit deloc a fi un Crăciun. Nu te întrista, pui, îi zic în timp ce o sărut pe frunte. Poate ai făcut o supradoză de nori.” Supradoză de nori”, șoptește ea, apoi începe să râdă.

         Sunt copil, mă întorc de la școală și ghiozdanul îmi atârnă greu, e o căldură înăbușitoare și din urma mea se aud râsete și gălăgie. Visez. Sper că visez. Picioarele mă dor și simt plasturii de pe genunchi cum se dezlipesc. Înjur în gând. Drumul devine tot mai lung. Vreau doar să mă opresc în mijlocul drumului, să se termine, vreau acasă. Mă întreb unde e mama, uite-o că apare. Arată ca și Sandra și mă întreb dacă asta e normal. Cineva a intrat iar în capul meu și se joacă cu mintea mea, iar totul începe să înghețe. Vreau să iasă afară, să îl scot și să îl arunc într-un perete. Aud mașini cum trec și mă izbesc de asfaltul fierbinte.

         M-au trezit primele raze de soare care trec printre draperii. Sandra nu e lângă mine și îmi doresc să îi simt parfumul. Mă întreb cât de mult am băut azi-noapte și tot ce îmi doresc e să fac durerea să dispară. Mă ridic cu greu din pat mă sprijin de noptieră. Îmi aminteam camera asta mult mai mare, îmi spun în gând. Îmi scot ultima țigară din pachet. Sandra e pe balcon, cu picioarele sprijinite de marginea lui; îmi zâmbește.” Ai observat vreodată cât de repede se mișcă norii?” Mă abțin să nu râd, știu că se supără. Poartă tricoul meu alb.” Vezi că am făcut cafea”, îmi spune ea fără să-și ia privirea de la cer. De ce stai pe șezlongul acela, o întreb, ți-am spus să îmi amintești să îl repar. Mă ignoră în timp ce își aprinde și ea o țigară și eu îmi amintesc cât de mult o iubesc. După ce mă uit la ea câteva minute și beau din cafeaua care deja s-a răcit, îmi dau seama că e surprinzător de cald. Capul încă îmi zvâcnește de durere, dar pare o dimineață prea frumoasă ca să las asta să mă deranjeze. Sandra își pune capul pe umărul meu și îi sărut fruntea, mulțumindu-i iar unui Dumnezeu în care nu sunt prea sigur că mă încred pentru că pot să mă trezesc în fiecare zi lângă ea.

          ”Te-ai întrebat vreodată la ce se gândesc oamenii înainte să moară?” Habar n-am, îi răspund, poate vor să știe unde o să ajungă.” Nu cred, zice ea, cred că oamenii știu deja unde o să ajungă. Cred că de la un moment dat din viață, cu toții știm.” Și tu unde o să ajungi? “Cu tine, cel mai probabil.” Îi zâmbesc și o sărut. Nu mă pot abține să nu mă întreb dacă asta însemnă că vom ajunge amândoi în iad. De ce îți bați capul cu lucruri cu lucruri din astea, oricum? “Nu îmi bat capul, eram doar curioasă. La ce crezi că s-a gândit mama?” Îmi doream să nu mă întrebe asta. Cred că se gândea la cât mult mă uraste, îi spun, dar Sandra zâmbește mai mult pentru ea. Nu te întrista, pui, îi zic în timp ce o sărut pe frunte. Poate ai făcut o supradoză de nori.” Supradoza de nori”, șoptește ea, oarecum indiferentă la cuvintele mele.

Mi-am făcut planuri mari pentru ziua de azi, mari cel puțin pentru mine. Mi-am promis de ceva vreme că am să termin un tablou și dacă îmi rămâne destul timp, vreau să fac și puțină ordine în atelier.

         O bună bucată de vreme am încercat să lupt împotriva oamenilor care spun că pictura nu poate să-ți plătească facturile. M-am dat bătut de câțiva ani, de când am plecat din casa alor mei într-o mansardă din periferia Bucureștiului. M-am dat bătut pentru că am înțeles că au dreptate. Am momente în care îmi doresc să pot face altceva, să pot să scap de aici, să cumpăr un loc frumos pentru mine și pentru Sandra și să pictez doar când nu am altceva mai bun de făcut. Adevărul e că că eu nu o să am niciodată altceva mai bun de făcut.

Am închiriat atelierul ăsta acum vreo trei cu încă un prieten. Aici ne petrecem majoritatea după-amiezelor și când vorbesc la plural, pot să spun că mai degrabă refuz să cred că sunt singurul care își mai pune speranțele în locul ăsta. Dan face curățenie într-o clădire de birouri din centru, încă stă cu maică-sa și i-a luat doi ani jumate să termine un tablou.

         Am șaptesprezece ani și alerg pe străzi, nu mă cheamă nimeni acasă, nimeni nu mă vrea, sunt liber printre toate visele din lume și singur cu gândurile mele. Și doare. Alerg. E noapte și mi-e frică, dar alerg, pentru că nu sunt sigur unde mă aflu. Alarmele magazinului au pornit imediat ce am ieșit din el, încă nu pot să-mi dau seama dacă mă urmărește cineva. Mi-e prea frică să mă uit în urmă și alerg. Monedele zboară în urma mea din buzunarele descusute. Simt cum mă golesc și eu odată cu ele, dar vreau doar să scap. Încep să mă întreb dacă merită, mă întreb care e sensul, unde se duce viața mea, de ce am impresia că eu și destinul o vom lua pe căi diferite. Sunt înconjurat și mă pun la pământ, oasele mă dor și îmi vine să plâng, dar mi-e rușine. Mi-e rușine și mi-e frică.

         E aniversarea părinților Sandrei și am stabilit să mergem la ei la masă în jur de ora șapte. Avem destul timp, îmi zic, și pe drum mă gândeam ce cadou am putea să le luăm. Cadourile sunt de obicei responsabilitatea iubitei mele, dar nu îmi răspunde la telefon și încerc să-mi dau seamă dacă iar s-a supărat pentru ceva. Mă hotărăsc că nu are rost să îmi fac griji, poate e pur și simplu prea ocupată, poate și-a uitat telefonul acasă, poate nu îl aude. Îmi trece prin minte că poate a cumpărat ea deja un cadou. Ideea îmi surâde și o aprob în gândul meu, amintindu-mi încă o dată cât de norocos sunt să o am. Mă opresc să îmi iau țigări și mă surprinde cât de repede mi se termină pachetele.

         Nu reușesc să pictez nimic, sunt îndopat cu pastile și durerea încă nu dă semne că ar vrea să dispară. Cândva după ora cinci reușesc să adorm și o visez pe Sandra, visez pumnii ei mici care îmi lovesc pieptul, încerc să mă trezesc și nu pot, îi aud strigătele și îmi dau seama că plânge. Îmi doresc să o pot liniști, dar ochii îmi rămân închiși și camera se învârte cu mine. Îmi dau seama că sunt pe podea, întind mână ca să prind de ceva, sau cel puțin așa mi se pare. Încep să cad în gol și ea nu poate să mă urmeze o aud din ce în ce mai greu și mă aflu dintr-o dată în cea mai cumplită liniște pe care am auzit-o vreodată.

          Dan mă găsește întins pe canapeaua noastră veche, cu materialul rupt pe o bucată mare din spătar, transpirat și tremurând. Am gâtul uscat și camera continuă să se învârtă cu mine și după ce pe mă ridic, oprindu-se abia după câteva clipe în care privesc în gol. Mă întreb de când nu am mai mâncat. Prietenul și colegul meu amator a venit până la atelier să își ia două tablouri pe care vrea să le arate unui tip din București în speranța că le-ar putea vinde. Cât e ceasul, îl întreb.” Opt jumate”, îmi răspunde. Ai văzut-o pe Sandra? Trebuia să mergem la părinții ei. Mi se pare că Dan mă privea oarecum straniu, dar știu că am adesea accese de paranoia.” Sandra e pe balcon, abia a făcut cafeaua”, continuă el, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Oriunde merg, dau de un balcon.

         Sandra stă pe șezlongul pe care i-am promis deja de câteva ori că aveam să îl repar. E cu spatele către mine și privește cerul. Încerc să îmi găsesc cuvintele, dar durerea de cap mă lovește din nou în timp ce mă uit la ea, atât de frumoasă și atât de fragilă. Îmi pare rău, îi spun, dar ea nu se întoarce spre mine. Aș vrea să îi spun despre visul pe care l-am avut, ea știe mereu ce îmi spună, dar nu vreau să o sperii. Nu pare supărată pe mine, încerc să îmi amintesc dacă am anulat întâlnirea cu părinții ei, dar îmi simt capul tot mai greu și toate gândurile se adună grămadă și apoi cad una peste alta. Sandra continuă să zacă pierdută la mii de kilometri de mine, pe un șezlong pe care puteam să îl ating dacă îmi ridicăm mâna.

         ”Te-ai întrebat vreodată la ce se gândesc oamenii înainte să moară?” Habar n-am, îi răspund, poate vor să știe unde o să ajungă.” Nu cred, zice ea, cred că oamenii știu deja unde o să ajungă. Cred că de la un moment dat din viață, cu toții știm.” Și tu unde o să ajungi? “Cu tine, cel mai probabil.” Mă așez lângă ea și îi zâmbesc. Vom ajunge amândoi în iad sau va fi ea scăparea mea? De ce îți bați capul cu lucruri cu lucruri din astea, oricum? “Nu îmi bat capul, eram doar curioasă. La ce crezi că s-a gândit mama?” Îmi doream să nu mă întrebe asta, îmi simt deja capul și mai greu. Cred că se gândea la cât mult mă uraste. Nu te întrista, pui, îi zic în timp ce o sărut pe frunte; poate ai făcut o supradoză de nori. Dar Sandra nu mă aude.

Nu știu ce aș mai putea să îi spun, îi mângâi părul și mă întorc în atelier, lăsând-o singură cu gândurile ei. E un lucru pentru care am să mă simt vinovat mai târziu, tot ce îmi doresc e să stau jos și să aștept o minune să vină din cer și să mă ridice. Dan stă pe covor, sortând câteva culori.” Îmi pare rau”, îmi zice, dar nu pot decât să ridic din umeri, nici măcar nu știu despre ce vorbește. Mă pierd iar.

         Îmi cumpăr țigări de la chioșcul de lângă colț. În timp ce aștept restul, mă uit la copiii care se joacă fotbal pe cealaltă parte a drumului. Nu simt nimic cât timp îi privesc și asta mă liniștește. Îmi doresc să nu simt nimic, dar mi-e foame. Iar nu am bani și capul încă mă doare. Trebuie să merg să îmi iau câteva pastile. Îmi amintesc să fi cumpărat un flacon și zilele trecute, dar toate lucrurile par să cadă într-o gaură neagră a timpului înainte să ajungă la mine, întind mâna să le prind și ea cade lipsită de viață. Plămânii mi se golesc de aer și mă așez pe bancă, am nevoie de un nor.

        ”Te-ai întrebat vreodată la ce se gândesc oamenii înainte să moară?” Habar n-am, poate vor să știe unde o să ajungă.” Nu cred, cred că oamenii știu deja unde o să ajungă. Cred că de la un moment dat din viață, cu toții știm.” Tu unde o să ajungi? Nu știu, Sandra, vreau doar să taci.” La ce crezi că s-a gândit mama înainte să moară? Se gândea la tine, Paul, la cât de mult te urăște.” Taci.” Nu te întrista, pui.” Taci.” La ce se gândesc oamenii oamenii înainte să moară? Tu la ce te gândești, Paul?”Taci.” Ai făcut supradoză de nori, Paul.”

Te rog, taci.

         Dan mă găsește pe bancă, înghețat de frig. Delirez. Îl întreb de Sandra, el clătina din cap și mă ia în brațe. Îmi dau seamă că e încă un moment în care ar trebui să îmi fie frică, dar nu pot să o simt. Îmi spune că Sandra a plecat de câteva luni, îl întreb dacă de vină au fost drogurile, el îmi spune că da, dar nu mă privește. Încep să plâng, așa cred, și privesc în gol.

Tu la ce te gândeai când ai plecat, draga mea? La ce te gândeai când lăsai în urmă un om sfârșit?