libris.ro

Postmodernismul, o perspectivă

de Alexandru Ionașcu

 

            Ce este postmodernismul?

            Obiecţiile lui Eugen Negrici în privinţa nebuloasei conceptului şi a multitudinii de direcţii şi definiţii, adesea contrare, ca şi a raţiunilor culturale – opoziţia faţă de discursul unic al puterii totalitare şi voinţei de înregimentare a gândirii – care au contribuit la popularitatea termenului în ultima decadă comunistă, sunt bine întemeiate: curent artistic care implică şi literatura, curent filosofic care ,,implică situarea omului în postmodernitate (şi ea dificil de definit şi de datat)”[1], o altă etapă a civilizaţiei umane sau cel puţin a secolului XX. Ca şi înregistrarea modalităţii prin care conceptul a pătruns în literatura română: studenţi filologi care aveau speranţa unei sincronizări literare cu Occidentul, mai ales cu cel anglofon.

            Al doilea punct ar putea fi considerat fie un fel de sincronizare dezechilibrată, fie una particulară – ţinând cont de realităţile epocii –, fie o sincronizare insulară, de breaslă – academismul filologic. De altfel, primele douăzeci de pagini din teza doctorală a lui Mircea Cărtărescu nu lasă loc de îndoială. România ceauşistă şi izolată în interiorul Cortinei de Fier nu îndeplinea nicio condiţie a unei societăţi postmoderne: absenţa pieţei libere, a informaţiei neîngrădite, mobile şi dincolo de ideologii şi naţiuni, a relativizării valorilor, a oricărui discurs feminist şi minoritar, a schimbării raporturilor dintre sexe şi a pulverizării familiei nucleare, a teoriilor poststructuraliste (Foucault sau Derrida, ca să nu mai vorbesc de Deleuze şi Guattari, traduşi abia după Revoluţie!), absența societăţii de consum postindustriale şi a unei tehnologii la nivel occidental – de exemplu, datorită sistemului totalitar, revoluţia în informatică era retardă, motiv pentru care computerul nu era personal, în înţelesul englezesc al termenului, ci instituţional, adică destinat anumitor categorii socio-profesionale –, literatura care se zbătea să ţină ideologicul la distanţă şi îşi îndrepta privirile spre trecutul precomunist, mai puţin spre contemporaneitatea occidentală – cel puţin până la optzecişti şi postoptzecişti, se poate afirma că în Centru se plasau poezia metaforică stănesciană şi romanele ,,obsedantului deceniu”, în timp ce onirismul, poezia cotidianului atins de intertextualitate, practicată de Mircea Ivănescu sau proza Şcolii de la Târgovişte se găseau la Periferic –, absenţa pluriperspectivismului – discursul oficial disemina o gândire magic-teleologică, de fapt secularizarea eshatologiei iudeo-creştine: credinţa într-un viitor perfect, inevitabil şi etern, un veritabil metaviitor.

            România comunistă: societate închisă  , parmenidiană – inexistenţa schimbării, prezenţa utopiei care se defineşte ca fiind imutabilă.

            Se pune o întrebare: cum ar trebui istoriografia literară – de la universitate până la manualele de limba şi literatura română – să numească capitolul dedicat prezentei etape a literaturii române postbelice? Postmodernismul literar românesc. Aşa şi nu altfel, pentru că doar literatura a fost atinsă de acest curent: ,,Despre o atitudine explicit şi conştient postmodernă se poate vorbi însă în lumea românească abia după 1980. Chiar şi după această dată însă ar fi hazardat să vorbim despre o impunere temeinică a conceptului. Putem constata doar că este primul concept teoretic important, denumind un curent literar (subl. noastră), intrat în limbajul critic românesc după ultimul război […][2] Personal, chiar şi folosirea unei sintagme ca ,,atitudine explicit şi conştient postmodernă” îmi pare a fi hazardată: un sătean din colectivă, un muncitor din mastodontul industrial al oraşului, o femeie, indiferent de vârstă şi ocupaţie, un activist de orice rang – asta ca să rămânem strict în cadrul predecembrist! – cu siguranţă nu se raportau la existenţă şi la identitatea proprie precum o persoană din Franţa sau Statele Unite.

            În ceea ce priveşte primul argument al lui Eugen Negrici – dificultatea de a prinde termenul într-o definiţie cât de cât stabilă –, trebuie trecute în revistă principalele linii care străbat viziunea asupra conceptului. Un element este recurent şi comun tuturor direcţiilor pe care le notează Eugen Negrici: discreditarea metafizicii.

            Subminarea unor concepte fundamentale – fiinţa, ontologia şi cunoaşterea ca fiind determinate de către realităţi sau valori eterne – de către Nietzsche şi mai târziu de către Heidegger a dus dependenţa acestora de condiţii valabile doar într-un anumit spaţiu şi timp. Prăbuşirea certitudinilor metafizice şi eterne se impune cu mai multă acuitate în condiţiile în care certitudinea conceptelor – care clamau obiectivitatea – a dus la dogme responsabile pentru dezastrele secolului XX. Cărtărescu vorbeşte despre rolul progresului tehnologic: democratizarea artei. Graţie capacităţii de-a fi copiată şi răspândită în masă – mediul se pluralizează şi vizualul capătă un rol ubicuu, făcând posibilă informaţia rapidă, disponibilă oricând şi oriunde –, produsul artistic este înlăturat din cercurile elitiste şi devine un element de decor al cotidianului, la dispoziţia oricui prin intermediul industriei de divertisment. Efectul? Memoria colectivă se flexibilizează şi diferenţele spaţio-temporale dintre o operă şi alta îşi pierd consistenţa: percepţia de prezent ubicuu care poate fi observată la o scriere precum Levantul, unde epoci istorice – de la paşoptism la optzecişti – , autori – de la preromantici la N. Stănescu – şi genuri literare comunică între ele prin intermediul pastişei. Trecutul este actualizat ironic, nu nostalgic precum la romantici; sunt căutate convenţiile şi nu valori imuabile, rolul lor nemaifiind didactic, ci în scopul delectării.

            Pornind de la ideea de prăbuşire a certitudinilor: se poate schiţa o periodizare a postmodernului. Cărtărescu, de exemplu, este de acord că ultima conflagraţie mondială poate fi considerată ca evenimentul major în urma căruia au apărut deplasările de perspectivă asupra lumii şi culturii, punctul culminant fiind mişcările de contestare din anii ’60. Primele pagini din volumul colectiv Gândirea slabă[3] prezintă, după afirmarea mizei filosofice – căderea în desuetudine a normativităţii şi finalităţii – o cronologie: în anii ’60 se caută structuri subiective, fluide şi descentrate, centrele se pluralizează şi devin autonome, raţiunile economice din vulgata marxistă capătă o dimensiune existenţială şi metafizica este pusă la îndoială, în timp ce următorul deceniu subiectivitatea produce rupturi notabile şi ,,[…] criza se caută de fapt chiar în interiorul ideii înseşi de adevăr.”[4]

            Două dintre concepţiile asupra postmodernităţii ni se par semnificative: noţiunea de gândire slabă şi scepticismul în faţa metapovestirilor.

            Mult simplificat, conceptul de gândire slabă, analizat şi de către Cărtărescu, presupune o fluctuaţie a valorilor, debarasarea lor de orice finalism cu pretenţii de raţionalitate şi îndepărtarea de centrele de putere. În opoziţie cu gândirea tare care se consideră universală şi atemporală, dominatoare şi care nu ia în considerare incertitudinea. Scopul este universalizarea unui anumit proiect social prin dirijarea realităţii, spre deosebire de gândirea slabă.

            Al doilea concept se găseşte în lucrarea lui Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, subintitulată Raport asupra cunoaşterii, amintită şi de către Eugen Negrici în capitolul său destinat chestiunii postmodernismului românesc. Miza argumentării se centrează pe dispariţia metanaraţiunilor ca mijloc de legitimare a cunoaşterii şi a captării realităţii, motivele fiind progresul ştiinţific şi subminarea metafizicii. Marile naraţiuni sunt religioase, sociale sau politice – precum emanciparea prin progres neîntrerupt. Povestirile nu sunt mituri, chiar dacă îndeplinesc funcţia acestora – de a legitima instituţiile, legile, indivizii care le guvernează şi comportamentul uman – din societăţile tradiţionale. Povestirea nu se raportează la trecut, origine, ci la viitorul rezumat la un proiect necesar a fi atins, inevitabil de fapt.[5]

Însă Lyotard afirmă că termenul semnifică ,,naraţiuni cu funcţii legitimatoare”. Istoria, sau mai degrabă modul cu este reconstituită, ţine tot de naraţiune.

            Cum se legitimează cunoaşterea? Metoda este dată de  jocurile de limbaj şi criteriul este cel al ,,performativităţii”: învăţământul nu mai poate avea pretenţia de a disemina valori umaniste pentru formarea indivizilor, ci trebuie să caute a forma competenţe, rolul tehnicienilor trebuind în mod obligatoriu să aibă o importanţă mai mare. Criteriul de adevăr nu mai are importanţă: informaţia devine un bun judecat după cât de ,,vandabil” şi cât de ,,eficient”[6] este.

            Extinderea informatizării şi scăparea ei de sub controlul statului ridică întrebări asupra consistenţei realităţii: Lyotard prevede apariţia ,,băncilor de date” care nu vor putea fi controlate de către un stat sau o anumită putere şi vor constitui o realitate paralelă – lumea virtuală de azi –, iar mediile fotografiei şi cinematografiei, prin faptul că se răspândesc repede, subminează pretenţia narativului romanesc de-a reflecta verosimil şi a da sens realităţii. Raportul dintre realism şi avangardă: a doua este învinsă, în orice caz devine marginală, atunci când puterea politică doar acea versiune a realităţii – a naraţiunii – considerată a fi ,,[…] o medicaţie adecvată împotriva depresiei şi angoasei pe care le resimte.”[7]

            Viziunea cunoaşterii drept metanaraţiuni care legitimează un proiect finalist, sau cel puţin a unui discurs legitimant, capătă o acută importanţă când se discută, printre alte forme de cunoaştere, istoriografia literară. Ce scop poate avea o istorie literară şi cine o legitimează? Cine îl legitimează pe autorul unei istorii literare? Şi, mai important, în contextul postmodern al dispersării cunoaşterii în mai multe naraţiuni ataşate de realităţi spaţio-temporale, cât de relevantă mai poate fi o istorie literară.

            Vom încheia cercul revenind la Negrici şi obiecţiile sale în legătură cu hiperbolizările care străbat Istoria… călinesciană. Ceea ce interesează este caracterul de metanaraţiune al acestei istorii ce pare a căuta o dublă legitimare: istorică şi literară. Istorică: capitole ca Epoca veche sau Descoperirea Occidentului, alături de informaţiile lingvistice – pătrunderea neologismelor în Ţările Române – vorbesc de prezenţa unui proiect care se foloseşte de narativ în scopul construirii unei istorii – autentice, zice G. Călinescu – care se vrea a fi paralelă cu istoria scrisă de profesionişti, istoricii de formaţie. Literară: Eminescu, poetul naţional – literatură care se vrea a coincide cu aşteptări naţionale, deci oficială, deci normativă.

            Viziunea călinesciană: literaturile sunt simple ,,aspecte naţionale ale aceluiaşi spirit cosmic”. Telos literar călinescian. Întrebare: cum voia G. Călinescu să fie lecturată Istoria… sa, în raport cu celelalte istorii ale literaturii române care circulau în epocă, cea a lui Lovinescu, de exemplu? În paralel? Ca istoriografie literară oficială, celelalte istorii literare fiind secundare? E de la sine înţeles că G. Călinescu nu avea o gândire relativ-postmodernă, insă dispariţia certitudinilor teleologice şi pulverizarea metanaraţiunilor în nenumărate poveşti locale, eterogene şi paradoxale nu mai fac posibilă scrierea unei istorii literare care să înceapă dintr-o anumită perioadă sau dintr-un punct considerat a fi originar.

 Bibliografie

 

            Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Humanitas, 1999.

            Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, Ed. Idea Design&Print, 2003-

            Jean-François Lyotard, Postmodernul pe înţelesul copiilor, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1998.

             Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Cartea românească, 2008.

            Gianni Vattimo, Pier Aldo Rovatti, Gândirea slabă, Constanţa, ed. Pontica, 1998.

 

 

[1] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Cartea românească, 2008, p. 169.

[2] Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 16.

[3] Gianni Vattimo, Pier Aldo Rovatti, Gândirea slabă, Constanţa, ed. Pontica, 1998.

[4] Gianni Vattimo, Pier Aldo Rovatti, Gândirea slabă, p. 6.

[5] trimitem la volumul aceluiaşi autor, Postmodernul pe înţelesul copiilor, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1998, pp.24-25.

[6]Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, Ed. Idea Design&Print, 2003, p. 79.

[7] Jean-François Lyotard, Postmodernul pe înţelesul copiilor, p.13.

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #45 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *