„Ceasul fantasmelor”, de O. Crâznic

de Anamaria Bancea

Am terminat de citit următoarea carte de pe lista mea de autori români de literatură fantastică – de data aceasta volumul a fost „Ceasul fantasmelor” al lui Oliviu Crâznic.

După ce am parcurs primele pagini am constatat că Oliviu este un scriitor aparte. Un aspect interesant pentru mine a fost faptul că ritmul este voit lent, lumea pe care o creează nu este una care să fie contemplată în viteză, chiar dacă acţiunea descrie goana unei sănii trase de cai, prin Cheile Osului. Am fost surprinsă de la primele pagini de felul în care compune atmosfera, este diferit de oricare din autorii români pe care i-am citit până acum – spun asta deoarece în modul lui de a scrie am găsit o atenţie incredibilă la detaliu, care necesită concentrare pentru descoperirea şi înţelegerea indiciilor pe care autorul le inserează în firul poveştii. Aş recomanda acest volum celor care doresc o lectură complexă şi interactivă.

Este evidentă dragostea autorului pentru atmosfera romanului gotic. Au fost momente pe parcursul lecturii care mi-au amintit de scrierile lui Poe; la Oliviu niciun element din decorul în care se întâmplă acţiunea nu este clar, chiar şi atunci când povestea se deapănă în miezul zilei, ca în „Ellen Lee”. Acest crepuscul m-a însoţit în permanenţă pe parcursul rândurilor, imaginile se desfăşoară într-un câmp vizual îngust, sporind atmosfera de suspans, la care lumea supranaturalului contribuie pregnant. Acest „dincolo” nu este unul prietenos, nălucile care devin personaje nu vin să mângâie gândurile cititorului. Una din povestirile care mi-au plăcut cel mai mult, „Pivniţele palatului Charron”, duce tensiunea până la groază, autorul nu se teme să împletească fire narative ce mi-au trimis fiori reci prin minte. Cu toate acestea, autorul nu uită să întrepătrundă elemente de o frumuseţe delicată, pe care proiectează mici doze de lumină în sumbrul atmosferei, mărind contrastul. Aceste pete neaşteptate de strălucire (pe care le-am întâlnit în fiecare din povestiri), împreună cu migala cu care alcătuieşte ambianţa şi personajele, mi-au creat imagini remarcabile.

Cel mai mult mi-a plăcut „Întâlnire cu Ermengaarde”, titlu sub care am citit patru povestiri care m-au făcut să doresc să aflu continuarea. Am fost surprinsă să constat că autorul m-a luat din atmosfera poveştilor de dinainte – unele dintre ele cu decor medieval, altele desfăşurate în cadru contemporan – şi m-a proiectat direct pe orbita Pământului. Nu vă închipuiţi că este doar o altă poveste science fiction. Pe lângă amănuntele care descriu starea omenirii în momentul în care se petrece acţiunea (şi care mie îmi plac întotdeauna, este o încântare să descopăr posibile lumi viitoare din imaginaţia cuiva), personajul principal este absolut neaşteptat. Ermengaarde nu are puteri supranaturale, nu deţine arme sofisticate – în afară de două: cea mai letală, inteligenţa, iar pe cea de-a doua vă las să o descoperiţi singuri, merită! Dialogurile alerte, schimbările de situaţie provocate în cadrul alianţelor din viitorul imaginar, acţiunea dinamică, mă fac să sper că voi vedea aceste povestiri transformate într-un roman.

Am aflat cu plăcere că „Ceasul fantasmelor” nu este singurul volum scris de Oliviu Crâznic. Am de gând să caut în librării „…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, cartea pentru care a primit Premiul de Încurajare EuroCon în 2012. Această colecţie de povestiri mi-a stârnit dorinţa de a-l citi pe mai departe.