Există speranță pentru horror

de Ciprian Mitoceanu

Sunt, fără doar şi poate, un împătimit al literaturii horror. Literatură horror de calitate, acea literatură capabilă să te umple de fiori – nu neapărat neplăcuţi –, să te facă să priveşti peste umăr şi, da, să-ţi dea din când în când câte un coşmar în care eşti atât de prins în acţiunea despre care ai citit, încât, atunci când te trezeşti, să-ţi pară rău că s-a terminat.

Literatura horror este în stare să stârnească în cititor reacţii cum puţine alte specii literare au capacitatea de a o face. Şi totuşi, multă vreme literatura dătătoare de fiori a fost marginalizată pe nedrept. Înainte de ’90 găseai cu greu de citit ceva care să se încadreze cât de cât în gen. Dintr-o mentalitate greu de înţeles, cenzorii acelor vremi acuzau literatura de groază că ar perverti tineretul studios, că i-ar băga în cap tot felul de mizerii capitaliste, mai pe scurt, cam tot ce a produs decadent Occidentul.

După 1990, am sperat că lucrurile se vor îmbunătăţi din punctul acesta de vedere. Oarecum dezamăgitor. Ca sărmanii scăpaţi într-un depozit de vechituri, mulţi dintre cei care puteau face ceva pentru literatura horror au umplut rafturile librăriilor cu literatură de abator pe principiul „dacă e cu sânge, atunci e de groază”. Ce-i drept, a fost şi perioada în care am putut citi primele cărţi horror „adevărate”. Şi recunosc că l-am cam ocolit pe Stephen King, din cauza dezamăgirii provocate de literatura de abator. Reclama la Carrie cam la asta ducea cu mintea. Dar, în cele din urmă, am descoperit plăcerea de groază provocată de cărţile gigantului din Maine.

O perioadă a fost bine, cărţile de groază chiar asta făceau. Ofereau cititorului acea pulsaţie, acea trăire deosebită. De asta citeşti o carte, să încerci o senzaţie deosebită, plăcerea lecturii, nu să te poţi lăuda, la o adică, cu faptul că ai dat gata o bibliotecă. Nu numărul este important, ci calitatea cărţilor care ţi-au trecut prin mână, amintirile pe care ţi le-au lăsat. Clipele de încântare contează, nu orele de ofuscare şi nici senzaţia oribilă de la final, conştientizarea faptului că ai pierdut timpul degeaba şi, desigur, puteai citi ceva mai bun.

Dacă ar fi de unde…

În prefaţa de la Cartea Ororilor (Ed. Nemira, 2013 şi 2015), antologatorul Stephen Jones se plângea, pe bună dreptate, de declinul horrorului. Personaje cu state grele în slujba genului n-au fost date afară, dar au fost adaptate unei pieţi în care legea este făcută nu de calitatea cărţilor, ci de strategiile publicitare. Sunt de recunoscut. Vampirii, specie care ducea greul literaturii înspăimântătoare, au devenit un soi de Feţi-Frumoşi cu stea în frunte. Nu mai sar la gâtul nimănui. De fapt, unii au devenit vegetarieni, adică dau iama în bietele animale sălbatice, de au pus pe jar asociaţiile de protecţie a animalelor. Alţii îşi potolesc foamea cu sânge artificial, un soi de vampiri dopaţi cu margarină. Conduc maşini de lux, pot ieşi la lumină, se îmbracă după ultima modă şi merg la liceu unde salvează domniţe neprihănite. Usturoiul nu-i mai sperie, deşi ţăruşul în inimă s-ar putea să le dăuneze. Chiar şi Dracula a cedat tendinţelor.

Vârcolacii de azi mai au în comun cu cei pe care-i cunoşteam doar faptul că-şi pot schimba forma. Şi ei au afaceri, se dau peste cap să se dezvolte, să se integreze. Nu mai vor inimi, nu mai vor să devoreze oameni. Nicio apucătură tenebroasă.

Fantomele, sătule să tot bântuie, s-au apucat de crescut copii sau rezolvă cazuri de crime. Şi când situaţia o cere, fac tandem cu oamenii. Scheletele din dulap nu mai zornăie îngrozitor, ci au apucături cât se poate de onorabile. Chiar dacă, uneori, capul e de împrumut.

Dragonii au virat spre fantastic, acolo unde şi-au domolit relele apucături şi fac echipă cu oamenii.

Printre puţinii care n-au dezertat se numără zombii. Dar ei, cu mintea lor împuţinată şi foamea de creier, n-au prea avut cum să evolueze. Poate mai încolo…

Categoric, speciei horror i s-a făcut un deserviciu în ultima perioadă. După nedreptatea cu care a fost tratat pe vremuri, acum pare să fi căzut din lac în puţ. Din marginalizat a devenit desuet. Se putea mai rău şi chiar a devenit. Iar literatura de abator a profitat și a încercat să se substituie genului horror. Nu e literatură horror să citeşti despre indivizi hăcuiţi. Literatura horror nu te umple de oroare, ci de fiori. Altă senzaţie…

Declinul este evident. Dacă iei în mână o carte cu vampiri, e aproape sigur că vei avea parte de o poveste de dragoste. Una siropoasă, capabilă să provoace un diabet literar de toată frumuseţea.

Şi totuşi…

Există speranţă. Există autori care se încăpăţânează să nu cedeze trendului general şi să ofere Cezarului ce este al Cezarului. Există autori pentru care horror este o specie literară în toată putere cuvântului şi nu un ambalaj cu care să învelească poveşti de dragoste dintre creaturi aparent de coşmar, însă groaznic tunate, şi muritori ce se pretind atraşi de latura întunecată. Mai sunt scriitori capabili să stârnească fiorii cititorilor, să creeze poveşti fascinante fără să „tuneze” în mod nefericit personajele clasice.

Printre aceştia se numără Oliviu Crâznic, un autor din Lupeni al cărui talent i-ar face invidioşi pe mulţi dintre autorii de peste ocean. Imaginaţia debordantă, iscusinţa de a crea la fel de uşor poveşti sau romane, preţiozitatea cu care aşterne propoziţiile pe hârtie şi mai ales capacitatea de a-l face pe cititor să încerce sentimentul de „piele de găină” sunt tot atâtea motive de a-l citi pe Crâznic. Romanul lui de debut, … Și la sfârşit a mai rămas coşmarul, ne prezintă vampirul clasic, neadaptat unei pieţe în care bestsellerurile sunt rezultatul publicităţii deşănţate şi nu al capacităţii scriitorului de a-şi cuceri cititorul pas cu pas.

Crâznic reuşeşte să cucerească cititorul de la prima pagină, stârnind tremuriciul care ameninţa să devină o amintire greu de adus în contemporan. Se descurcă excelent şi în ceea ce priveşte proza scurtă, volumul Ceasul fantasmelor fiind o dovadă cât se poate de grăitoare în această privinţă. Poveşti dătătoare de fiori, scrise cu pasiune, talent şi, mai ales, fără compromisuri pentru alinierea la o piaţă care şi-a cam pierdut identitatea. Asta vor cititorii fideli literaturii horror, nu relatări siropoase ale unor relaţii dacă nu neapărat nefireşti, cel puţin plictisitoare peste limita suportabilului.

Fără a cădea în capcana grafomaniei, modest şi serios, Oliviu Crâznic reprezintă o speranţă pentru literatura horror. Literatura horror aşa cum o ştim, AŞA CUM TREBUIE SĂ FIE.

Aşteptăm cu interes următoarele cărţi. Ştim că nu va dezamăgi. Decât, poate, pe cei pentru care horrorul este ambalajul şi nu conţinutul.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #44 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.